30 dec. 2014

Biblioteca are Talente

Biblioteca Municipală "B.P. Hasdeu" la 30 decembrie 2014, a organizat  cu ocazia sosirii Anului Nou o adevărată sărbătoare pentru colaboratorii săi, cu genericul Biblioteca are Talente. În procesul activităţii ne-am convins că în fiecare bibliotecă muncesc oameni multiplu dotaţi, bogaţi spiritual şi sufleteşte. Le mulţumim pentru această sărbătoare a sufletului şi le transmitem felicitările noastre.

22 dec. 2014

BUCURIA COLINDULUI



Atmosfera de sărbătoare se simte în toată țara. E vremea colindelor. Colindatul este un obicei străvechi. Cei dintâi colindători au fost păstorii care au venit la peștera luminată, unde s-a născut pruncul Iisus și bucurându-se de acest semn ceresc și de glasul îngerilor au vestit degrabă în cetatea Betleemului minunea la care au fost martori. Colindul este neprețuita zeste spirituală, pe care o moștenim din moși-strămoși. El este sfânt pentru că transmite un mesaj ceresc, o veste de la Dumnezeu, dar colindul este și bun pentru că această veste are menirea să slujească vieții, să aducă bine în lume și între oameni. Din vremuri vechi,colindele, datinele și obiceiurile de Crăciun au fost o adevărată școală de virtuți morale întărind simțemintele de frațietate și bunăînțelegere. Colindătorii le cântă cu încrederea că sunt solii unei lumi mai bune,cu binecuvântarea Domnului care a venit între noi „Să se nască, să crească și să ne mântuiască”. Colindele ne înalță sufletește, ne înnoiesc făptura interioară, ne apropie unii de alții, ne fac mai buni, mai iubitori, mai iertători, mai credincioși, îtr-un cuvânt ne picură în suflete acea liniște și acel echilibru moral ce ne este atât de necesar în călătoria vieții. În acest context, astăzi, la Centrul Academic Internațional Eminescu au sunat clopoțeii colindătorilor de draga dimineață. Mai întâi au venit micuții de la grădinița nr 139 însoțiți de dna educatoare Ianciu Tatiana cu un program de urături și colinde pe care le-au prezentat cu atâta dăruire și bucurie pentru care și-au primit colacul și pitacul și un set de cărți. Mai târziu ne-au venit cu un program artistic amplu studenții de la Colegiul de Muzică „Ștefan Neaga”, ghidați de Viorica Cheptănaru, cântăreață de muzică populară, dar și profesoară, grad didactic I, la Catedra de Instrumente Populare și Canto Popular. Evoluarea lor a fost o adevărată splendoare, au creat o atmosferă de miracol și de feerie. Colindele tradiționale  „Trei păstori”, ”Sus boieri nu mai dormiți”; ”Steau sus răsare”, „În seara de Crăciun”, „Colindă, colindiță”, „Scoală gazdă, nu dormi” etc. și programul de cântece populare românești au întregit pe deplin așteptările noastre și a elevilor spectatori de la Liceul Republican cu profil Sportiv (clasa VIII-B), însoțiți de profesoara de educație muzicală Golban Cristina. Între timp ne-a delectat cu două colinde frumoase și Nătălița Țurcanu, care este o bună și fidelă cititoare a Centrului. 
Deși până la Crăciun mai este, colindătorii care ne-au vizat, au reușit să creeze acea atmosferă de sărbătoare pe care ne-o dorim cu toții. Le urăm tuturor un Crăciun fericit, un An Nou îmbelșugat cu realizări frumoase și multe, multe urări de sănătate.
V. Sârbu

21 dec. 2014

Amintiri cu parfum de epocă

LIVIA MAIORESCU DYMSZA
[" ERA O BOGĂȚIE DE IDEI"]

