28 feb. 2014

Mărțișor- simbol al primăverii

În acest weekend vine în mod oficial primăvara, care aduce cu ea zilele dedicate doamnelor şi domnişoarelor, începând cu sărbătoarea Mărţişorului şi sfârşind cu 8 Martie, Ziua Internațională a Femeii.
Străvechi obicei de-a întâlni primăvara cu podoabe de culoare albă-roșie a existat la mai multe popoare antice: la greci, romani, slavi, germani, etc.
Roșul simbolizează dragoste, putere, sănătate, bujorii din obraz, iar albul – puritate fizică și morală, fericire.
Meşterii au dezvoltat în timp arta de a confecţiona aceste talismane, legate de trezirea la viaţă a naturii. Există o multitudine de posibilități  de confecţionare a acestora: împletit, croşetat, modelat, pirogravat sau pictat. Tradiția oferirii mărțișoarelor vine din strămoși, așa că trebuie să îi învățăm pe copii de mici să respecte acest frumos obicei.
1 martie marchează 177 de ani de la nașterea scriitorului Ion Creangă cel ce purta în inimă inocența și puritatea primăverii!
Centrul Academic Eminescu a organizat o expoziție de mărțișoare, elaborate cu mult entuziasm și dibăcie de copii ai Grădinițelor nr. 40 și nr. 139.
Fie ca această primăvară să vă aducă căldură, pace și liniște interioară! Adieri calde de fericire și un soare strălucitor să vă călăuzească pașii! Sufletul să vibreze în acordurile bucuriei și dragostei de viață! Dăruiți tradiționalul mărțișor femeilor dragi din viața dumneavoastră pentru a le dovedi respectul, iubirea și prețuirea.
O primăvară fericită și împlinită vă dorim!



Concurs on-line de poezie

Regulamentul Concursului on-line de poezie
organizat de Centrul Academic Internaţional Eminescu

 Concursul on-line de poezie se organizează , cu ocazia Zilei Internaţionale a Poeziei, sărbătorită în data de 21 martie. Concursul se va desfăşura în perioada 1 martie- 20 martie 2014.
    La concurs pot participa elevi cu vârste cuprinse între 10 şi 18 ani.
    Condiţii de participare:
  • fiecare participant va prezenta 2 creaţii, care vor fi însoţite obligatoriu de datele personale;
  • creaţiile literare vor fi tehnoredactate cu front Times New Roman 12 la 1 1/2 rânduri, obligatoriu cu diacritice;
  • în colţul din dreapta sus se vor trece următoarele date:
  • numele şi prenumele elevului,
  • vârsta, clasa, şcoala,
  • adresa,
  • un număr de telefon pentru a putea fi contactaţi de către organizatori.

    Poeziile vor fi transmise pe adresa de e-mail: centrul2000@gmail.com sau pot fi depuse la sediul CAIE din bd. Dacia nr.20 până la data de 20 martie 2014.
După jurizarea lucrărilor, în 21 martie 2014, va avea loc festivitatea de premiere, iar numele şi
lucrările câştigătorilor vor fi postate pe: http://centruleminescubm.blogspot.com/
                                                                    http://orapovesteicaie.blogspot.com/

Ion Creangă și Mihai Eminescu: o înălțătoare și trainică prietenie

Pe 1 martie 1837, la Humulești, s-a născut clasicul literaturii române, Ion Creangă!
Ion Creangă este recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor sale. Cea mai cunoscută operă a sa, Amintiri din copilărie, reprezintă partea cea mai personală a operei lui Ion Creangă. Aceasta i-a stabilit reputația de mare prozator.
S-a spus, pe drept cuvânt, că alegerea prietenilor reprezintă o veritabilă artă iar un prieten adevărat e un câștig prețios al vieții. Frumusețea și noblețea prieteniei au strălucit în decursul tuturor timpurilor, au iradiat permanent în destinul umanității.
Astăzi, Centrul Academic Eminescu vă propune să lecturați un fragment despre frumoasa și sincera prietenie dintre Mihai Eminescu și Ion Creangă.

