4 nov. 2014

O COINCIDENŢĂ TULBURĂTOARE LA IPOTEŞTI

       
   Este cunoscut faptul că Mihai Eminescu a fost atras de la începuturile sale poetice de fascinaţia miturilor  străvechi autohtone, că pana sa a exersat îndelung asupra acestei teme, nu numai în virtutea atracţiei mitului  romanticilor în general, ci şi dintr-o pornire a sa profundă, particulară. Astfel el, cunoscând desigur texte apărute în epocă, precum, de pildă, conferinţa lui Haşdeu Perit-au dacii,  ca şi scrierile pe această temă ale lui Bolintineanu, Alecsandri, Asachi, va fi citit desigur geografia grecului Strabon, ceea ce i-a permis să-şi contureze un topos mental al străvechimii noastre. În afară de aceste surse deja larg acreditate, se mai poate adăuga şi aceea  provenită din legătura elevului cernăuţean  care a fost Eminescu, cu profesorul său de istorie Ernst Rudolf Neubauer, scriitor, autor de cărţi, poezii, studii, basme, despre care cel care s-a aplecat asupra personalităţii sale, germanistul Horst Fassel[1] susţine că  ar fi fost primul care a putut să  desfăşoare în faţa ochilor avizi ai învăţăcelului său fascinaţia lumii vechi a Daciei despre care profesorul s-a pronunţat în numeroase rânduri. Faptul este important într-o încercare de-a stabili cronologic vechimea preocupărilor eminesciene pentru  această epocă istorică, pe care în acest mod le putem situa chiar în anii săi de adolescenţă cernăuţeană când, alături de mentorul său  Aron Pumnul, şi Ernst Neubauer l-a îndrumat pe calea cultivării valorilor naţionale şi universale. Printre altele, profesorul german era preocupat de muntele Cecina din Bucovina, numit de el „cel alb” şi considerat ca fiind un punct crucial pentru istoria întregii omeniri. De asemeni, e de semnalat azi că acest profesor era adeptul teoriei prin care indienii de la poalele muntelui Hymalaia s-ar fi răspândit în Europa din Bucovina, oricum, el considerând populaţia Dacilor  ca una dintre cele mai vechi din Europa, pe acelaşi plan cu populaţia de mare vechime istorică a indienilor. De aici poate porni şi preocuparea de mai târziu a lui Eminescu pentru toposul şi spiritualitatea indică.
În  arealul autohton Eminescu  imaginează o întreagă lume a Daciei, cu personaje puternice,  acţiune, idei, conflicte, meditaţii ş.a., aşadar construieşte o avantisorie prelungită în mitul dacic, cu sens întors, simbolizat de plutirea Dochiei în luntrea lină pe apa istoriei în sens invers spre timpurile de mit, dovedind că şi pentru Eminescu istoria creşte din mit. De fapt, toate poemele sale,  terminate sau nu, în care este prezentă lumea dacică se rostuie într-un amplu tablou unitar pe care, dacă  timpul vieţii sale ar fi avut răbdare, el l-ar fi desăvârşit într-o panoramă amplă şi coerentă a unei grandioase concepţii poetice şi istorice. Ştim astfel că marele său proiect de-a scrie un Dodecameron dramatic, dedicat trecutului istoric românesc, de la începuturi până la Tudor Vladimirescu, are ca punct de pornire  piesa Decebal. Desigur că, neterminate fiind, fragmentele dramatice eminesciene rămase în manuscris nu au  obţinut consacrarea  pe care a cunoscut-o poezia sa. Dar totuşi literatura dramatică nu se poate judeca decât în forma pentru care a fost destinată, întruparea scenică, aceea de care teatrul său nu a avut parte decât cu minime excepţii. Una dintre acestea o constituie montarea acestui fragment, împreună cu alte două, Bogdan Dragoş şi Mira  în cadrul unui spectacol intitulat Intemeietorii sub regia lui Dan Alexandrescu de la Târgu Mureş, pe scena Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoşani (singurul unde s-a jucat dramaturgia eminesciană), în vara anului 1989, teatru aflat atunci sub direcţia celei care seamnează aceste rânduri. Am menţionat acest lucru doar pentru  a aduce o mărturie vie  din partea cuiva care a avut rarissima şansă de a monta scenic şi, ca atare,  de a asculta teatrul eminescian rostit pe scenă şi, în acest fel pus în valoare şi în situaţia de-a-şi demonstra, cel puţin fragmentar, teatralitatea sa intrinsecă. Replicile sale se aud, au curgere şi   viaţă, sunt adecvate personajelor care le rostesc, dovedindu-se astfel că Eminescu le auzea atunci când le scria, exact aşa cum Caragiale şi-a auzit personajele vorbind  atunci când, aflându-se în ţară,  a scris teatrul său nemuritor, dar mai târziu, în existenţa sa berlineză, nu le-a mai auzit niciodată, deşi anunţa un nou avânt dramatic care însă n-a mai venit nicicând.
