28 iul. 2010

"GRAŢIE LUI EMINESCU, NUMELE MEU A AJUNS PE TOATE MERIDIANELE LUMII" AMITA BHOSE

Volumele „Eminescu şi India”, „Proza literară a lui Mihai Eminescu şi gândirea indiană”, „Dialoguri cu Amita Bhose: Eminescu este magnetul care mă atrage spre România”, „Eminescu şi limba sanscrită”, „Maree indiană” fac parte din „Colecţia Amita Bhose” , au văzut lumina tiparului recent la Editura Cununi de stele din Bucureşti şi sunt îngrijite de Carmen Muşat-Coman, care cu generozitate ni le-a facut donaţie – „Centrului Academic Internaţional Mihai Eminescu din Chişinău cu bucuria poetului Carmen Muşat-Coman. 5 iunie 2010”. Studierea acestor volume ne deschide noi orizonturi şi viziuni în cunoaşterea pas cu pas a operei şi gîndirii eminesciene, descoperite şi reflectate nouă de Amita Bhose. După Sergiu Al-George „Amita Bhose a realizat cea mai amplă şi mai sistematică tratare a problemei relaţiilor dintre gândirea indiană şi opera literară a lui Mihai Eminescu, făcută până în prezent”.Autoarea ne mărturiseşte: „...Prima mea întâlnire cu poezia eminesciană mi-a produs o mare uimire. Descopeream o întreagă lume, în care Orientul se întâlneşte cu Occidentul, Europa se uneşte cu Asia, finitul se „dezmărgineşte” şi graniţele se şterg. Poezia lui Eminescu în totalitatea ei – de la oda funebră La Mormîntul lui Aron Pumnul până la epitaful purificat al poetului Mai am un singur dor – mi s-a dezvăluit astfel ca o melodie neîntreruptă, îngemănând toate hotarele timpului şi ale spaţiului. Cultura vastă a lui Eminescu, din care cultura indiană formează doar o parte, a adus o imensă varietate de teme şi o deosebită profunzime de gânduri în operele sale şi l-a înălţat la rangul poeţilor universali, l-a făcut un adevărat kavi (poet-înţelept în sanscrită), un poet- filozof care depăşeşte orice limită de spaţiu, de timp şi de dogmă.
Mihai Eminescu e singurul poet european care a făcut India nemuritoare în ţara sa .”
Amita Bhose în studiile şi interviurile sale ne vorbeşte despre: India în conştiinţa lui Eminescu, De ce Eminescu a fost atras de India?. Proza literară a lui Eminescu şi gândirea indiană, Eminescu şi Tagore, Eminescu în cultura universală, De ce românii iubesc India. În interferenţele sale culturale indo-române scrie despre: Cosmologia lui Eminescu, Eminescu şi limba sanscrită, Patosul cosmic la Eminescu – Brîncuşi – Al-George, Usanas – Kay Us – Luceafărul, „Repaos” şi „chaos”, „Mortua est!”, „Kamadeva, zeul indic”, Codrul ca fiinţă, Ritmul cosmic în lirica eminesciană, Veronica şi Cătălina, ”cabalia limbii sanscrite”, Indianistul din Iaşi, Edgar Papu, eminescolog şi a. Autoarea remarcă că Eminescu a fost magnetul care a atras-o spre România, că graţie lui Eminescu, numele ei a ajuns pe toate meridianele lumii şi că i se întâmplă să viseze româneşte.