Anul 1876 a fost unul chinuitor pentru Eminescu iar singura mângâiere pentru el a fost marea și profunda sa prietenie cu Ion Creangă. Erau, desigur, două firi deosebite, două structuri cu trăsături particulare diferențiate distinct, însă se întregeau și se condiționau reciproc, confirmând parcă legea că polii opuși se atrag. Aveau, totuși, și unele asemănări, esențiale, care constituiau temelia comuniunii lor de gândire și simțire, contopindu-i într-o desăvârșită unicitate sufletească și spirituală. Cunoscându-i îndeaproape, ca membru marcant al Junimii, A. D. Xenopol observa : „Dacă este adevărat că prietenia poate uneori să se înghege între firile cele mai neasămănătoare, apoi desigur că dovada cea mai bună a unui asemenea fapt ne-ar fi dată de legătura care unea pe marele povestitor cu marele poet. Eminescu și Creangă erau ca doi poli opuși în plăsmuirea frumosului; cel dintîi este seamă de reflexiv, cel de-al doilea întrupător al lumii aievea; cel dintîi înzestrat cu o cultură superioară care hrănea multe din concepțiile sale, cel de-al doilea, minte primitivă, aproape străină de orice poleire a ideilor apusene; Eminescu căutînd să frămînte și să înalțe limba în regiunile superioare ale cugetării, Creangă mărginindu-și cadrul ideilor la acel al puternicului și vorbitorului grai al poporului de la țară din care și dînsul răsărise, pentru a-i încondeia frumusețile‟ (Ceva despre Ion Creangă, în Ion Creangă, an II, nr. 12, decembrie 1909, p. 311)
Cei ce au evocat prietenia dintre Eminescu și Creangă au căutat să intuiască în ce consta miracolul comuniunii lor monolitice, relevînd o serie de elemente definitorii care puteau, într-adevăr, să reprezinte o forță unificatoare. Bunăoară, Emil Gârleanu considera că fiecare dintre ei întrupa câte o trăsătură caracteristică universului psihic al poporului român, comportamentului său specific în fața diferitelor împrejurări care i-au încercat destinul, rezultat al unei milenare și zbuciumate experiențe de viață, în care tristețea s-a împletit cu veselia, durerea cu bucuria, transformîndu-se într-o unică și biruitoare forță de rezistență. „Chiar deosebirea,
‒ scria Emil Gârleanu – ce mai la urma urmei era între felul lor de-a fi; tristețea care desigur covîrșea adesea sufletul lui Eminescu, veselia care cuprindea mai cu putere și mai des sufletul lui Creangă, era poate cea mai puternică legătură dintre ei. Sufletele lor se complectau unul pe altul, întrupînd cu îmbrățișarea lor cele două fețe, ‒ deosebite și cu toate acestea atît de strînse una de alta, ‒ a simțirii românești.  ‟ (Emilgar: Ioan Creangă și Mihai Eminescu, în Făt-Frumos, an I, nr. 6, 1 iunie 1904, p. 82)
Pe Eminescu și Creangă i-a unit, desigur, faptul că amîndoi erau moldoveni, dar mai presus de orice i-a unit conștiința că izvodiseră din același izvor, că se ridicaseră din mijlocul țărănimii românești, cu care se identificau prin întreaga lor simțire și pentru care aveau o nețărmuită dragoste. Ca și Creangă, arăta I. Scurtu, Eminescu „răsărise din popor și rădăcinile sufletului său au rămas neatinse. Cunoștea, înțelegea, își iubea neamul mai presus de toate. Și avea pentru țăranul nostru o dragoste particulară.‟ Prin obîrșia lor cumună, prin desăvîrșita armonie de gîndire și simțire, Eminescu și Creangă „se întorceau la vatra țărănească, la povești și doine, la înțelepciunea și umorul poporului.‟ (O prietenie rară: Ion Creangă și Mihai Eminescu, în Minerva, an II, nr. 377, 1 ianuarie 1910, p.1)
Considerîndu-l pe Creangă , pe bună dreptate, un talent excepțional, de o imensă combustie creatoare, cu o inteligență ascuțită și o deplină putere de intuire a frumosului autentic, Mihail Sadoveanu afirma că primitivismul humuleșteanului, tălmăcit în capodoperele sale, nu-l împiedica să guste și să înțeleagă profunzimile eminesciene. În articolul Doi mari prietini: Eminescu și Creangă , publicat în 1916, Mihail Sadoveanu scria: Creangă „asculta oare ca un mare înțelegător Strigoii lui Eminescu? În sufletu-i primitiv, în care născuse tainicu-i geniu, cum pătrundeau strofele cizelate și alese ale prietinului lui? Cu toate acestea Eminescu trebuia să fi știut cui cetește, și cel care a scris minunea aceea care se numește Moș Nichifor coțcariul putea prinde din zbor cele mai fine nuanțe.‟ La rîndul său, citind sau ascultînd amintirile lui Creangă, Eminescu a avut suprema satisfacție de a fi descoperit un scriitor, într-adevăr, de geniu, deschizîndu-i drumul în literatura română. „În prietinia aceasta, ‒ adăuga Mihail Sadoveanu – sunt încredințat că cel mai fericit a fost Eminescu, căci el a auzit pentru întăia oară Amintirile și poveștile lui Creangă; el a fost încîntat întăi de limba mlădioasă, nuanțată, așa de simplă și de artistică în același timp a marelui scriitor de la Humulești.‟ (Evocări, București, E.S.P.L.A, 1954, p. 132)
Într-adevăr , în marea și profunda lor prietenie, Eminescu și Creangă erau fericiți, cum puțini oameni pot să fie. Trăirea plenitudinară a fericirii, concepută de amîndoi într-un mod cu totul aparte, îi făcea să evadeze uneori, zile întregi, prin alte locuri pitorești, filtrîndu-și senzațiile, emoțiile și încîntările în retortele propriei lor sensibilități, sublimîndu-le într-un mod de viață ce era numai și numai a lor.

Sursa: 
Vârcolici, Teodor. Eminescu și marii săi prieteni. – București: ed. Eminescu, 1989. – 175 p.

25 feb. 2014

VIZITĂ DE LUCRU LA CENTRUL ACADEMIC INTERNAȚIONAL EMINESCU


Elena DABIJA, director
                În ZIUA DE DRAGOBETE Centrul Academic Internațional Eminescu a găzduit o echipă de filmare a TVM condusă de doamna Margareta Pânzaru-Reabcov, regizor artistic și Lidia Popodneac, redactor, care au realizat filmări pentru emisiunea CULTURA AZI.
         
   Invitații acestei emisiuni au fost academicienii Mihai Cimpoi și Valeriu Matei, care au dialogat pe marginea preocupărilor eminesciene. Discuțiile au fost axate mai mult pe Dicționarul enciclopedic Mihai Eminescu rodul muncii de aproximativ doi ani a eminescologului Mihai Cimpoi. Domnul Valeriu Matei a vorbit despre intervievat: „este cel mai mare critic literar din secolul trecut și de la începutul acestui mileniu, cel mai renumit eminescolog, care are multe volume editate despre Mihai Eminescu și un număr impunător de volume și articole despre mulți alți mari cărturari ai neamului. Dar cea mai de invidiat lucrare este acest Dicționar enciclopedic Mihai Eminescu. Preocupările sale de ani de zile au fost sintetizate în acest dicționar, care este apreciat pe meridianele lumii, grație faptului că participanții la Congresul Mondial al Eminescologilor, ediția a II-a, organizat la Academia de Științe a Moldovei și la Centrul Academic Internațional Eminescu, au intrat în posesia acestui volum de excelență.