Din ciclul lumii dacice eminesciene fac parte numeroase poeme precum: Genaia, Miradoniz, Memento mori, Sarmis, Gemenii, Rugăciunea unui dac, amintitul plan al piesei Decebal, Povestea Dochiei şi ursitoarele dar şi Muşatin şi codrul  şi altele. De reţinut  că în aceste poeme apar linii de forţă ale întregii poetici eminesciene, identificări ale eului său liric cu aceste  personaje, chiar spoturi de proiecţii largi premonitorii asupra destinului nostru naţional. De pildă, în conflictul fratricid dintre Sarmis şi Brig Belu, precum şi în substanţa cumplitului blestem conţinut în acest poem  se poate întrevedea, credem,  blestemul ancestral naţional cuprins şi în Mioriţa, al agresiunii eroului Ortoman, deci a individului excepţional, din partea celor râvnitori la dotarea lui, fie ea fizică, materială, intelectuală etc., care va străbate cu unda sa vitriolantă de invidie straturile istoriei noastre fără a da semne de oboseală, aşa cum am încercat a configura anatomia fenomenului în alte  susţineri.[2]

  In  prevestirile ursitoarelor din mai sus citatul poem se poate întrevedea propriul destin al poetului de-a căuta şi simţi în lume: „Dorul după ce-i desăvârşit”, aşadar după modelul ideal (Noumenul) al lumii reale  (Fenomenul), elemente pe care a încercat mereu să le apropie, să micşoreze distanţa, uneori catastrofală, între realul dezamăgitor şi idealul pe care-l purta în cuget precum poartă albina desenul fagurelui în genomul ei, efort care-i va fi provocat desigur marea oboseală ce l-a cuprins prematur. Motivul răului  cinic, disperarea de-a trăi într-o lume dominată de rău ce va prefigura culmile disperării cioraniene, cinismul imposturii mereu biruitoare asupra autenticului, boală eternă şi, vai, mai vie azi ca orcând!, toate le vom găsi în acest areal  al dacismului, în care convieţuiesc, alături de măreţia şi demnitatea gloriei, chiar şi atunci, sau mai ales atunci când refuză umilinţa, alegând  calea morţii, pentru daci eliberatoare.
Aici ar fi de menţionat un fapt tulburător şi anume că pe frontispiciul bisericii Sf. Gheorghe nou din Bucureşti, unde a poposit trupul neînsufleţit al poetului în drumul său spre  alt tărâm se află săpat în piatră un fragment din poemul Rugăciunea unui dac, pe care, din păcate, prea puţină lume se opreşte să-l citească şi mai puţini să-l înţeleagă, atingându-i profunzimile turburătoare. Iată fragmentul ce se sfârşeşte cu aceeaşi dorinţă de  eliberare prin moarte a dacilor ce nu acceptau umilinţa vieţii: „Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei/ Şi inima-mi împlut-au cu farmecele milei/ În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers/ Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosul vers/ Şi tot pe lâng-acestea cerşesc înc-un adaos/ Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!” 