27 iul. 2010

DIALOG CU POETUL - PRIN FEREASTRA CREAŢIEI SALE

  La invitaţia Centrului Academic Eminescu, creşa-grădiniţă Nr.40 a participat recent la o întîlnire cu scriitorul Titus Ştirbu. Chiar de la începutul întîlnirii poetul a descătuşat inimile copilaşilor prin glume, voie bună, povestindu-le perepeţiile copilăriei sale şi recitind poeziile de glumă „Girafa”, „Nucul, „Şoricelul”, „Iepuraşul leneş”, „Nagîţul” etc.
    Copiii grupelor Nr. 8 (educatoare Balan T.); nr. 10 (Josan E.); nr. 14 (Purici-Timotin A.); nr. 7 (Machidon M.) însetaţi de poezia poetului au avut răbdare şi cumpăt nu numai să asculte, dar şi să recite expresiv poeziile dlui Titus Ştirbu, demonstrînd că îl cunosc şi îl iubesc.
    La fel ansamblul vocal al grădiniţei „Floricele muzicale” (conducător muzical Ohladciuc S.) a prezentat un buchet de melodii la care scriitorul T. Ştirbu a rămas „vrăjit” de aceşti copii talentaţi.
    Autorul, privind cu blîndeţe aceşti minunaţi copii sa referit mai aproape, spunînd că:
„Se zice, că noi cu toţii ne tragem obârşia din ... copilărie. Şi eu m-am născut şi am copilărit în cel mai frumos sat din lume, Cenuşa, judeţul Soroca. Amintirile mele cele mai frumoase mă poartă şi acum în copilărie şi deaceaa, vreau să vă sfătui pe toţi colegii din această sală ca să „Nu încetaţi nici cînd să fiţi copii...”.
    Adevărata surpriză la această întîlnire cu Titus Ştirbu a fost prezentarea de carte care i-a bucurat pe copii şi cu mult drag poetul le-a oferit fiecăruia cîte un autograf care nu se repeta, dar se potrivea de minune.
    Dnei metodiste Vera Diocher autorul i-a dăruit o carte, pentru biblioteca grădiniţei, cu autograf care sună astfel: „Tuturor fetiţelor şi băieţeilor de la grădiniţa 40 din municipiu.
M-aţi vrăjit cu cântecele şi poeziile, dansurile”floricelelor”.
Să-mi fiţi sănătoşi cu toţii.
Cu drag, Titus Ştirbu.
    Profitînd de ocazie, copiii i-au adresat mai multe întrebări, răspunsul unora cerînd din partea dlui Titus Ştirbu o mare sinceritate. Pînă la urmă ce-a mai frumoasă întrebare, pusă de fraţii Dragoş şi Viorica Bahov „Care carte va fi cea mai proaspătă scrisă pentru noi” a fost premiată cu o carte.
Răspunsul a fost „Sub o geană de pădure”.
    Dna Elena Dabija, directoarea CAIE fiind gazda şi moderatoarea activităţii a mulţumit tuturor pentru faptul că au onorat invitaţia de a participa la această întîlnire de suflet la care am dialogat cu scriitorul Titus Ştirbu prin fereastra creaţiei sale.
                               Maria Cristofor, directoarea grădiniţei nr. 40
                               Vera Diocher, metodistă

19 iul. 2010

"Dimensiunea şi valoarea universală a moştenirii culturale a lui Eminescu" sau despre o "faţă" mai puţin cunoscută a lui Mihai Eminescu, întoarsă spre noi