            Donmul acad. Valeriu Matei-directorul Institutului Cultural Român „Mihai Eminescu”.a prezentat detaliat și conținutul Dicționarului enciclopedic Mihai Eminescu, elaborat în cadrul Institutului de Filologie al Academiei de Științe a Moldovei și al Centrului Academic Internațional Eminescu, și care a văzut lumina tiparului la Editura GUNIVAS cu sprijinul Institutului Cultural Român „Mihai Eminescu”.
            Domnul acad. Mihai Cimpoi a făcut o trecere în revistă despre preocupările și traducerile eminesciene în lume-nominalizând peste 82 de limbi, despre eminesciana în arte, despre necesitatea de a realiza un catalog a celor mai reprezentative lucrări artistice ș.a. A nominalizat și faptul că despre Dicționarul enciclopedic Mihai Eminescu a scris Giuseppe Manitta din Italia în revista II CONVIVIO, Nr. 3 din 2013, care este și în colecția Centrului Academic Internațional Eminescu.
            După ce echipa de filmare și-a finisat misiunea, în rol de gazdă și deoarece era ZIUA DE DRAGOBETE am invitat oaspeții dragi la o ceșcuță de cafea și dulciuri. Ne-am felicitat reciproc cu această sărbătoare tradițională a neamului, iar ochiul ager al domnului Valeriu Matei a observat că cutia de bomboane avea forma unei inimi și a menționat: ...inima caldă a doamnei Elena Dabija este și în inimile noastre.

            Involuntar de la subiectul Mihai Eminescu am ajuns să povestim și să râdem cu poftă despre Amintirile din copilăria noastră..., fiecare și-a amintit câte ceva hazliu, amuzant și foarte plăcut, mai ales că au trecut atâțea ani, regretând că roata vremii nu se mai întoarce înapoi în copilărie...
            Oaspeții au rămas mulțumiți de gazdă, de anturaj, de cafea, de cutia de bomboane care era de forma unei inimi. Noi la rândul nostru am rămas satisfăcuți de faptul că MIHAI EMINESCU este o temă mereu perpetuă și lucrativă.
            Dacă sunteți interesați, vă sugerez să vizionați emisiunea CULTURA AZI în ziua de duminică, 2 martie la ora 1715.

21 feb. 2014

Întâlnire de suflet cu Ion Melniciuc

   Astăzi, 21 februarie, la Centrul Academic Internaţional Eminescu a avut loc o discuţie-dezbatere cu domnul Ion Melniciuc – doctor în filologie, conferenţiar Universitar, deţinător al „Ordinului Republicii”. La începutul manifestării a răsunat imnul de stat al Republicii Moldova. Această întâlnire cu genericul: „Mihai Eminescu despre unitatea limbii şi a neamului nostru a fost cu atât mai interesantă cu cât carismaticul domn Ion Melniciuc le-a vorbit elevilor prezenţi în sală cu o sinceritate debordantă, cu umor fin dar totodată cu seriozitatea cu care merită tratat acest subiect - limba maternă.
   „Sunt bucuros de aceste întâlniri pentru că în ultimul timp ne-am cam înstrăinat” , cu aceste cuvinte şi-a început discursul domnul Melniciuc, în faţa elevilor clasei a XI-a ai Liceului Teoretic „Nicolae Iorga” ghidaţi de doamna Olaru Sofia cât şi în faţa elevilor clasei a XII-a ai Liceului Teoretic „Mihai Eminescu” însoţiţi de doamna Nastas Svetlana.
   „Ziua Internaţională a Limbii Materne este menită să conserveze limbile, pentru că, din păcate, multe din ele dispar. Se vehiculează că în lume există cca. 5000 de limbi dintre care, după spusele domnului Vlad Pohilă, 3000 sunt pe cale de dispariţie. Anul 1989 a fost anul salvator în ceea ce priveşte limba noastră. Cele mai dese greşeli de vorbire se produc din cauza iresonsabilităţii, din lipsă de cunoştinţe sau din neglijenţă. UNESCO a instituit această zi pentru a acorda maximă atenţie limbii materne. Nu există limbi sărace sau bogate, urâte sau frumoase, există dulcele grai matern. Mihai Eminescu, în operele sale a folosit 5016 cuvinte. Este absolut necesar, dacă suntem adevăraţi patrioţi, să ne cunoaştem personalităţile. Eu îl numesc pe Grigore Vieru, clasicul literaturii contemporane. O altă personalitate marcantă este Eugeniu Coşeriu – părinte a ceea ce azi se numeşte lingvistică integrală, este unul din cei mai importanţi lingvişti ai secolului XX.
   Domnul Melniciuc i-a îndemnat pe toţi cei prezenţi să recite poezia „În limba ta” de marele nostru poet Grigore Vieru.
   Pentru a face această discuţie şi mai captivantă, deşi în mod evident, publicul era cucerit de dumnealui, domnul Melniciuc le-a pus acestora întrebări ca:
-         Cui îi aparţine expresia Limba română este patria mea?
Răspuns: Nichita Stănescu.
-         Cum înţelegeţi afirmaţia lui Grigore Vieru A vorbi sănătos limba mamei este o datorie ?
Răspuns: Prin cultivarea limbii, a vorbirii fluente, corecte, plastice, expresive.
-         Ce distanţă este de la Chişinău până la Iaşi ?
Răspuns : Grigore Vieru afirma : De-o inimă.
O altă activitate care le-a plăcut mult elevilor a fost jocul de-a paronimele.
- Care joc e fără joacă ?
Răspuns: şahul, fotbalul, hora, etc.
-         Ce-i place lui Moş Martin, miere sau mere?
Răspuns : Merele scăpate în miere.
-         Ce poţi încălca fără a călca ?
Răspuns : Legea.
-         Oaspeţii, musafirii se numeră sau se enumeră ?
Răspuns : Îi numeri ca să ştii câte scaune să pregăteşti dar şi îi enumeri (Elena, Dumitru, Gheorghe)
-         Un orar al lecţiilor poate fi oral ?
Răspuns: Poate fi în cazul în care este unul fictiv şi cineva îl anunţă oral.
-         Cine e încrezut e şi încredinţat?
Răspuns: Încrezut este sinonimul cuvântului înfumurat, încredinţat este sinonimul cuvântului sigur, convins.
Domnul Melniciuc îşi notează de fiecare dată când cineva greşeşte, indiferent că este intelectual, scriitor, elev, student, jurnalişti etc.
La finalul acestei întâlniri de suflet, domnul Melniciuc a mulţumit audienţei pentru răbdare şi pentru că l-a ascultat, îndemnându-i pe elevi să nu treacă pe alături de normele lingvistice literare. Să înveţe să vorbească corect.
   Limba este comoara de preţ a unui popor. Graiul matern este şansa unui popor la existenţă continuă. Cu drag de limbă, de patrie şi de neam, domnul Melniciuc l-a citat pe Eminescu:
„Limba, şi împreună cu ea mintea, se curăţă şi se lămureşte, căci numai o limbă în care cuvintele sânt împreunate cu-n înţeles hotărât de veacuri este clară şi numai o cugetare, care se serveşte de o asemenea limbă, e limpede şi cu temei.”

