30 oct. 2014

Eu mă grăbesc, tu te grăbești...

În șirul manifestărilor  dedicate Anului Dumitru Matcovschi continuăm să publicăm lucrări dedicate Poetului. Astăzi, vă propunem un eseu semnat de cititoarea și prietena noastră Nătălița Țurcan care a luat premiul întâi la concursul Ars Adolescentina, etapa eseu. 

„Bucuraţi-vă prieteni, de prieteni şi de fraţi,
 Bucuraţi-vă de-un nume ce vi-i dat ca să-l purtaţi,
 Bucuraţi-vă de-un cântec, de-un amurg cu flori de tei
 Bucuraţi-vă o viaţă de lumina dragostei.”

                                             Dumitru Matcovschi
 Eu mă grăbesc să dau filă peste filă atunci când citesc o carte, tu te grăbeşti să alungi oră peste oră minutarul zilei, el se grăbeşte să măture an de an frunzele ruginite ale vieţii, noi ne grăbim să...cu toţii ne grăbim să pierdem ce avem mai scump. Ne grăbim să alungăm copilăria din suflet, ne grăbim să fugărim adolescenţa din cuget, ne grăbim să uităm bucuriile, ne grăbim să lungim grijile.
Iar într-o dimineaţă ne trezim bătrâni de tot, cu fiinţa obosită chiar şi de moarte, cu ochii stinşi, cu faţa palidă şi fără amintiri.  Zâmbim trist chipului din oglindă, nu ne mai recunoaştem nici măcar zâmbetul, dacă ar mai fi mama, probabil l-ar recunoaşte, ea cu siguranţă l-ar recunoaşte...
Îmi amintesc de o zi de vară cu soare,  era frumos ca  într-o poveste, lumea părea de o întindere nesfârşită, de o bucurie neîncăpătoare în piept, de o frumuseţe indescriptibilă şi de o magie ameţitoare. Atunci am întâlnit un om cu sufletul de toamnă şi m-am întrebat de ce este atât de modest, de tăcut. N-am mai avut timp să caut răspunsul, m-a fermecat felul lui de a fi. Deşi îi era greu să meargă umbra sa era dreaptă, şi văzând-o m-am îndreptat şi eu, inconştient. A întors privirea spre mine încet, m-a privit tăcut. Atunci a trecut pe lângă el un altcineva care vorbea tare, făcea mult zgomot şi l-a privit urât pe acel Om. Mă supărase privirea lui şi am încercat să-i spun ceva, dar omul tomnatec mi-a făcut uşor un gest cu mâna vrând să mă oprească, a vrut să spună: „Lasă-l că e nefericit, şi-a uitat norocul în sufletul de pâine al casei din care vine.”
Imaginea acelui „om de omenie” alcătuieşte pentru mine de atunci sufletul românesc. Suflet ce se ascunde în fiinţa ce-şi cunoaşte originea şi e mândră de ea, fiinţa ce-şi sfinţeşte părinţii, îşi cinsteşte fraţii, îşi iubeşte prietenii, fiinţa care are în suflet acea dragoste de aproape ce îi poate transfigura instinctul de conservaţie în cel de autosacrificiu. Am înţeles atunci şi de ce acel om frumos avea atâta tristeţe în zâmbet. Pentru că suferea de rănile poporului său, pentru că nu putea merge pe stradă fără să se întristeze de mizeria umană, dar nici fără să se bucure de mirosul teiului în floare. Paradoxul e că un suflet curat simte mai dureros neajunsurile dar se şi bucură mai mult de frumuseţea clipei.
Ştiu acum că acel om era unul dintre cei mai frumoşi pe care îi cunoscusem vreoodată. Avea o frumuseţe ca de Brâncuşi, care spunea că „trupul este frumos numai în măsura în care oglindeşte sufletul.” De la un timp mi s-a făcut dor să întâlnesc oameni frumoşi, din aceştia cu sufletul de toamnă, bântuiţi de gânduri, care sunt monumente vii, suferind cu adevărat doar pentru dramele poporului lor, fără să se consume pe nimicurile pământeşti ale vieţii. Mi-e dor să ştiu că trăiesc în aceeaşi ţară cu oameni de omenie, care au crescut copiii cu picioarele sprijinite de ţărână, dar cu ochii spre cer, care au sădit un nuc la poartă să le aline frunza durerile.  E o criză mondială de fapt, nu de bani sau alimente, de modele, de oameni verticali, care-şi duc crucea fără s-o pună pe jumătate pe umărul vecinului şi fără s-o târască pe jos. În scurt tip, cele mai răspândite anunţuri la sectoarele de poliţie vor fi următoarele: „ Caut un om deştept, caut un om cinstit, caut un Om...” nu e sigur că se vor găsi, dar unor oameni, această speranţă le va da puterea să aştepte. 
Ne-am obişnuit să trăim în mizerie pentru că în goana după avuţie nu mai vedem mizeria.
Cât despre acel om nefericit...l-am regăsit în atât de mulţi dintre cei pe care i-am văzut ai apoi toată viaţa...Era unul dintre cei mulţi care pizmuesc binele, dacă nu e al lor, care urăsc fapta bună, dacă nu e pentru ei, care invidiază frumosul, dacă nu le aparţine, care vând dreptatea dacă nu le convine, care-şi uită strămoşii, dacă amintirea lor e prea grea, care-şi lasă copiii dacă lumina din ei este orbitoare, care dărâmă biserici, când li-i crucea prea grea de păcate.