Vom începe cu o analogie, în aparenţă stranie. Oamenii de ştiinţă susţin că faţa nevăzută a Lunii este necunoscută pământenilor - adevărat, deoarece ne învârtindu-se în jurul axei proprii, noi îi vedem aceeaşi parte, luminată de soare - de aceea, partea nevăzută a rămas până azi tărâmul îndepărtat al enigmelor şi ipotezelor neconfirmate.
O mare necunoscută continuă să rămână, inclusiv pentru conaţionalii lui Eminescu, literaţi sau marele public, „faţa” – şi implicit valoarea - universală a „Luceafărului” literaturii române, deşi acest „tărâm” este atât de aproape, chiar alături de noi, inefabil, dar accesibil. Cauzele acestei stări de necunoaştere sunt multiple, însă majoritatea se reazemă pe pseudoipoteze cel puţin enigmatice şi tocmai de aceea păguboase pentru istoria literară.
Prima cauză este voita necunoaştere şi cultivarea obsedantă a acesteia, chiar de către unii „specialişti” de mare influenţă. În acest caz, graba de a susţine cu comoditate aserţiunea că „Eminescu este puţin tradus şi comentat” dovedeşte cel puţin lipsa de informaţii, care de regulă infatuează preceptul: „Nu ştiu, deci nu există”. Sau o altă aserţiune mai infatuată, „Nu e aşa şi gata”, care nu poate ţine loc de argumente, deşi poate impresiona pe creduli, după faimosul îndemn „crede şi nu cerceta”.
A doua cauză este ignoranţa. Pentru acest precept, potrivit căruia „Eminescu este intraductibil”, se apelează adesea la dictonul „Traduttore-traditore” – şi de aici - „Eminescu este prost tradus” într-o limbă sau alta, deci nu poate fi cunoscut şi evaluat la adevărata valoare a creaţiei sale literare prin traduceri. O probă contrară însă ne oferă realitatea, asupra căreia s-a pronunţat, într-un fel special, Tudor Arghezi: „Eminescu nu este el, decât în româneşte”. Dar, precizează imediat tot Arghezi: „Eminescu nu poate fi tradus nici în româneşte”, de unde, poezia lui Eminescu „nu poate fi tălmăcită, ea poate fi numai apropiată” de original. Interesaţi să cunoaştem opinia lui Eminescu despre traduceri, el însuşi fiind un apreciat traducător, am identificat aceeaşi opinie despre actul trmai bine dea la Arghezi, exprimată în termeni apropiaţi, dar cu un secol înainte: traducerea poate dovedi o îndepărtare (aşa cum poetul o spune în articolele despre Gogol din 1876 ori despre Fr. Damé din 1878) sau mijloci o „apropiere” de original (mss. 2266-1883, şi probată chiar de poet în cazul poeziei Mănuşa de Schiller, traducere considerată unanim ca fiind excepţională şi de aceea imediat apreciată ca atare, alături de alte traduceri, în 8 limbi, publicate în 1881, la Leipzig, într-un volum antologic).
În acest înţeles, Eminescu, la fel ca oricare altă mare personalitate literară, prin intermediul traducerii, mai „aproape” sau mai „departe” de original, dincolo de învelişul lingvistic al traducerii putea intui valoarea originalului, tălmăcit într-o altă limbă. Arghezi confirma şi indirect această ipoteză, în practica sa de traducător, oferind el însuşi o versiune românească a poeziilor lui Baudelaire, apreciată ca ireproşabilă, adică „apropiind” textul românesc al traducerii sale de originalul francez. Altădată, într-o Tabletă publicată în Contemporanul, în urmă cu peste patru decenii, Arghezi intuia, în acelaşi înţeles, în traducerile realizate de alţii, ceea ce era dincolo de învelişul lingvistic al unor modeste traduceri româneşti, şi anume, scânteia geniului poetic, de data aceasta în poeziile unui mare poet tribun, de notorietate mondială în prima jumătate a secolului 20 - ca poet, dramaturg, critic literar, publicist, grafician, actor - chiar şi în zilele noastre, mai cu seamă în Franţa sau în marea poezie de avangardă de pretutindeni, inclusiv în avangarda literar-artistică românească, apreciată şi promovată în perioada antebelică de personalităţi marcante ca Ion Vinea, Saşa Pană, Max, Geo Bogza etc, iar în ultimele decenii dobândind premiile UNITER pentru spectacolele de teatru, Misteria Buff, şi Baia, puse în scenă de marele regizor Horea Popescu la teatrele Naţional şi Giuleşti din Bucureşti. Acesta era Vladimir Maiakovski, a cărui limbă şi text al poeziilor - în originalul rusesc - Arghezi nu le cunoştea, dar dincolo de învelişul lingvistic al unor surogate din volumele de traduceri româneşti le intuia valoarea artistică reală, de aceea protesta chiar, într-o Tabletă din „Contemporanul”: „Traducerea e jos de tot sub nivelul valorii originalului”.
