Urmărind
fenomenele de percepere a tablourilor, de la mai multe expoziţii, ce redau
ideile eminesciene s-a constatat că există încă mulţi receptori de frumos care
nu prea pot pătrunde esenţele gîndirii poetului exprimate în limbaj plastic. În
aşa caz ei recurg la felurite imaginaţii şi fantezii proprii, alinînd parcă
obţinerea unei satisfacţii dorite de la „conversaţia” cu astfel de opere.
Fenomenul acesta destul de des întîlnit, nu e nici periculos dar nici bănuit de
ceva ieşit din comun, fiindcă la baza lui stă personalitatea fiecărui suflet de
om cu lumea lui subiectivă.
Însă
sufletul fiecărui din noi, în măsura orizontului propriu de a privi lumea şi
realitatea din jur, întotdeauna tinde spre a penetra cît mai adînc în manifestarea
faptului perceput ţi a cîştiga anumite „dividende” pentru a dovîndi acea
delectare dorită de la cele văzute. Astfel, referitor la înţelegerea operelor
plastice eminesciene, se naşte întrebarea: oare acel om, spectator, cunoaşte
bine biomogenul fenomenului predispus perceperii, alcătuit din expresii poetice
pe de o parte şi structuri compoziţionale plastice pe de altă parte? În
rezultatul acestor sugestii ajungem la concluzia că pentru a promova o
developare adecvată conţinutului unei opere plastice eminesciene este nevoie de
respectat trei condiţii: prima – de a înţelege bine poemele lui Eminescu; a
doua – de a cunoaşte „meandrele” limbajului plastic; a treia – de a dispune de
un grad înalt de inteligenţă culturală – estetică.
Aceste
trei puncte integrate în spiritul fiecărui individ creează o triadă superbă
pentru a atinge cel mai înalt grad fericit de contemplare a unor realizări
profesional-artistice, plastice. Dar, cu regret, un astfel de fenomen de
satisfacţie nu oricine poate să-l obţină şi în primul rînd din cauza punctului
doi care ţine de cunoaşterea bună picturii de şevalet, adică a limbajului
plastic de exprimare.
Aici
oamenii se întîlnesc cu două mari neajunsuri am spune, sociale: unul ţine de
structura concepţiei încă slab ticluită, de predare a artei plastice, dar şi
prost promovată, în instituţiile de învăţămînt ca limbaj serios de exprimare a
gîndirii umane; al doilea neajuns, este propagarea mai jos de nivelul
insuficient contemporan, de către felurite oficialităţi, ba şi specialişti de
talie.
În
acest period întins de tranziţie destrămată cu iz pseudodemocratic, Ministrul
Culturii, Uniunea Artiştilor Plastici, criticii de artă se artă a fi săraci nu
numai material dar şi spiritual, lăsînd multe probleme nerezolvate pe seama
poporului care, la rîndul său este paralizat de alte griji. În rezultatul
acestor dereglări sociale devine clar că unii doritori de a percepe o operă de
pictură la nivelul cuvenit – nu sunt încă exigent pregătiţi. Despre aceasta ne
demonstrează un caz destul de elocvent: O femeie, după vizionarea expoziţiei
„Eminesciana plastică”, se exprimă
semisatisfăcută: tablourile expuse produc impresii suficient de
frumoase, atrăgătoare şi plăcute dar nu le prea înţeleg. La întrebarea dacă
doamna cunoaşte bine poemele eminesciene, ea răspunse afirmativ dar să explice
cum înţelege ea expresiile: „Caci e vis al nefiinţei Universul cel himeric”,
sau „Umbra celor nefăcute nu-ncepuse – a se desface”, n-a fost în stare.
Această
situaţie ne dovedeşte că receptorul de frumos, timp de aproape un sfert de
secol de tranziţie spre o structură democratică a societăţii mai desăvîrşită,
s-a cam deprins cu nişte creaţii plastice în care vreo două trei pete de
culoare, chiar fiind bine armonizate – nu pot spune ceva deosebit privitorului.
Ce să mai vorbim de nişte caricaturi deformate, schilodite caraghios capabile
să producă doar nişte repulsii, stingherind senzaţia estetică umană,
deprinzînd-o cu urîtul! Această aparenţă în arta plastică, opusă academismului
şi artei clasice, îndemnă atenţia privitorului doar spre a căuta surprinderi
făcînd aluzie la expresia veche de un secol – artă pentru artă. Asemenea
creaturi, fiind adresate doar privirii, îl fac pe om pasiv şi indiferent faţă
de menirea limbajului plastic dar şi faţă de perceperea estetică a lumii. Ba
mai mult se observă o tendinţă de a înlocui noţiunea „arta plastică” formată
istoric timp de milenii cu, pur şi simplu, - artă vizuală, de parcă operele
plastice ar reprezenta ceva aidoma unor tapete, schiţe pentru veşminte, stofă
sau sport etc. această este una dintre cele mai nenorocite „invenţii” la
hotarul a două secole. Să căutăm (pînă în prezent încă) idei adînci doar în
nişte pătrate vopsite aidoma celui a lui Malevici, adică într-o artă pur
vizuală care nu spune nimic – e păcat.
Dar
să ne imaginăm în ce s-ar putea transforma cultura noastră, mai ales naţională,
dacă toate uniunile de creaţie, scriitori, teatralii, compozitorii – vor
purcede la fel ca plasticienii. Cel mai tragic este că de pe aceste poziţii
pictorii nu lasă nimic istoriei. Nu se va şti ce s-o fi întîmplat pe vrea ceea,
de cîndva, cu noi.
Limbajul
plastic de exprimare este la fel ca şi cel verbal menit să spună ceva, să
comunice cu lumea.
(Va urma)
Ion Daghi, pictor, profesor universitar