Irina Ţurcanu

Limba maternă de Dumitru Matcovschi

Dumitru Matcovschi

Limba maternă

Limba maternă, ca floarea eternă
De busuioc şi de dor –
Dor de ţârîne, de doine bătrîne,
De freamătul codrilor.

Ea ne adună, cu soare şi lună,
Cu viitor şi trecut –
Frunză de laur, bătută în aur
De-un meşter necunoscut.

Vine din vreme şi suie-n poeme,
Lîngă baladă şi rost –
În mit, în ţară naşte-o mioară,
Frate păstorul mi-a fost.

Vine din soarte, păşind peste moarte,
Cu bucurii şi dureri –
În cer, departe, Luceafărul arde,
Astăzi mai tînăr ca ieri.

Limbă preasfîntă, mereu neînfrîntă,
Simplu vorbită de zei –
Iară şi iară senin mă-nfioară
Dulce melodica ei.

Limbă de pîine, de neam ce rămîne,
Casă cu masă în prag –
Cîntă şi plînge, cînd roua o frînge
Ramură verde de fag.

Limbă de pace, de suflet ce tace
Neînfricat şi imens –
Creşte pămîntul şi umple cuvîntul
Cu adevăr şi cu sens.

Limba maternă, ca floarea eternă
De busuioc şi de dor –
Dor de ţărîne şi de doine bătrîne,
De freamătul codrilor.


Publicat: Irina Ţurcanu

Ziua dragostei Dragobete

           Dragobete este o sărbătoare tradiţională românească, înlocuită tot mai des în ultimul timp cu Ziua Îndrăgostiţilor  (Valentina's Day). Legenda povesteşte despre Dragobete ca fiind un personaj mitologic, similar lui Eros, al vechilor greci, şi lui Cupidon, al românilor, ce oficia în cer, la începutul fiecărei primăveri, nunta tuturor animalelor, tradiţie ce s-a extins treptat până în rândurile oamenilor şi a dat naştere unor obiceiuri specifice românilor din sudul şi nordul Dunării.
          
        Numele Dragobete vine de la "beat de dragoste" şi se mai numeşte Sf. Ion de primăvară, cel care este fiul babei Dochia. I se mai spune şi Dragomiru-Florea sau Granguru, pentru că acum are loc  nunta păsărilor din pădure. Culegătorii de folclor de la sfârşitul veacului al XIX-lea şi din prima parte a secolului al XX-lea au mai înregistrat şi alte denumiri pentru această sărbătoare, precum Ioan Dragobete, Drăgostiţele, Sântion de Primăvară, Cap de Primăvară sau Cap de Vară Întâi. Considerăm că filologii încă nu şi-au spus ultimul cuvânt în această problemă, deşi, pentru publicul larg, chestiunea nu este de un interes major, denumirea consacrată a sărbătorii, e vorba evident de Dragobete, fie ea slavă sau dacică, (re)impunându-se în ultima vreme în conştiinţa publică. De un interes mult mai mare se bucură, în mod firesc, modalităţile efective prin care tinerii de altădată ţineau această sărbătoare, cât şi în ce măsură şi cum ar putea fi adaptate aceste modalităţi la zilele noastre.

Tradiţii şi obiceiuri

          Potrivit tradiţiei, Dragobetele era „o zi frumoasă pentru băieţii şi fetele mari, ba chiar şi pentru bărbaţii şi femeile tinere”. Dimineaţa devreme, tineretul se îmbrăca în haine de sărbătoare şi, dacă vremea era urâtă, se strângeau în cete pe la casele unora dintre ei; dacă vremea era frumoasă ieşeau afară din sat, mai ales pe dealuri, băieţii adunând lemne pentru foc, iar fetele culegând urzici şi flori de primăvară, flori folosite apoi adesea în descântecele de dragoste; o parte din aceste flori, în special tămâioarele şi viorelele, erau păstrate cu grijă până pe 24 iunie (la Sânziene); atunci se culegeau nişte flori considerate surori ale acestora, flori numite roji (trandafiri sălbatici) şi oglici (flori mici, galbene), se făcea un buchet din toate şi se arunca pe o apă curgătoare; se credea că fetele care procedau astfel săvârşeau „o faptă bună”, echivalentă cu o jumătate de sărindar în cer, căci altfel aceste flori nu s-ar fi întâlnit sau „împreunat” niciodată. Prin unele locuri, exista obiceiul ca fetele mari să strângă apa din omătul netopit sau de pe florile de fragi; această apă, păstrată cu mare grijă, ar fi avut proprietăţi magice; se spunea că este născută din surâsul zânelor, putând face fetele mai frumoase şi mai drăgăstoase; dacă nu erau omăt şi fragi, se strângea banala apă de ploaie sau cea de izvor, acest lucru făcându-se mai ales atunci când Dragobetele se ţinea în luna martie.

          În jurul focurilor aprinse pe dealuri, fetele şi băieţii discutau vrute şi nevrute, însă, cel mai adesea, se spuneau glume (jâtii) cu substrat erotic sau se făceau hore. Fetele, cum simţeau apropierea prânzului, începeau să coboare în fugă spre sat. Conform obiceiului, fiecare băiat urmărea fata care îi căzuse dragă; dacă flăcăul era iute de picior şi fetei îi plăcea respectivul urmăritor, atunci fata se lăsa prinsă şi avea loc o îmbrăţişare, urmată de o sărutare mai lungă în văzul tuturor. Sărutul acesta semnifica, în fapt, logodna ludică a celor doi, cel puţin pentru un an de zile; de multe ori, astfel de logodne în joacă prefaţau logodnele şi căsătoriile adevărate.

„Dragobetele sărută fetele”!