Aidoma lui Arghezi proceda Giuseppe Ungaretti, în perioada când deţinea funcţia de Preşedinte al Comunităţii Europene a Scriitorilor care, referindu-se la Eminescu, dar fără a-i cunoaşte opera în original, îi intuia şi aprecia vocaţia de geniu poetic universal: „Poet cu un sentiment chinuit şi ars până la atingerea acelei înalte splendori care face din el unul dintre cei mai mari poeţi ai timpului său şi ai tuturor timpurilor” (1964). Un alt italian – personalitate marcantă a vieţii culturale italiene şi europene – Mario Ruffini, care realizând el însuşi numeroase traduceri din originalul eminescian în limba italiană - a căror valoare a fost apreciată de unii la superlativ în epocă sau contestată peste decenii de alţii - remarca adevărul potrivit căruia „Poezia lui Mihai Eminescu se ridică deasupra particularului şi a personalului, pentru a atinge culmile universalităţii, în căutarea absolutului”; de aceea, dincolo de limba propriilor traduceri, el intuia în poetul român pe „unul dintre cele mai mari genii ale literaturii mondiale” (1964). Cel mai apreciat eminescolog contemporan, Rosa del Conte în cartea sa de peste 500 de pagini, publicată la Modena în 1962, „Eminescu o dell'Assoluto”, tradusă cu mare întârziere şi în limba română, la Cluj-Napoca în 1990 şi 2003, beneficiind în schimb de o mare circulaţie şi rezonanţă internaţională, datorită analizei critice şi traducerii proprii a peste 5000 de versuri eminesciene, evident ca suport ilustrativ la propriul demers critic, prin aceasta încercând să dovedească veridicitatea suportului real al intuiţiei sale în privinţa valorii de „absolut” a poeziei eminesciene. O asemenea intuiţie a valorii supreme au mai încercat să o promoveze, uneori cu instrumentele demonstraţiei ştiinţifice de-a lungul vremii şi cei peste 400 de comentatori ai operei eminesciene, în versiunea originală şi în cea tradusă în alte limbi, deşi majoritatea dintre ei nu cunoşteau limba română şi nici originalul românesc. Adesea acest „unghi” subiectiv, din care era evaluată valoarea creaţiei eminesciene, putea să aibă şi un suport obiectiv, determinat de cauze obiective, reale: media nereuşitelor (mai departe de original) şi a reuşitelor (mai aproape de original) se putea datora structurii limbii şi sistemului prozodic naţional în care s-au realizat traducerile (ex. traducerile germane, ruseşti etc. „mai aproape de original”, iar traducerile în limbile romanice, orientale etc. „mai departe de original”).
A treia cauză a necunoaşterii este determinată de interese. Unii traducători şi comentatori subapreciază sau neagă ceea ce au realizat alţii anterior, fie pentru a face reclamă propriilor încercări, fie pentru ca în numele magiei unor mode tradiţionaliste sau pseudoavangarde literare să declare că Eminescu nu mai este actual ori, sub pretextul demitizării, ca manifestare a unei mentalităţi negativiste din perioada actuală de criză, să promoveze idiopatia demolării operei eminesciene, cu toate că aceasta reprezintă expresia supremă a valorii spirituale a poporului român.
Contrafacerile detractorilor din timpul vieţii poetului sau ale celor mai aproape de zilele noastre, împotriva firii lucrurilor, supremul judecător, Timpul, a avut şi continuă să aibă de grijă să şteargă pulberea efemeră a magiei demolării în favoarea promovării valorilor perene autentice, astfel ca, încet dar sigur, să deschidă cu trecerea timpului largi perspective procesului ascendent de cunoaştere, recunoaştere şi consacrare mondială a creaţiei eminesciene, exclusiv pe criteriul valoric.
În demersurile noastre, referitoare la cunoaşterea fenomenului de universalizare a creaţiei eminesciene, ne-am alăturat categoriei temerarilor care nu măsoară muntele înainte de a-l parcurge. Astfel procedând şi noi, am putut să ne asigurăm un loc printre acei exploratori anonimi, care timp de peste patru decenii, detaşaţi de subiectivismul unor opinii şi atitudini de conjunctură, şi animaţi de un crez de înaltă fidelitate patriotică, să ne dedicăm actului migălos de căutare, colectare, sortare, stocare, prelucrare şi diseminare - mai nou, în condiţiile globalizării, cu ajutorul mijloacelor informatice electronice moderne de calcul şi comunicare – a datelor identificate, în măsura în care ne-au fost accesibile, într-o etapă sau alta. În final, masivul acesta de date privind vocaţia şi consacrarea universală a lui Eminescu a fost şi este circumscris de noi într-o bancă/bază de date literare, care permite operaţiuni fine de discriminare, corelare, clasificare, ierarhizare, tipizare, esenţializare, periodizare şi diseminare, toate probând stabilirea coordonatelor statistice, tipologice, estetice şi istorico-literare ale procesului de universalizare a creaţiei eminesciene, în evoluţia sa istorică timp de peste un secol, într-un spaţiu lingvistic, literar şi geografic mondial. (va urma)
Dumitru Copilu, conferinţiar universitar, doctor, Universitatea Ecologică (Bucureşti); profesor asociat UPS "Ion Creangă" (Chişinău).