Pe mine oricum nu mă paşte pericolul nimicniciei sufleteşti, eu m-am oglindit în privirea sufletului românesc, a celui care „a ştiut zborul înalt, dorul şi plânsul.” Amintirea acelui moment crucial este scutul care mă apără, când „duşmanii mei tună şi scapără”, când mi-e inima plină de jale, când norocul îmi fuge din cale, când lumina mă părăseşte, când ni se vinde ţara „mol-do-ve-neş-te”.   Alerg din urma unui vis care îşi accelerează zborul tot mai mult şi mai mult, mi-e teamă că nu-l voi ajunge, iar speranţa şi bucuria aflării visului se transformă acum în frică, oboseală, deznădejde, tristeţe, durere. E culmea aceea care odată ajungând de neajuns devine o rană vie, sensibilă. Oare la fel a alergat şi acel om frumos după vise mereţe? De ce nu le-a ajuns? L-o fi lovit cineva? L-o fi ţinut cineva captiv în propriul suflet? S-o fi ascuns oare de oameni răi? O fi căzut poate din zbor? I-a ucis oare durerea lumina din priviri? Oare n-a putut nici dragostea să-l umple de lumină? De unde atâta zbucium într-o fiinţă atât de modestă?  Cine oare a îndrăznit să-i răpească visul, să i-l spulgă din inimă?
Am sădit un măr în ogradă, şi a crescut cu două crengi în ograda vecinului, am învăţat de la el ce înseamnă dărnicie.  Am un câine blând la poarte care latră doar la oamenii răi, la cei buni sare voios şi dă din coadă, am învăţat de la el ce înseamnă omenia. Am un cal frumos în iesle, am mers cu el odată pe ceaţă şi s-a oprit în faţa unei prăpastii de care nu ştiam, nu s-a clintit chiar dacă l-am şi lovit de câteva ori, am învăţat de la el ce înseamnă statornicie. Am văzut, într-o dimineaţă, o albină în jurul pomului de măr, înainte de apus era tot acolo, am învăţat de la ea ce înseamnă hărnicie. Am văzut într-o zi friguroasă şi sumbră un ghiocel micuţ căruia abia de i se zărea căpşorul din zăpadă, am învăţat de la el ce înseamnă responsabilitate. Am văzut un râuleţ de munte care abia de-şi făcea cale printre pietrele mari, am învăţat de la el ce înseamnă perseverenţa. Am văzut o stâncă pe care încerca s-o doboare fulgerul şi nu reuşea, am învăţat de la ea ce înseamnă tăria. Am văzut spic de grâi care creştea după ger cumplit şi zăpadă subţire, am învăţat de la el ce înseamnă răbdarea.  Am văzut un poet care deşi megea în baston era mai drept decât toţi drepţii, am învăţat de la el ce înseamnă mucenicia.
La sat e veşnicia pământească. N-am spus-o eu, e gândul lui Blaga: „Veşnicia s-a născut la sat.” Vroiam să spun că mi-ar plăcea să-l ştiu pe acel poet frumos, în veşnicia rurală, rustică a Basarabiei. E îngropat ca-n poem de luceafăr, la margine de râu, şi ascultă în linişte cânt de privighetoare şi murmur de fântână, nu-l bântuie neliniştea, îl apără umbra frunzelor de tei,  îl păzeşte frunza de dud, îl ascunde frunza de soc, îl alină frunza de nuc, îl îmbie doine de stea şi-l acoperă fulgul de nea...
 Eu mă grăbesc să dau filă peste filă atunci când citesc o carte, tu te grăbeşti să alungi oră peste oră minutarul zilei, el se grăbeşte să măture an de an frunzele ruginite ale vieţii, noi ne grăbim să...hai să lăsăm cu toţii fuga asta nebună, grăbiţi-vă mai bine să vă bucuraţi de viaţă, alergaţi spre lumina aurie a grâului copt de soare nu a banului pârjolit în focul iadului, grăbiţi-vă să prindeţi bilet de la soartă spre împăcare sufletească, spre pace interioară, spre bucuria adevărată, nu spre „Oda bucuriei”  Bucuraţi-vă dacă aveţi alături prieteni şi fraţi, dacă nu, adunaţi-i împreună, întru bucuria voastră, a tuturor. Bucuraţi-vă că sunteţi români, fiţi parte a Poporului român nu a populaţiei din vechea Dacie Ferice. Bucuraţi-vă atunci când vă cântă sufletul, bucuraţi-vă când vă leagănă gândul florile de tei, dăruiţi dragoste necondiţionat ca să aveţi bucuria de a vă umple de lumina ei, căci din vecie „ca-ntr-o poveste, simplă de tot, scurtă de tot, viaţa ne este.” 
Nătălița Țurcan
Publicat: V. S.