          Dacă nu se făcea cumva Dragobetele se credea că tinerii nu se vor îndrăgosti în anul care urma. În plus, un semn rău era dacă o fată sau un băiat nu întâlneau la Dragobete măcar un reprezentant al sexului opus, opinia generală fiind că tot anul respectivii nu vor mai fi iubiţi, iar dacă o fată ieşea împreună cu un băiat şi nu se sărutau se credea despre ei că nu se vor mai iubi în acel an, că doar nu degeaba se spunea că „Dragobetele sărută fetele”! Aşadar, bucuria şi veselia erau, trebuiau să fie, coordonatele esenţiale ale acestei sărbători a dragostei!
Maturii aveau partea lor în cadrul Dragobetelui. Astfel, femeile credeau că era îndeajuns să pui mâna acum pe un bărbat ... străin (de sat) şi deveneau pe dată drăgăstoase bărbaţilor în tot anul care urma! Gospodinele aveau mare grijă să dea mâncare bună orătăniilor din curte, dar şi păsărilor cerului, nici o vietate nefiind vânată, blestemată sau, Doamne fereşte, sacrificată la Dragobete.
Îndeobşte, sărbătoarea era socotită una de bun augur pentru treburile mărunte din casă; astfel, se scuturau toate ţoalele şi se aşezau lucrurile prin casă „ca să vie binele şi averea să se întoarcă la casă”. Dragobetele nu era socotit de bun augur pentru treburile mari, aşa că oamenii evitau să muncească prin ogrăzi sau la câmp de teamă că „vor ciricăi toată viaţa”. Oricum, înaintaşii noştri observaseră că oricare dintre lucrurile mărunte începute acum mergeau mai cu spor; era, de altfel, o perioadă a multor începuturi sau întoarceri: păsările se împerecheau şi începeau să-şi facă cuiburi, copiii nu mai mâncau aşa de mult (în acest sens, ruşii aveau un proverb despre ziua Dragobetelui: „Se întoarnă păsările la cuib şi copiii (de) la hrană”!), cloştile încep a cloci, celelalte surate ... neocupate încep să se ouă, vitele nu mai mănâncă aşa de mult (se ... întorc de la iesle!) ş.a., toate dovezi ale depăşirii unui prag calendaristic.


Mihai Eminescu: ca un fagure de miere mi-e graiul matern

   Ziua Internaţională a Limbii Materne este o sărbătoare ţinută anual la 21 februarie în întreaga lume, cu scopul de a promova diversitatea lingvistică şi culturală, precum şi multilingvismul. A fost anunţată de UNESCO pentru prima oară la 17 noiembrie 1999 şi a fost recunoscută de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin aceeaşi rezoluţie prin care 2008 a fost declarat Anul Internaţional al Limbilor.
Bulgăr, Gh.  Momentul Eminescu în evoluţia
limbii române literare.- Bucureşti, 1971. - 342 p.
Limba maternă este cel mai puternic instrument de conservare şi dezvoltare a patrimoniului tangibil şi intangibil. ONU consideră că toate acţiunile ce promovează diseminarea limbilor materne servesc nu doar scopul încurajării diversităţii lingvistice şi educaţiei multilingve, ci ajută şi la dezvoltarea conştiinţei tradiţiilor lingvistice şi culturale în întreaga lume şi la inspirarea solidarităţii bazată pe înţelegere, toleranţă şi dialog.
    Fondul de aur al spiritualităţii unui neam îl creează limba, care e opera cea mai de preţ a unui popor - în limbă şi prin limbă i se reflectă istoria, felul de a fi, a cugeta şi a simţi. Conştient de faptul că numai o limbă dezvoltată poate să devină forţă motrice care duce spre civilizaţie şi propăşire, geniul Mihai Eminescu a militat pentru valorificarea eficientă a tezaurului limbii, sporindu-i potenţele şi valenţele semantice, stilistice etc.
Eminescu a depus o muncă titanică, istovitoare pentru ca dulcele nostru grai să capete virtuţile limbilor celor mai civilizate naţiuni, încarnând cuvintelor o inegalabilă forţă sugestivă şi afectivă.
   Centrul Academic Internaţional Eminescu vă propune să lecturaţi minunatele cugetări eminesciene despre limbă, selectate din fondul nostru de documente. Veţi rămâne plăcut surprinşi de admiraţia acestuia pentru bogăţia şi frumuseţea graiului matern. 
  • Limba noastră nu e nouă, ci din contra, veche şi staţionară. Ea e pe deplin formată în toate părţile ei, ea nu mai dă muguri şi ramuri nouă şi a o silnici să producă ceea ce nu e în stare înseamnă a abuza de dânsa şi a o strica. Pe de altă parte, veche fiind, ea e şi bogată pentru cel ce o cunoaşte, nu în cuvinte dar în locuţiuni. Căci la urma urmelor e indiferent care sunt apucăturile de care se slujeşte o limbă, numai să poată deosebi din fir în fir gândire de gândire.
  • Maturitatea culturii publice a spiritului popular se manifestă cu deosebire în limba sa,  şi între culţii unui popor se numără cu deosebire numai aceia care au suit înâlţimea şi domină terenul întreg.
  • Chiar dacă o limbă n-ar avea dezvoltarea necesară pentru abstracţiunile supreme ale minţii
    Eminescu. Cugetări. -
    Bucureşti, 1979. - 409 p.
    omeneşti, nici una nu e lipsită de expresia concretă  a simţirii şi numai în limba sa omul îşi pricepe inima pe deplin.
  • Limba, şi împreună cu ea mintea, se curăţă şi se lămureşte, căci numai o limbă în care cuvintele sânt împreunate cu-n înţeles hotărât de veacuri este clară şi numai o cugetare, care se serveşte de o asemenea limbă, e limpede şi cu temei.
  • Limba literară... limba cronicarilor şi a legendelor e pe alocuri de o rară frumuseţe. Multe texte şi bisericeşti, şi laice au un ritm atât de sonor în înşirarea cuvintelor , încât e peste putinţă  ca frumuseţea stilului lor să se atribuie întâmplării şi nu talentului scriitorului şi dezvoltării limbii.
  • Izvorul întăritor al istoriei naţionale, iubirea de limbă, de datini şi de popor sunt înlocuite la tinerime şi ceilalţi prin romane franţuzeşti şi cântăreţe pribege ale cafenelelor străinătăţii. Un aer bolnăvicios de corupţie, de frivolitate, de câştig fără muncă a cuprins plebea noastră roşie şi infectează chiar sfera ce rămăsese neatinsă de acest spirit. Patriotismul, cu toate acestea nu este iubirea ţărânei, ci iubirea trecutului. Fără cultul trecutului nu există iubire de ţară.