17 iul. 2010

Eminescu - gânditorul interzis. Conferinţă


La 17 iunie curent, în incinta Centrului Academic Internaţional Eminescu din Chişinău, a avut loc o conferinţă cu genericul „Eminescu - gânditorul interzis”, organizată de Asociaţia Obştească „Noua Dreaptă” şi grupul de iniţiativă „Tinerii pentru Eminescu”. Evenimentul a fost prilejuit comemorării celor 121 de ani de la moartea marelui gânditor politic şi poet.
Cel care a deschis conferinţa printr-un discurs concis şi concludent, a fost scriitorul, regizorul şi jurnalistul Dumitru Mircea, invitatul special al întrunirii. Interesul şi pasiunea pentru Poetul dar şi Omul Eminescu, au făcut ca domnul regizor să cunoască şi să expună respectiv în cadrul discursului său, detalii inedite din viaţa poetului şi să afirme într-un final că „Eminescu este într-un fel interzis şi astăzi”.
Materialele prezentate pe parcursul conferinţei au elucidat tematici apropiate ca esenţă şi au avut în centrul expunerii lor motivul interzicerii şi cenzurării activităţii ziaristice a militantului tradiţionalist Mihai Eminescu, dar şi diverse teze sau atitudini politice şi spirituale ale sale.
Eminescu reprezintă practic primul deţinut politic al statului modern român, iar activitatea sa în mare parte continuă să fie prezentată în mod deformat, întrucît foarte puţini oameni cunosc astăzi măcar crîmpeie din opera politico-jurnalistică a „românului absolut” (P.Ţuţea). Actualitatea gândirii eminesciene a constituit una din cele mai intrigante capitole ale conferinţei, aceasta dar şi alte teme urmând a fi dezvoltată, conform propunerii preşedintelui Noii Drepte din RM - Vitalie Jereghi şi în alte ediţii ale conferinţei, cu atît mai mult cu cît Eminescu este un fenomen enciclopedic în orice dimensiune a sa.
În încheierea conferinţei, a luat cuvîntul directorul Centrului Academic Internaţional Eminescu, d-na Elena Dabija, care pe lîngă concluziile de rigoare la tema discutată, a reuşit o incursiune succintă în istoria şi tezaurul centrului pe care îl administrează de un deceniu întreg, astfel cei peste douăzeci de tineri prezenţi în sală au făcut cunoştină şi cu multitudinea de servicii disponibile ale instituţiei.
Tot în cadrul conferinţei, a fost decisă înfiinţarea Centrului pentru Studii Conservatoare "Mihai Eminescu", care îşi va propune studierea integrală a operei politice a lui Mihai Eminescu şi proiectare concepţiilor acestuia în secolul XXI.
Sursa: www.basarabia91.net