  Desigur că în imaginarul poetic eminescian au fuzionat elemente din multe mitologii, indică, germanică, scandinavă, dar trunchiul principal şi substanţa viguroasă a acestuia este mitologia dacică cu care el s-a simţit solidar, cu mult mai mult decât cu latura latină a identităţii noastre româneşti. Prin aceasta el se constituie într-unul dintre cei mai substanţiali sprijinitori ai trunchiului dacic identitar şi multe dintre vârfurile de tensiune ale scrisului său se situează în acel areal, dovedindu-se a-i fi familiar, propice dezvoltărilor dramatice. În demersul său de recitire modernă a operei eminesciene prin prisma ontologică Mihai Cimpoi  susţine că: „Întâlnirea eului eminescian cu centrul energetic interior care înfăţişează arhetipul Daciei  este una esenţială de ordin existenţial: el se relevă sieşi, asistat de „oglinda” fiinţei ei mitoistorice. Sinele adânc al poetului se identifică dacului iar Dacia este mai mult decât Italia lui Goethe... decât Grecia lui Holderlin, sau India lui Schlegel şi Novalis. Dacia eminesciană ţine de prezentul fiinţei iar lumea dacică este pentru Eminescu o lume care îşi întemeiază ea însăşi propria fiinţă.” Aşadar, există un model al Daciei, un orizont intraistoric şi filozofic, ca imagine sintetică a Întregului.[3]
Cert este că Eminescu rămâne cel mai asiduu cunoscător şi asamblator al fragmentelor de mit preromânesc, unificatorul şi chiar creatorul lor, este cel ce aşează pe temelia elementelor traco-dacice o construcţie armonioasă şi suplă de mitologie românească identitară.
            De aceea este plin de forţă simbolizatoare, de o coincidenţă turburătoare faptul că la temelia casei sale din Ipoteşti, mai precis a atenansei (clădirea din curtea casei unde susţin cunoscătorii că dormeau băieţii Eminovicieni), s-a găsit, ca într-o închipuire mitologică, o vatră
de sorginte dacică cu obiecte specifice.
            Semnatara acestor rânduri a îndeplinit în anii 70 funcţia de muzeograf al acestui aşezământ, calitate în care m-am străduit să descopăr şi să aduc spre expunere cât mai multe  elemente autentice amintind de poet şi de familia sa. Între altele, am militat şi am obţinut aprobarea de-a demola clădirea de atunci a muzeului, dovedind că aceasta,  o refacere din anii 35, era aşezată greşit şi neconformă cu originalul. Dar mai întâi, s-a obţinut aprobarea efecturii unor săpături arheologice, alături de casa muzeu spre a se decoperta temeliile casei vechi. La realizarea acestui proiect al meu, respectiv la intreprinderea acestor săpături efectuate în primăvara anul 1976, mi-a dat ajutor profesionist directorul de atunci al Muzeului de Istorie al Judeţului Botoşani de care aparţinea pe atunci Muzeul de la Ipoteşti, regretatul prof. Paul Şadurschi (ulterior  distins cu ordinul Meritul cultural în rang de cavaler).  Ipoteza  că  poziţionarea casei  Eminovici  nu corespundea cu imaginile fotografice şi cu alte mărturii de epocă  pe care o formulasem după sesizarea distanţei diferite dintre colţul cerdacului şi salcâmul martor, avea să se adeverească  în urma săpăturilor şi am avut plăcuta surpriză ca, pe măsură ce acestea înaintau, să vedem ivindu-se de sub casa existentă, aşa cum am presupus, temeliile casei vechi (foto nr. 1).
           Incurajaţi de acest rezultat  am sperat că poate vom găsi şi temeliile celeilalte clădiri de serviciu din curtea casei unde un cercetător avizat (I.D. Marin) susţinea că ar fi fost atenansa, o altă clădire  unde dormeau băieţii familiei Eminovici. Mai ales că  obţinusem de la un topograf din Câmpulung Moldovenesc, Gh. Spătaru, la care am ajuns  în peregrinările mele, fotografia  casei văzute din spate, dar şi încă o  fotografie a unei alte clădiri din curtea  Eminovicienilor, care ar fi putut să fie acea atenansă. Am  continuat aşadar săpătura în acest scop. In acele noi casete practicate  în solul din curtea casei nu am găsit temelii de construcţie, probabil atenansa era doar o construcţie  fără temelii, dar am găsit altceva  foarte interesant şi folositor pentru amenajarea muzeului: fragmante de  veselă (foto nr.2), unele tip Birmingham, drept care ulterior au fost  căutate şi găsite câteva farfurii de acest gen  care au fost aşezate apoi în vitrina muzeului;  fragmente de sobe de tercotă - brâu, cărămizi şi cahle - (foto3), realizate odinioară la vechea Fabrică Pollak  şi care au fost date apoi ca model unei manufacturi de teracotă tradiţională de la Mihăileni care a reconstituit cărămizile sobei, cu brâu şi cornişă, din care s-au confecţionat sobele existente şi azi în casa memorială reconstituită.