[…] Eminescu era un om care scria von „Gottes Gnaden”, era o bogăție, un belșug de idei care se frământau în capul lui – apoi era von einer Kindlichen Harmlosingkeit, nici nu-i păsa de poeziile lui cînd le cetea în „Junimea” (de la 78 încolo asistam) și i se făcea cîte-o observație, asculta zîmbind – apoi spunea liniștit: o să mă văd eu acasă. Ce nu însemna deloc că nu lua în considerație observările făcute. Se înțelege că Scrisoare a III-a e din anul 1878, iar nu mai înainte.Cât despre articolele lui din „Timpul”, erau scrise întotdeauna după convorbiri îndelungate, spre pildă cu Titu Maiorescu. Țin minte vecinicul „și nu fii prea violent, rămîi politicos” – atunci Eminescu își vărsa focul indignării pe când dejuna împreună la noi. Venea de 4-5 ori pe săptămînă la noi, iar cînd n-avea vreme domnul Maiorescu, el sta de vorbă cu mama mea tot literatură germană, - desgustul apucăturilor politice.
            Era așa de copilăresc încântat de câte cineva. Într-o vreme de D-na Poenaru – Lecca, - foarte intelegentă de altminteri – trecea prin strada Cornetului (mi se pare acum str. Gh. Duca), se uita la umbra ei trecînd lingă fereastră, „plopii fără soț” și era mulțumit. Un scaun, o masă, o odăiță caldă, cerneală, hârtie, o pernă și cafele turcești cu tutun – dar el tot aprindea țigările, lui, care se tot stingeau când scria [...].
            Venise într-un timp un actor foarte renumit, Rossi, la București. Juca pe Otello, Hamlet, Regele Lear, nespus de puternic, italienește. Atunci se convocă un fel de „Junime”. Caragiale, Slavici, Eminescu, Ascanio, studenți, Teodor Rosetti cu nevasta, Nica, Burghelea, vreo 50 de persoane și l-a poftit pe Rossi la noi - ținându-se o întrunire foarte entuziastă – doamna Kremnitz și bărbatul ei, d-ra Rosetti etc.

20 dec. 2014

Dumitru Matcovschi – exeget al conştiinţei naţionale

    
                         