15 iul. 2010

Datorită lui Eminescu, Iuri Kojevnikov a îndrăgit limba română

     Biblioteca de limbă română a regretatului eminescolog rus Iuri Kojevnikov a fost transmisă prin testament, cu titlu de donaţie, Guvernului Republicii Moldova care, la rândul său, a acordat-o Bibliotecii Naţionale din Chişinău. Astfel, a fost inaugurat fondul Iuri Kojevnikov, certificat prin eliberarea unui Testimoniu special. Biblioteca română a cunoscutului savant rus include 1300 de exemplare de cărţi şi reviste în limba română, editate în special în România şi în Republica Moldova.
    Iuri Kojevnikov, fiul scriitorului rus Aleksei Kojevnikov, a fost cel mai important traducător în limba rusă al lui Eminescu şi cercetător al operei eminesciene. Datorită lui Eminescu, a îndrăgit limba română şi a tradus din mari scriitori români precum I. L. Caragiale, George Bacovia, Lucian Blaga, Nichita Stănescu, Marin Sorescu. De asemenea, a făcut traduceri în limba rusă, din Grigore Vieru, Liviu Damian, Pavel Boţu. Începând din anii şaizeci, Iuri Kojevnikov s-a pronunţat pentru o literatură clasică unică – română – pe ambele maluri ale Prutului şi nu a recunoscut separarea (cu conotaţie ideologică) a limbii române de aşa-zisa „moldovenească”.        
     Biblioteca de limbă română a lui Iuri Kojevnikov se va păstra în cadrul serviciului „Carte veche şi rară” al Bibliotecii Naţionale. Potrivit şefului acestui serviciu, dna Tatiana Plăcintă, fondul „Iuri Kojevnikov” conţine multe ediţii rare, deosebit de valoroase. De exemplu, acest fond include cărţi care până acum nu au existat în colecţiile Bibliotecii Naţionale: „Mihai Eminescu. Poezii tipărite în timpul vieţii”, o ediţie din 1939-1944, Bucureşti; „Cronicile României. Letopiseţele Moldovei şi Valahiei”, editate de Mihail Kogălniceanu în 3 volume la Bucureşti, între anii 1872 şi 1874; „Scrieri” de Ion Ghica, 1914, Bucureşti ş.a. În prezent, cărţile şi revistele donate trec printr-un proces de inventariere, titlurile sunt trecute în baza de date şi în curând vor fi accesibile publicului larg.
Sursa: http://www.jurnal.md/

14 iul. 2010

Вечер памяти жертв сталинских репрессий

Вечера памяти жертв репрессий и презентации новых книг по этой тематике прошли 3 — 4 июля 2010 г.
Инициатором этих встреч стали Академический Центр Эминеску, музей «Memoria neamului”, преподаватели и студенты вузов Кишинева, а также гости из Москвы, Гомеля и Архангельска.
Встречу открыли директор музея Анатол Корж и хранитель-эксурсовод Феодосия Кузьмин. История музея, история собирания материалов, экспонатов была рассказана энтузиастом и подвижником, профессором математики Аурелом Марингуком.
Преподаватель Ирина Зеленская из Москвы поведала историю о собирании материалов и издании книги о митрополите Молдовы , расстрелянном в Москве Серафиме Чичагове. Студенты Ю. Патракова и И. Саулова показали книги и рассказали о новых изданных в России, освещающие события середины ХХ века, происходившие в Молдове, Прибалтике, Западной Украине и Белоруссии. Разговор продолжил С. Бурлака. Он рассказал о книге протодиакона Иоанна Мунтяну «Inviaţi din Siberii de gheaţă”. Книга освящает события 40-х годов и является книгой памяти о тех, кто пострадали безвинно, среди них священники, ученые, деятели культуры, педагоги.
Книгу Николая Дабижа «Tema pentru acasă” , которая также рассказывает о судьбе молдавского учителя ставшего жертвой массовых сталинских репрессий, представила директор Центра Эминеску Елена Дабижа.
Свидетельство о событиях лично пережитых Ф. Кузьминым заставило встать всех присутствующих на минуту молчания — памяти погибших и умерших после пережитого.
Участники встреч люди разного возраста, разных национальностей, профессий, вероисповедания приняли решение расширить границы встреч, обмениваться литературой, стирать пыль со страниц истории, показывая правду и призывать людей к покаянию, как изменению жизни.
Ольга Медведь

9 iul. 2010

Două surioare - două lăcrimioare

    Aşa se numeşte cartea recent apărută la editura "Labirint". Aceste două copiliţe-surioare la cei 9 şi 11 ani sunt foarte talentate. Sperăm că cu timpul vor deveni cunoscute şi apeciate, căci Creatorul le-a înzestrat cu capacităţi creative minunate. Ecaterina şi Constanţa Siniţa  sunt cititoare fidele a Centrului Academic Eminescu.
    Vă propunem o poezie din culegerea de versuri şi proză "Două surioare - două lăcrimioare"  scrisă de surorile Siniţa. Vă invităm să lecturaţi această carte.