Bulgăr, Gh. Eminescu despre problemele
limbii române literare. - Bucureşti, 1963. - 118 p.
  • Dacă în limbă nu s-ar reflecta chiar caracterul unui popor, dacă el n-ar zice oarecum prin ea: „aşa voiesc să fiu şi nu altfel”, oare s-ar fi născut atâtea limbi pe pământ? Prin urmare, simplul fapt că noi, românii, câţi ne aflăm pe pământ vorbim o singură limbă, „una singură” ca înalte popoare, şi aceasta în oceane de popoare străine ce ne înconjoară, e o dovadă destulă că aşa voim să fim noi şi nu altfel.
  • Limba, alegerea şi cursivitatea expresiunii în expunerea vorbită sau scrisă e un element esenţial, ba chiar un criteriu al culturii. Din vorbirea ( sau fiindcă aceasta atârnă adesea de predare întâmplătoare), din scrierea unui om se poate cunoaşte gradul său de cultură.


19 feb. 2014

2014 Anul Dumitru Matcovschi

Astăzi, 19 februarie 2014,  la Centrul Academic Internaţional Eminescu a avut loc un eveniment deosebit, Inaugurarea Anului Dumitru Matcovschi.
Dumitru Matcovschi (n. 20 octombrie 1939d. 26 iunie 2013) este unul dintre liderii Mişcării de Eliberare Naţională din Republica Moldova.
Poetul este deţinătorul a mai multor titluri şi distincţii de onoare, printre care şi titlul de Scriitor al Poporului (1989), cavaler al „Ordinului Republicii”  (1995).  cavaler al Ordinului „Steaua României”, în grad de Comandor (2000), 
Critica literară internaţională îl consideră drept unul din cei mai mari poeţi ai Republicii Moldova. Operele maestrului Dumitru Matcovschi sunt traduse în limba rusă şi lituaniană. Piesele sale au fost puse în scenă în diferite teatre din ţară şi  Federaţia Rusă, fiind apreciate cu premii la diferite concursuri.
Dumitru Matcovschi a fost poet, prozator, dramaturg, publicist, traducător, editor de reviste culturale, membru titular al Academiei de Ştiinţe a Moldovei.
În această zi cu puţin soare, însă cu multe gânduri senine ne-au vizitat elevi ai Liceului Teoretic „Tudor Vladimirescu” împreună cu doamnele Lupu Galina şi Franţuz Daria cât şi elevi ai Liceului Teoretic „Mircea cel Bătrân” ghidaţi de doamnele Burlac Eugenia, Dascăl Angela, Mocanu Larisa şi Negrescu Tatiana.

Clasa a VIII-a a Liceului Teoretic „Tudor Vladimirescu” a venit pregătită cu un program despre Grigore Vieru. Deloc întâmplător a fost ales Centrul Academic Eminescu. În destinul poetic a lui Grigore Vieru , Eminescu este izvor de inspiraţie, lacrima Universului. Elevii au prezentat o lecţie demonstrativă despre poezia marelui nostru poet Grigore Vieru. Sala arhiplină, a vizionat cu mare drag imagini  cu regretatul poet îmbinate cu date biografice. Surprinzătoare a fost recitarea sub formă de scenetă a poeziei „Formular”, de Grigore Vieru. Poezia „Acasă” a fost intercalată cu fragmente din copilăria grea şi chinuită a poetului. Nu putea fi trecută cu vederea poezia încărcată de emoţie „Cămăşile”. Poeziile „Transplantare”, „Vreau să te văd”, „Pentru Ea”, „Ah, tot mai liniştit mi-e verbul” dovedesc harul incontestabil şi măiestria cu care a fost înzestrat Grigore Vieru. La finalul programului pregătit de aceştia, menit să aducă cinstire lui Grigore Vieru,  am vizualizat un fragment în care poetul a recitat cu glas blând poezia „Nu am, moarte, cu tine nimic”.
„Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi” este unul dintre mesajele edificatoare pe care le-a lăsat posterităţii Grigore Vieru.
Maria Chirilă, moderatoarea acestui eveniment, a completat datele biografice ale poetului, citându-l în cele din urmă pe Grigore Vieru : „Descoperindu-l pe Eminescu, mi-am descoperit sufletul. Eminescu este un arbore-dor. Arbore ce vede cu rădăcinile”.
 Pe Grigore Vieru şi Dumitru Matcovschi îi leagă dragostea de Ţară, de Limbă şi de Neam.
Elevii Liceului Teoretic „Mircea cel Bătrân” au venit cu un recital de poezie. Astfel, elevii claselor primare au recitat cu mare drag poeziile: „Stejarul”, „Eu nu sunt pasăre”, „Rădăcini”, „O furnică mititică”, „Singur”, „Om”, „Toamna la bunelul ”, „Ţara dorului”, şi „Să trăieşti, Moldovă”.
Elevi ai claselor a VI-a şi a VII-a şi a VIII-a au recitat poeziile: „Destin”, „Icoana”, „Mă-nchin”, „Masa Tăcerii”, „Până aici”, „E timpul”, „Şi viaţa”.
Dumitru Matcovschi era numit “Unul din cei mai vrednici bărbaţi ai neamului…” şi potrivit mai multor personalităţi notorii din ţară şi de peste Prut, Dumitru Matcovschi a fost şi va rămâne un simbol al demnităţii şi onoarei naţionale, un caracter deosebit.
Elevi ai clasei a IX-a au recitat poeziile: „Rătăciţi”, „Adio”, „Omule, de ce-ai tăcut?”, „Bătrânul tei”, „Părinţii”, „Şi numai”, „Dator”. Aceştia ne-au uluit de asemenea cu interpretarea la chitară a poeziei „Bucuraţi-vă”. Am rămas profund impresionaţi de programul artistic pregătit de elevi.
La sfărşitul acestei frumoase întâlniri, doamna Chirilă a ţinut să le mulţumească tuturor pentru prezenţă, îndemnându-i să înveţe, să citească şi să se dezvolte multilateral căci astfel „veţi creşte o generaţie de tineri frumoşi la chip şi la suflet.”
Cu această minunată ocazie, Centrul Academic Internaţional Eminescu a organizat o expoziţie de carte :
„Matcovschi, Dumitru. Măria sa Poetul”, astfel au fost prezentate cărţile: „Dumitru Matcovschi – Poet şi Om al cetăţii”, „Amarele confesiuni”, „Să mă iubeşti”, „Neamul cain”, „Morţilor, vă iubesc”, „Veşnica teamă”, „Pasărea nopţii pe casă”, „Dramaturgie”, etc.
Poetul Dumitru Matcovschi n-a făcut decât să ne vorbească despre tot ce este sfânt pe pământ: neam, dragoste, natură, părinţi, Eminescu. În timpurile cele mai grele, Dumitru Matcovschi a fost învăţător în piesele sale, preot în poezia lui, a fost şi este oştean atât în poezie , piese cât şi în cântece. Poezia maestrului este mobilizatoare şi combativă, de atitudine etică, de confesiune intimă, cucereşte prin simplitatea ei, prin armonia sonorităţilor, dar şi a trăirilor sufleteşti.
 Lirica patriotică alcătuieşte un compartiment notabil al poeziei sale, dovadă fiind faptul că a scris cel mai frumos cântec patriotic „Basarabia”.  
„Basarabia, scumpă icoană, în inimi purtată,
Trecuta prin foc şi prin sabie, furată, trădată mereu,
Eşti floare de dor, Basarabie,
Eşti lacrima neamului meu.”