Motto:
“Un pic de bunătate oameni buni!
…Un picuşor-uşor-uşor de bunătate:
E Bunătatea axa astei lumi
coborâtoare din imensitate…”
(Dumitru Matcovschi)
Observăm că ultimul timp tot mai actual este verbul a consuma. Cu alte cuvinte trăim într-un secol al consumatorismului. Unii consumă, alţii se consumă, cei din urmă fiind poeţii, care trăiesc nu în durată, ci în intensitate. Este frumos să ne oprim şi să le înţelegem arderea interioară. La finele anului 2014, noi, cei de la Centrul Academic Internațional Eminescu am ţinut cu tot dinadinsul să reflectăm încă odată asupra rolului pe care l-a avut Dumitru Matcovschi în literatura, cultura şi în viaţa noastră. Acest gest, exprimat printr-o revărsare de poezie şi cântec, l-au făcut elevii din LT “Traian”(prin eleva clasei a XI-a Ana Lipcan, ce a prezentat eseul Dumitru Matcovschi în sufletele noastre, care a fost menţionat la Festivalul-Concurs Matcovschi – pilon al demnităţii noastre la categoria Creaţie proprie), LT „Tudor Vladimirescu”, (elevii din clasele a X-a, a XI-a şi a VIII-a, împreună cu dna bibliotecară Tatiana Rusnac), LT „Mircea cel Bătrân”, (elevii claselor a V-A şi a VII-a, împreună cu directorul adjunct pentru educaţie, dna Dascăl Angela, profesoarele de limba şi literaturea română, Tatiana Negrescu şi Apolonic Olga), LT „Liviu Rebreanu”, elevii clasei a V-a, însoţiţi de bibliotecara Mucuţa Lidia. A fost prezentat un spectacol literar- muzical, prin care s-a încercat încă odată să se valorifice opera poetului. Profesorii de limba şi literaturea română împreună cu bibliotecarii de la aceste licee au ştiut să entuziasmeze elevii să-şi demonstreze aptitudinile de a recita teatralizat şi de a cânta cu multă dăruire versurile poetului D.Matcovschi. Moderatorul acestei activităţi deosebite a adus lângă cuvânt expresia vie a sufletului. Încă odată ne-am amintit că D. Matcovschi s-a născut în plină toamnă, atunci când ţăranul îşi vede şi îşi culege rodul muncii de peste an. Se naşte în satul Vadul Raşcov, sat scăldat de apele bătrânului Nistru, în familia lui Leonte şi a Eudochiei Matcovschi. Sat cu un relief aparte, plin de farmece şi mister, cu apele Nistrului la picioare, cu oameni minunaţi, acel sat în care se naşte şi trăieşte veşnicia. Moderatorul continuie, aşa a vrut Providenţa ca Dumitru Matcovschi să aibă harul de a scrie, iar atunci când îi studiem opera, descoperim în creaţia lui o adevărată artă prin care a venerat într-un fel aparte casa părintească, familia, baştina, pe care o numea cu dragoste mărgioară. Casa de acasă pentru, poet dintotdeauna i-a fost axa morală. Dumnealui susţine: „Casa me-a de acasă e la Vad, la  Nistru, la mărgioară.Totul îmi aminteşte de ea. Limba pe care o vorbesc, pâinea pe care o doresc întotdeauna de la mama, şi icoana la care, copil mă închinam, însă, dacă e să rupi omul din sfânta realitate, să-l dezrădăcinezi, până la urmă el se poate transforma într-o gânganie bipedă”. Despre sine mai spunea: „Eu rămân cel care am fost totdeauna, nu dau mărgioare pe nicio metropolă, pe nici un Paris…, am fost şi am rămas om al pământului, aici eu cred în oameni şi în zei, aici mă plouă stelele cu soare, aici eu râd şi plâng cu toţi ai mei…”. Poetul ne îndeamnă să ţinem la neamul nostrum şi să nu uităm că Patria noastră a fost şi este România, să dăm mână cu mână, să fim ce-am fost odată, dar poate chiar şi mai mult, întoarcerea la origini să ne fie sfântă, să vorbim limba mamei, să cinstim datina străbună, să fim buni creştim şi să credem doar într-un singur Dumnezeu. Am mai vorbit despre ipostazele în care se produce şi care sunt variate şi plenare, deoarece Dumitru Matcovschi a fost o individualitate creatoare şi distinctă. Membru titular al Academiei, Scriitor al Poporului, Laureat al Premiului de Stat, poet, prozator, dramaturg, publicist, traducător, editor de reviste culturale, sunt titluri şi preocupări care acoperă un destin. Întreaga activitate a fost pătrunsă de suflul şi atmosfera poeziei Măriei sale Poetul. Elevii de la LT „ Mircea cel Bătrân” au venit cu un recital de poezie lirică şi civică teatralizat şi acompaniat de cântece pe versurile poetului. Cei de la „Liviu Rebreanu” la fel au prezentat un microrecital. Impresionant a fost momentul