            Dar pe când săpam şi vorbeam cu colegii istorici şi arheologi de la Muzeul judeţean, pe care-i  invitasem să fie de faţă la derularea proiectului meu, Gheorghe Median şi Octavian Liviu Şovan,  oameni  aflaţi la curent cu practica săpăturilor arheologice, scoţând câte un fragment de tencuială  sau de veselă din pământul săpat, spuneam glumind că, iată, am găsit un vas din neolitic sau paleolitic.  Când, deodată, “ne-a îngheţat râsul în gât”! Căci din pământul săpat au început să apară  nişte obiecte ciudate la care ne uitam uimiţi neînţelgând mai întâi ce sunt, dar despre care directorul Şadurschi, meseriaş experimentat, a înţeles primul că într-adevăr, erau  piese arheologice autentice!  Degajând locul cu atenţie însutit sporită, am avut surpriza să vedem că ceea ce găsisem săpând în cu totul alt scop decât se face de obicei o săpătură arheologică, era  o vatră traco-dacă  identificată ca atare de directorul arheolog  pe care erau fragmente de vase antice. Aşadar, prin deschiderea unei alte casete la 25 metri sud-est de colţul din stânga al muzeului, pe traseul unui şanţ de 0,35 m adâncime la un nivel  ni s-a revelat existenţa unui strat de lipitură de lut ars, cu bucăţi de chirpic având imprimate urme ale unor elemente de construcţie din lemn, urme de cenuşă şi cărbune, printre care se aflau şi numeroase fragmente ceramice. Ducând obiectele la muzeul de istorie, ele au fost studiate, curăţate, tratate corespunzător şi reconstituite de  restauratori. Aşa a apărut concluzia că pe traseul şanţului a fost surprinsă o locuinţă de suprafaţă din vremea provinciei romane Dacia, aparţinând culturii carpice din secolele II-III e.n., corespunzătoare celui de-al doilea nivel de locuire din cunoscuta aşezare de la Medeleni Cucorăni. Aşa cum a susţinut arheologul Paul Şadurschi, concluzia a fost fondată pe asocierea în acelaşi complex de habitaţie a unor fragmente de ceramică tradiţională dacică provenind din vase borcan, unele dintre ele cu un brâu ornamentat cu incizii oblice şi o căţuie fragmentară pe fundul căreia se află ornament compus din incizii de linii paralele în zig-zag, cu fragmentele unei amfore de tip roman, supuse unei arderi secundare cu prilejul incendiului, încât culoarea sa a devenit cenuşie..
       Reconstituite rapid de restauratorii din atelierele de la Muzeul judeţean Botoşani, acestea au dat la iveală o căţuie şi o splendidă amforă (foto nr.4) de formă clasică pe care specialiştii noştrii au studiat-o şi descris-o apoi în lungi excursuri stiinţifice şi au continuat săpăturile. Atunci însă a fost cert că obiectele  aparţin epocii dacice şi am fost mai mult decât tulburaţi să constatăm că sub clădirea unde batrânul cercetător I.D. Marin ne spusese că s-ar fi  aflat încăperea  unde dormeau băieţii Eminovicieni, se afla o aşezare dacică.  Descoperirea noastră  avea să  stârnească  senzaţie în presa de atunci,  apărând fotografiată în ziare, chiar şi în revista Flacăra[4] (foto nr. 5) - atât importantă pe atunci -  în care semnatarul, Adrian Păunescu,  releva că această descoperire este „un lucru extraordinar, de o nobilă şi imperativă frumuseţe,... dovadă a prezenţei în acele locuri a unei bătrâne aşezări dacice. Paul Şadurschi, directorul Muzeului din Botoşani şi Lucia Olaru împreună cu toţi cei care s-au ocupat de aceste treburi au privit uluiţi ceea ce vedeau...: printr-o coincidenţă pe care numai stelele ar putea-o explica şi limpezi, casa sub care s-a găsit acea aşezare dacică, casa întemeiată pe  un fascinant substrat dacic, este casa lui Mihai Eminescu”. Ba chiar, nu peste mult timp, poetul George Tomozei, tulburat de o intensă emoţie poetică, a scris mai întâi un poem solemn publicat în România literară şi apoi chiar  o carte dedicată acestei descopeririri şi intitulată Istoria unei amfore.  Această amforă avea să fie expusă o vreme în casa memorială, ca un tulburător şi simbolic memento al sorţii.