Cu toţii am audiat interpretarea poeziei “Sărut, femeie, mâna ta” de către Ion şi Doina Aldea Teodorovici, în piesa "Focul din vatră".
Dumitru Matcovschi spunea:
„Eminescu e făclie,
E o ţară cu minuni,
Un izvor cu apă vie,
Care vine din străbuni.”
Noi am rămas cu o datorie în faţa poetului, să-i realizăm idealurile, să-i recitim cărţile şi să ascultăm cântece pe versurile Domniei Sale!
„Dumitru Matcovschi este unul din liderii noştri de renaştere naţională, un drapel de suferinţă şi un simbol (...) este unul din cei mai îndrăgiţi fii ai neamului, patima şi sufletul.”  (Nicolae Dabija.)


Irina Ţurcanu

17 feb. 2014

Scrisoare plină de admiraţie şi emoţie către M. Eminescu semnată de T. Maiorescu

Februarie 1884

Eminescu îi trimite lui Titu Maiorescu o scrisoare în care îi comunică :
„...Sunt mai bine de trei săptămîni de cînd au încetat toate simptomele boalei de care am suferit, încît, dacă ar fi stat în putinţa mea, aş fi părăsit institutul, fie pentru a schimba mediul în care mă aflu, fie pentru a mă întoarce în ţară. (...) Amintirea stării mele trecute e foarte slabă, încît pe mine însumi mă miră lungimea timpului, în decursul căruia nu mi-am putut da seama de nimic. Punînd în socoteala acelei stări toate neajunsurile şi supărările pe care le-am putut cauza atît d-voastră cît şi altor amici binevoitori, cutez a solicita din nou îngăduinţa d-voastre şi a vă cere ca, prin cîteva şiruri, să mă lămuriţi dacă am perspectiva de-a mă întoarce curînd în ţară”...