prezentat de liceenii de la „Tudor Vladimirescu”, Eleva clasei a X-a, Nastasiu Natalia a recitat poezia “Părinţii” cu multă însufleţire şi emoţie, iar Daniela Covalgi prin intermediul unei reviste plasate pe un poster cu imaginea poetului a făcut o retrospectivă asupra biografiei de creaţie a autorului, aducând comentarii, argumente şi viziuni proprii despre opera scriitorului. Un  moment de adevărată revelaţie a fost evoluarea elevei clasei a XI-a, Eugenia Rusu, interpretând cântecul Cu numele tău, acompaniindu-se la chitară. Astfel, elevii l-au prezentat pe ilustrul scriitor al neamului ca pe un adevărat pilon al spiritualităţii, ce constituie axa verticalităţii umane. Un deschizător de drumuri, un simbol al demnităţii şi libertăţii naţionale, o fire curajoasă, căreea nu i-a fost frică niciodată, să spună lucrurilor pe nume, chiar cu riscul propriei vieţi, un bărbat al neamului care a luptat pentru o viaţă mai bună şi un viitor mai demn, dar care a plecat, totuşi, trist… Am citit printre versurile recitate de copii gândul rupt ca o lacrimă din fiinţa poetului Dumitru Matcovschi: Va fi cândva, va fi odată, La margine de lume, Să trăiesc cum se trăieşte, Basarabia, Dar nu e nimeni vinovat, Cântec de viaţă lungă, Cu numele tău, Doar femeea poate fi, Bucuraţi-vă, etc. Dna Maria Chirilă le-a prezentat elevilor câteva cărţi editate în 2014. De exemplu: Dumitru Matcovschi-poet şi om al cetăţii, tipărit la editura Ştiinţa, Dumitru Matcovschi. Bucuraţi-vă: Antologie de versuri, apărut la editura Cartier, Dumitru Matcovschi. Toamna porumbeilor albi; Piesă pentru un teatru provincial: Romane, editura, Cartier, doamna le-a explicat ce simbolizează aici toamna, porumbeii, le-a mai vorbit despre piesele de teatru Pomul vieţii, Abecedarul, Tata şi altele, care au fost montate şi jucate, în special la Teatrul Naţional Mihai Eminescu. La finele activităţii, participanţii au ţinut cu totdinadinsul să ne lase câteva impresii. Nastasiu Natalia ne scrie: „Astăzi, 18 decembrie 2014 am avut deosebita plăcere să recit, dar şi să ascult marele capodopere ale lui Dumitru Matcovschi la Centrul Academic Internațional Eminescu. Am conchis, că dacă dorim să înţelegem care ne este menirea şi care este comoara noastră trebuie să lecturăm cât mai mult”. Dna Negrescu Tatiana a menţionează: „Ziua de 18 decembrie 2014 este una deosebită, fiindcă s-a revenit la Dumitru Matcovschi. Elevii LT „Mircea cel Bătrân” au preferat, ca prin trăirile lor să fie deosebită prezentarea recitalului literar-muzical (elevii cl.a VI-a „B”şi cl.a VII „A” şi „B”). Noi, profesorii, liceului, împreună cu elevii, ne-am dori ca pretutindeni cuvântul poetic matcovschian să prindă rădăcini, să emane frumos şi sfinţenie poetică. De aceea, pentru colaboratorii Centrului Academic Eminescu spunem un MULŢUMESC şi aşteptăm o nouă întâlnire!”. Directorul adjunct pentru educaţie, dar şi profesoară de limba şi literatura română, dna Angela Dascal a mărturisit: „Suntem la sfârşit de an 2014, am reuşit să realizăm multe, dar important e, că în sufletul fiecăruia dintre noi au rămas cuvintele sacre din poezia lui D. Matcovschi, care ne-a unit pe parcursul întregului an. Activitatea din 18 decembrie a încadrat elevii din patru licee ce au demonstrat interes maxim pentru creaţia lui Matcovschi, au recitat şi au cântat impecabil, evidenţiind profunzimea versului. Mulţumim organizatorilor din CAIE, care mereu sunt deschişi pentru toţi cei îndrăgostiţi de carte”.
Noi, colaboratorii centrului la rândul nostru am rămas mulţumiţi de prestaţia elevilor. Faptul că liceenii au plecat impresionaţi ne îndeamnă şi ne mobilizează să organizăm mai multe şi variate activităţi.  
Larisa  Arseni, Maestru în artă, colaborator la
Centrul Academic Internaţonal  Eminescu