Dar şi în presa locală, în ziarul Clopotul [5] (foto nr. 6), evenimentul a fost îndelung mediatizat, precum şi la manifestările periodice dedicate lui Eminescu, de pildă, în  sesiuni de comunicări din cadrul Zilelor Eminescu unde am prezentat şi semnat împreună cu directorul Şadurschi articole şi comunicări pe această temă.  De relevat că acest distins specialist şi om de caracter nu a practicat niciodată asumarea meritelor altora - chiar dacă mă aflam în subordinea sa din punct de vedere ierarhic - cum se obişnuia atunci şi cum se va proceda continuu peste ani,  recunoscând prin această dublă semnătură că aceste descoperiri făceau parte din proiectul meu. După ani,  am susţinut   comunicări pe această temă  la câteva ediţii ale Congresului  Internaţional de Dacologie,  care au fost şi publicate în revista Dacia Magazin, dar care au migrat şi în tot felul de alte publicaţii fară ştirea mea - aşa cum mi s-a întâmplat de multe ori - circulând precum folclorul, de  le-am găsit urmele  până şi într-o publicaţie  numită Paranormal.  De menţionat că am obţinut de pe urma unor asemenea  comunicări şi nişte trofee ale Congresului, în special cel acordat la Congresul dedicat în întregime lui Eminescu în 2009.  
 Ulterior, în 1979, colectivul Muzeului Judeţean a continuat săpăturile de la Ipoteşti, prilej cu care s-au descoperit „materiale sporadice din epipaleolitic, o aşezare dacică din secolul II-III .... In ce priveşte apartenenţa culturală şi etnică, toate elementele de care dispunem permit atribuirea aşezării de la Ipoteşti populaţiei dacice semnalată de altfel şi în apropiere prin descoperirea altor aşezări, în punctul La luncă (300 m sud de Ipoteşti) sau la Cucorăni în punctele Vatra satului şi Medeleni.”(Octavian Liviu Sovan)  
            Iată deci cum în destinul  eminescian  tangenţele dintre mit şi real continuă sinuos şi tulburător,  dincolo de graniţele vieţii pământeşti  şi cum semne stranii ne îndeamnă să medităm pe marginea unei asemenea coincidenţe precum aceea că el, creatorul şi întemeitorul unui construct mitologic dacic aşezat la temelia existenţei noastre istorice, a dormit în copilăria lui pe temelia unei aşezări dacice  superbe care-i va fi trimis în vise efluvii semnificatoare.

                                                            Dr.  Lucia Olaru Nenati



[1] Horst Fassel, Mihai Eminescu şi profesorul de istorie Ernst Rudolf Neubauer, în Hierasus, Anuar, 78, Muzeul judeţean de istorie Botoşani, 1979,  p. 487
 [2] Lucia Olaru Nenati, Nemuritoare Mioriţa, în Lumină Lină (Gracious Light), vol.II, nr.3, sept.-oct.1997, New-York, p.19-25.
 [3] Vlad Zbîrciog,  Mihai Cimpoi, sau dreapta cumpănă românească, ed. Guinivas, Chişinău, 2003.
[4] Adrian Păunescu, O vatră misterioasă, în Flacăra, nr. 18 din 6 mai  1976, Bucureşti, p. 1.
[5] Paul Şadurschi, Vestigii dacice la Ipoteşti în Clopotul nr. 4439 din 19 ian. 1980, Botoşani, p. 6.