Răspunzînd, Maiorescu îi scrie poetului poate cea mai emoţionantă scrisoare din literatură română :
„Iubite domnule Eminescu,
Şi scrisoarea d-tale către mine şi scrisoarea de mai nainte către Chibici le-am citit eu cu familia mea şi toţi amicii d-tale, cu o nespusă bucurie. Căci ne-au fost dovada sigură despre deplina d-tale însănătoşire. Nu te mira că-ţi vorbesc mai întîi de bucurie, deşi amîndouă scrisorile sunt triste şi concepute sub un fel de «deprimare a moralului», cum ar  zice galomanii noştri. Căci eu cred că tristeţea d-tale trecătoare şi desigur neîntemeiată pentru noi rămîne dar bucuria curată.
   Vezi, d-tale Eminescu, diagnoza stării d-tale trecute este astăzi cu putinţă şi este absolut favorabilă. Se vede că din cauza căldurilor mari, ce erau pe la noi în iunie 1883, d-ta ai început a suferi o meningită sau inflamaţie a pieliţei creerilor, mai întîi acută apoi cronică, din care cauză ai avut un deliriu continuu de peste 5 luni, pînă cînd s-a terminat procesul inflamaţiunei.
În tot timpul acestui vis îndelungat ai fost de o veselie exuberantă , încît e păcat că nu ai păstrat  nici o aducere-aminte a trecutului imediat. «Was nützt die Heiterkeit, wenn sie nur im erinnerungslosen Traum verläuft?» Ei, acum ai ieşit din vis, precum trebuiai să ieşi, şi ţi-ai recîştigat conştiinţa. De-aici nu poţi lua motiv pentru atîta greutate sufletească, cu tot pesimismul d-tale. Nici griji materiale nu trebuie să ai. În privinţa aceasta, iată cum stau lucrurile. Chibici pleacă poimîine duminecă la Viena şi va fi dar luni la 4 oare la d-ta în Ober Döbling, precum ţi-am telegrafiat alaltăeri. El vine pentru ca în înţelegere cu dr. Obersteiner şi după sfatul lui, să te scoată din Institut şi să facă împreună cu d-ta o excursiune de vreo 6 săptămîni spre sudul Alpilor, poate pînă la Venezia, Padua sau Florenţa. Are mijloace băneşti pentru aceasta precum şi – se-nţelege – pentru împrospătarea garderobei d-tale, care va fi stat şi ea ca în vis în aceste 7 luni.
   După aceasta, dacă nu va fi indicată vreo cură la băi, la Hall de ex., vă veţi întoarce împreună în ţară, unde trebuie să te mai odihneşti cîteva luni, pentru a te întrema fiziceşte deplin. Teodor Rosetti te invită să petreci aceste luni la moşia lui Soleştii, unde îţi va pregăti primirea în modul în cum îl vei dori d-ta.
   După aceasta, aşadar pe la august, în urma intervenirei reginei (Carmen Sylva), care îţi poartă cel mai sincer interes, vei fi numit în vreo funcţie, care să-ţi convină, d. ex. bibliotecar al Universităţii. De aici înţelegi, că despre vreo îngrijire pentru existenţa d-tale materială, în viitor, nu poate fi vorba.
   De vreai să ştii cu ce mijloace eşti susţinut deocamdată?
Bine, domnule Eminescu, suntem noi aşa străini unii de alţii?
Nu ştii d-ta iubirea şi (dacă-mi dai voie să întrebuinţez cuvîntul exact, deşi este mai tare) admiraţia adeseori entusiastă ce o am eu şi tot cercul nostru literar pentru d-ta, pentru poeziile d-tale, pentru toată lucrarea d-tale literară şi politică?
Dar a fost o adevărată exploziune de iubire cu cari noi toţi prietenii d-tale (şi numai aceştia) am contribuit pentru puţinele trebuinţe materiale ce le reclamă situaţia. Şi n-ai fi făcut şi d-ta din multul-puţinul ce l-ai fi avut cînd ar fi fost vorba de orice amic, necum de un amic de valoarea d-tale?
   Acum trebuie să mai ştii că volumul de poezii ţi l-a publicat Socec, după îndemnul meu în dechemvrie trecut, a avut cel mai mare succes, aşa încît Socec stă încă uimit. În aceste 7 săptămîni de la apariţiunea lui, s-au vîndut 700 de exemplare; o mie este toată ediţia, şi de pe acum trebue să te gîndeşti la ediţia doua, care va fi reclamată pe la toamnă  şi în care vei putea face  toate îndreptările ce le crezi de trebuinţă. Poeziile d-tale sunt astăzi cetite de toate cocoanele, de la Palat pînă la mahala la Tirchileşti, şi la întoarcerea în ţară te vei trezi cel mai popular scriitor al României. «Was ich mir dafor Koofe!» Aşa cum este, dar tot nu este rău, cînd te simţi primit cu atîta iubire de compatrioţii tăi.
   Aşadar, fii fără grijă, redobîndeşte-ţi acea filosofie impersonală ce o aveai întotdeauna, adaogă-îi ceva veselie şi petrece în excursia prin frumoasa Italie şi, la întoarcere, mai încălzeşte-ne mintea şi inima cu o rază din geniul d-tale poetic, care este şi va rămîne cea mai înaltă încorporare a inteligenţei române.
   La revedere cu bine şi o caldă strîngere de mînă de la toţi, de la toţi prietenii şi mai ales de la
Al d-tale devotat
T. Maiorescu
    Mai scrie-mi cîte-un rînd din Italia, dacă ai vreme în mijlocul impresiilor de acolo.”


Sursa: Vintilă, Petru. Eminescu: Roman cronologic. – Bucureşti: Cartea Românească, 1974. – 810 p.

Publicat: Irina Ţurcanu

14 feb. 2014

Iartă-ne, Grigore



Se-ntunecă pământul şi lăcrimează cerul
Se-ndoliază fraţii şi mamei îi e rău
Trec lumânări aprinse spre Rai la Chişinău
Bat clopotele-n Ţară la moartea lui VIERU

Defapt pe cine pierdem? Noi nici nu ştim prea bine.
În vălmăşagul lumii isteric şi corupt
Adevărata Ţară se află de desubt
Cu marii morţi pe care-i uităm fără ruşine.

Mai că ieri Vieru venea la noi acasă
Şi ne purta de grijă cu sufletul lui bun
Şi în zadar cuvinte în cinstea lui se spun
Cel prigonit în viaţă, de viaţa lui se lasă.

Îngheaţă parcă focul pe toate-aceste vetre
Pe unde El, Divinul, a suferit nedrept
Cînd Iudele zdrobindu-i şi cap, şi scris, şi piept,
Pe străzi şi în ziare au dat în el cu pietre.

Cinstit şi vulnerabil, dar neîncercat de teamă
Siberia sfidând-o c-un pâlpâit plăpând
El ţara lui întreagă purtânduşi-o în gând
Când era suprem întrânsa ca-n propria lui mamă

Şi totuşi n-are nimeni o simplă remuşcare
Pentru calvarul zilnic al marelui Poet?
Şi totuşi n-are nimeni o urmă de regret
Că prea urâtă-i viaţa şi prea absurd se moare?

Drogaţi de bătălia puterii şi a pâinii
Bolnavi de egoismul abject şi diavolesc
În ură şi-n trădare copii noştri cresc
Mai oameni decât omul or să ajungă câinii!

În cel ce pleacă astăzi din strâmba noastră lume
A lăcrimat o ţară şi s-a ascuns un neam
Şi eminesciana pereche rîu şi ram
Îl ştie după nume şi-nvaţă să-l rezume

Se află în morminte o Românie-ntreagă
Şi am rămas deasupra nevrednici noi cei vii
Şi ne e dat blestemul să nu-i putem găsi
Decât în nişte lacrimi care de ei ne leagă

S-a întunecat pământul şi lăcrimează cerul
Românii plâng plecarea poetului divin
Şi semne dinspre casă, şi din morminte vin,
Acum spre Eminescu a şi pornit Vieru.

Nefericită vremea noroaielor majore
Din nou se-aşează vamă şi graniţă-ntre fraţi
Aşa că pentru drumul pe care-ai să-l străbaţi
Îţi murmurăm adio şi iartă-ne , Grigore...

Poezia pe care Adrian Păunescu a dedicat-o lui Grigore Vieru şi pe care a citit-o la funeraliile Marelui Poet. (2009)

Publicat: Irina Ţurcanu