Bunicul din Humuleşti                                                                      
Bunicul cel din Humuleşti                                                                    
Mi-a povestit multe poveşti                                                                 
Despre zmei şi mândre zâne,                                                               
Feţi-Frumoşi şi Cosânzene,                                                                 
Amintirile din copilărie,                                                                       
Vai, cât de hazliu le scrie!                                     
Nică cică a furat,      
Pupăza din pomu-nalt                                    
Şi iar: cel mai brav băiat
Veni gol de la scăldat...
Prin poveştile lui Creangă
Toate visele-mi aleargă.
       Ecaterina Siniţa

6 iul. 2010

Calvarul deportărilor din Basarabia în cifre

Ocupaţiasovietică din 28 iunie 1940 a fost urmată de valuri de deportăriîn masă şi trimiteri la muncă forţată în Siberia şi Kazahstanîn anii 40-50 a zeci de mii de persoane, de unde multe nu s-auîntors nici pînă astăzi.
Deportareadin 28 iunie – 29 noiembrie 1940 – 56.000 de persoane.
DinBasarabia regimul comunist a recrutat şi trimis în diverse regiuniindustriale ale URSS, inclusiv în Kazahstan, în bazinul carboniferKaraganda, cca 56 mii de persoane de origine română.În locul lorîn Basarabia au fost aduşi 13 mii de ofiţeri NKVD şi de armată,şi alţi „specialişti”. Aceasta a fost începutuldeznaţionalizării provinciilor româneşti ocupate.
Deportareadin 12-13 iunie 1941 – 29.839 de persoane
Într-osingură noapte, la indicaţia regimului comunist sovietic, dinBasarabia şi nordul Bucovinei au fost ridicate de la casele lor şiduşi în Siberia şi Kazahstan 29.839 de persoane. Din acest total,doar în RSS Moldovenească au fost ridicate 18.392 persoane – 4507„capi de familie” arestaţi (4342 din considerente politice şi165 cu dosare penale) şi 13.885 persoane deportate.
Îngări, cei arestaţi de familii şi încărcaţi în eşaloane speciale. Ajunşi în lagăre, aceştia au fost supuşi unor represiidure, mulţi iind condamnaţi la pedeapsa capitală.
Deportarea s-a făcut cu vagoane de vite (pentru Chişinău au fost repartizate1.315 vagoane, iar pentru Cernăuţi 340 vagoane).
În GULAG, la aceaa dată, din RSSM se aflau 22.648 de persoane.
Deportareadin 6-7 iulie 1949 – 35.796 de persoane
Înurma unei hotărâri a Biroului Politic al CC al PC al URSS (nr.1290-467 cc din 6 aprilie 1949), din Basarabia au fost deportate în Kazahstan, Asia Centrală şi Siberia 11.293 de familii – 35.796persoane. 7.620 de familii au fost considerate „chiaburi”, iar celelalte acuzate de „colaborare cu fascistii”, de „apartenenţăla partidele burgheze româneşti sau la secte religioase ilegale”.
Acestor„deportaţi pe vecie” li s-au confiscat averile şi li s-ainterzis să-şi ia cu ei bunuri materiale.
Deportareade la 1 aprilie 1951- 2.617 persoane
Acţiuneaa început la ora 04.00 şi s-a încheiat la ora 20.00 în aceeaşizi. Au fost arestate şi deportate în Siberia 723 de familii,respectiv, 2.617 persoane.
Deportareas-a făcut în două eşaloane, cu vagoanele care au ajuns ladestinaţie la 13-14 aprilie 1951. Pe drum s-au născut câţivacopii şi au murit mai multe persoane bolnave.
Întreanii 1948-1960, 196 mii de basarabeni au fost recrutaţi şi trimişila lucrările de desţelenire a stepelor Kazahstanului.