6 iul. 2015

Leopardi şi Eminescu

Giacomo Leopardi (29. 06. 1798-14. 06. 1837)

Destinul i-a dăruit deopotrivă cu geniu şi cu nefericire. Eminescu e bardul inspirat al pesimismului, iar Leopardi, teoreticianul său. Leopardi este un cugetător metodic ce stabileşte prin inducţie legea pesimismului integral. Poezia sa este elegia în nenumărate stanţe a cugetării pesimiste, în care atinge disperarea lirică a lui Eminescu, prin punctul de vedere cosmic la care se ridică. Însă pesimismul lui Leopardi e ură, iar a lui Eminescu, iubire dureroasă. Durerea sa se preface în revoltă împotriva vieţii şi a naturii, ură a calamităţii universale.
Leopardi detestă natura, mama vitregă a omului. Eminescu iubeşte natura, care îl face să iute caracterul amestecat şi efemer al vieţii.
Leopardi a încercat ca Eminescu, să cînte tinereţea, iubirea şi acea viziune fără seamăn a lumii, care apare oricui la începul existenţei.
Amorul lor e ideal ca umbra ce urmăreşte în soare, jocul altei umbre.
Mihai Eminescu (15. 01.1850-15.06.1889)

Tot atît de încredinţat ca Eminescu de inferioritatea sufletească a femeii, dar şi de farmecul ei neînţeles, Leopardi socoteşte amorul şi moartea o pereche eternă, pe care Destinul i-a creat tot odată.
Urînd viaţa, renunţînd la amor, Leopardi află în moarte ţinta pesimismului său nemîngîiat.
Pentru Eminescu, amorul e însă un izvor sigur de consolare.
Speranţa sinceră şi puternica sa iubire de patrie, sînt minate de germenii scepticismului.
Socotind Italia pierdută, Leopardi neagă existenţa partiei şi a viitorului ei. Deşi scrise ocazional, poeziile sale patriotice, sînt ca şi ale lui Eminescu, în afară de vreme; ele posedă un caracter de generalitate, care le face să fie simţite pretutindeni, căci pesimismul ce conţin, se poate raporta la oricare neam oprimat.
Durerea lui Leopardi e umană, plină de regret şi de lacrimi, dar ridicată la acel grad de generalitate, în care filosofia se întîlneşte cu arta.
Cugetătorul a dat un zbor mai amplu inspiraţiei, iar poezia sa exprimă întocmai ca a lui Eminescu, chinul sufletului uman în faţa destinului său.
Opera sa capătă accente profetice formulînd şi lămurind ideea pesimistă din care face un credo suprem - şi care constituie pentru Eminerscu numai un mijloc deosebit de a realiza frumosul.
Sursa: Valescu, Cora. Leopardi şi Eminescu // Ritmul vremii. - 1928, Nr. 1, p.12-16.


Citate celebre, maxime, cugetări de Giacomo Leopardi
* Cine ştie să râdă este stăpânul lumii. 
* Copii găsesc totul în nimic, oamenii nu găsesc nimic în tot.
* Ignoranţa este cel mai mare izvor de fericire.
* Oamenii sunt ridicoli doar atunci când încearcă sau par a fi cea ce nu sunt.
* Fără memorie, omul nu ar şti nimic şi nu ar şti să facă nimic.
* Cea mai temeinică plăcere a acestei vieţi este deşarta plăcere a iluziilor.
* Un dicţionar poate să conţină doar o parte a patrimoniului unei limbi.
* Moartea nu este rea, pentru că eliberează omul de toate relele şi ia cu sine toate dorinţele omului împreună cu recompensele acestora.
* Bătrâneţea este răul suprem , pentru că privează omul de toate plăcerile vieţii, permiţînd apetitului să rămână la fel şi aducânc odată cu aceasta şi păreri de rău. Şi totuşi oamenii îşi doresc să ajungă la bătrâneţe şi se tem de moarte.
* Cel mai sigur mijloc de a ascunde celorlalţi graniţele cunoştinţelor tale este acela de a nu le depăşi.
* Nimic pe lume nu este mai rar decât un om îndelung suportabil.
* A spune fără înconjur ceea ce gândeşti poate fi o treabă cu folos atunci când faci într-adins sau când, fiind un lucru neobişnuit, nu ţi se dă crezare.
* Tăcerea într-o conversaţie este plăcută şi lăudată atunci când se ştie că acela ce tace are destulă îndrăzneală şi pricepere să vorbească.

Publicat de V. Sîrbu