Eterna pace (I)

Se urcă Basarabia pe cruce

Şi cuie pentru ea se pregatesc

Şi primăvara jertfe noi aduce

Si plinge iarasi neamul romanesc.

Adrian Păunescu

Eterna pace... cuvinte care sună în ureche, dar care înţelesul e foarte departe, departe poate chiar şi de adevăr. Pace, ce e oare pace? Îi posibil ceva ce putem să asemănăm cu un soare blând, cu un zâmbet şi foarte, foarte fericit... dar nu e chiar aşa... noi şi-n prezent suntem în căutarea ei, în căutarea pacei dintre noi cu Transnistria, parte din noi.

Pentru mine acel război a rămas încă o enigmă, o pată în memoria mea, o durere care-mi frânge sufletul. Atâţia oameni morţi, pentru ce? Pentru că au vrut să fim un întreg care deja eram şi care au luptat pentru un viitor în urma căruia au murit mulţi oameni şi fără a rezolva problema până la capăt. Da, războiul a trecut, dar amprentele au rămas, şi-n ziua de azi încă nu suntem la o înţelegere deplină. Războiul de pe Nistru, care durează de la 2 martie până la 29 iulie 1992, demonstrează că această regiune este o zonă strategică şi geopolitică, importantă pentru Federaţia Rusă.

Acest conflict are ca rezultat sute de morţi şi importante pagube materiale într-o regiune unde se concentrează majoritatea instalaţiilor industriale ale ţării. Această baie de sânge lasă urme adânci în istorie, durere. În 1988, votarea legii privind limba oficială a RM este doar un pretext pentru declanşarea acestui conflict. Pentru a menţine această republică sub controlul rus, separatismul este inspirat şi încurajat de autorităţile sovietice. Totul apare în urma dizolvării URSS, Transnistria vrea separare. Autorităţile de la Tiraspol condiţionează restabilirea păcii şi retragerea poliţiei de pe malul stâng al Nistrului şi din oraşul Tighina, prin recunoaşterea statului, ca stat independent şi suveran al Transnistriei.

Războiul care s-a iscat a fost unul impus, unul bine organizat de către Moscova. Şi cu părere de rău a fost un conflict interetnic, un conflict care îşi are originile în procesul de declin şi dezagregare a impunerii sovietice, căci ei nu vor să vorbească limba română ci limba moldovenească, căci sunt în Moldova şi de aceea au hotărât să fie un stat independent.

A fost un război nedrept, unul care a luat oameni, tineri care erau în floarea tinereţii, au murit oameni nevinovaţi, care nu ştiau să ţină arma în mână. Îmi pare nespus de rău pentru cei care şi-au pierdut sănătatea, şi chiar viaţa în acel război, ca noi să fim liberi, să avem o limbă, să fim noi înşine.

Mă închin cu pioşenie în faţa lor şi consider că statul trebuie şi are datoria morală, să le aducă omagiu celor căzuţi în război, să-i susţină prin toate mijloacele şi să-i ocrotească pe cei care au avut de suferit în timpul agresiunii militare a Rusiei în anii 1990-1992, mai este mult de spus, dar acesta e adevărul, a fost război, a fost război şi azi încă se mai simte mirosul de arme, strigăte, lacrimi de sânge.

Vasilos Ion, cl. XII, Hînceşti,

Liceul Teoretic "Mihail Sadoveanu"

Publicat de Vera Sîrbu