19 dec. 2014

AMINTIRI FUGARE DESPRE M. EMINESCU

MITE KREMNITZ
 AMINTIRI FUGARE DESPRE M. EMINESCU
 (Încredințate fiului meu adoptiv)
 Numele lui Eminescu l-am auzit pomenindu-se îndată ce am aflat ceva despre România. Cumnatul meu povestea adesea despre ciudățeniile acestui om plin de talent, care, preocupat de cărțile sale, uita mâncarea și băutura, și care-și pusese paltonul amanet în toiul iernii ca să cumpere un manuscript vechi. Rosetti de asemenea povestea cu căldură de apucăturile naive ale tânărului și intelegentului student, iar soțul meu, care-l văzuse odată (la Teodor Rosetti în Berlin), fusese impresionat de capul acestui tânăr tăcut și timid. Și toți vorbeau, ca și cum o grea nenorocire ar fi atîrnat asupra tânărului acestuia, ca și cum originea sa ar fi fost învăluită în mister. Când la începutul studiilor mele românești, citii Mortua est, crezui că rândurile acesteia îmi dezvăluie nenorocirea vieții sale: că a iubit o femeie, pe care moartea i-a răpit-o. Firește că aceasta îmi mări interesul pentru tânărul poet, mai ales că se spunea despre el că ar fi dusman al femeilor. Credeam că niciodată în viață nu uitase pe ideala sa iubită.
Dar într-o zi, cumnatul meu, care se întorcea dintr-o călătorie de la Iași, îmi aduse în manuscript poezia Melancolie. Vioi și entuziast, cum era pe atunci, abia sosit de la gară, se repezi în camera noastră ca să ne traducă pe nemțește această poezie. Rând după rând, ne-o traduse inteligent și în formă perfectă, cum îi era întotdeauna cuvântul; apoi ne povesti ce discuție stârnise citirea acestei poezii la Junimea. Eu tăcui și Titus, care așteaptă în zadar să vadă izbucnind entuziasmul meu, în alte împrejurări atât de spontan, zise: „ da, într-adevăr un fel de nebunie în toată această neagră viziune, dar e o nebunie plină de spirit”. Atunci îl întrerupsei agitată: „Nebunie? Poate că concepția noastră a tuturor este nebunie și Eminescu a prins adevăratul sens al lumii și al vieții ”. Pe mine mă impresionase adânc această poezie. Titus se uită la mine nedunerit. – „Ce n-aș da eu, spuse el, să fiu în locul acestui om, pe care tu îl pui așa de sus deasupra celorlalți!” Nu-și putea închipui niciodată un entuziasm impersonal.
În sfârșit, avui ocazia să văd pe acest om în carne și oase. El veni într-o dimineață pe neașteptate și rămase la masă la noi – aveam atunci gospodărie comună cu Maiorescu.
Îl văd încă intrând în sufragerie, timid și stângaci, cu toate că nu era stingherit, neîndemânatic în fiecare mișcare, un om care după aparență  cunoscuse tot așa de puțin disciplina corporală, ca și pe cea spirituală. Mai mult scund decât înalt, mai mult voinic decât svelt, cu un cap ceva cam prea mare pentru statura lui, cu înfățișarea prea matură pentru cei 26 de ani ai săi, prea cărnos la față, nebărbierit, cu dinți mari, galbeni, murdar, pe haine și îmbrăcat fără nici o îngrijire. Natural că acestea toate nu le-am observat la prima vedere, dar încet, încet, în timpul mesei, le-am văzut, aproape fără să-l privesc, căci eram atât de decepționată, încât mă durea deosebirea dintre adevăratul Eminescu și cel care trăise în închipuirea mea. Dealtminteri nu-i adresai nici un cuvânt și nici el nu părea să-mi dea vreo atenție. Stimulat de cumnatul meu, vorbi foarte vioi cu el și cu alți câțiva domni, mânca cu zgomot, râdea cu gura plină, un râs care mie îmi suna brutal. Numai când vorbea, peste masă, micuței mele nepoate, vocea lui, care altfel nu era deloc atrăgătoare, devenea uimitor de dulce și ochii împăienjeniți dobândeau o expresie simpatică. În vorbire, întrebuința, în loc de d-ta, moldovenescul mata, care mie mi-a plăcut întotdeauna așa de mult.
Seara luă iarăși masa cu noi și după masă ne citi pasagii dintr-o nouă poezie. La citit vocea-i era plăcut monotonă. Poezia fu găsită de toți foarte bună, dar eu nu eram de aceiași părere, pentru că poezia pomenea mult de licurici și de multe alte gângănii de tot felul care vorbeau; un gen de poezie care nu mi-a plăcut niciodată, și mai ales pentru că atunci nu eram în stare să judec farmecul limbii, pe care n-o cunoșteam de ajuns. Cum ședea aplecat peste foile, așa de caligrafic scrise, ale manuscrisului său, Eminescu avea o înfățișare mai puțin masivă; bărbia foarte pronunțată și gura largă se atenuau; fruntea ieșea strălucitoare de sub părul negru ca pana corbului; sprâncenele apăreau în toată frumusețea lor și tăietura fină a nasului lasă numai la întâlnirea nărilor o ușoară urmă de vulgaritate. Când ridica ochii de pe manuscript, nu privea pe nimeni, ci se uită visător în depărtare, adesea mișcând în mod ritmic mâna, o mână mică de copil, binevoitoare, neîngrijită, poate nespălată (...)
Dar îndată ce învățai mai bine românește, impresia rea despre Eminescu se șterse și tradusei chiar câteva poezii de ale lui în nemțește. Vraja cuvântului în versurile sale muzicale mă îmbată și mă fermeca din nou felul visător al acestui om. Îmi recitam adesea: Răsai din umbra vremilor încoace, și cântecul Departe sunt de tine îl tradusei în mai multe variante. Pe când scriam, în mintea mea plutea chipul ideal al unui poet, care, firește, urma în linii vagi realitatea. Și iarași mi se parea că în soarta acestui poet e o taină și, fără să vreau, mă gândeam cât de fericit aș fi voit să fac pe acest om, a cărui viața era așa de singuratică, așa lipsită de fericire! Cum însă nu schimbasem nici un cuvînt cu el, nu puteam nici măcar să judec cum se cade aparența lui exterioară, căci numai viața, care se deșteaptă în timpul unei convorbiri într-o fizionomie, prin vorbă, numai ea face să apară în această fizionomie tot ce are adevărată însemnătate(...)
Într-o sâmbătă seara îmi propusesem să trec peste formele superficiale de politețe și să vorbesc cu el mai deaproape. Părea că omul acesta trebuia din alte sfere chemat energic la viață pentru a-i înlănțui atenția; odată trezit însă din această visare, trecea cu totul peste ceasul acela.

18 dec. 2014

PREDICŢII ADEVERITE

P R E D I C Ţ I I   A D E V E R I T E
(În cartea „Eminescu universal. Receptarea operei în 77 de limbi”)
 Dumitru Copilu-Copillin,  România
1853. În urmă cu mai bine de 160 de ani, autorul „Proclamaţiei către Români”, distribuită şi citită la Adunarea Naţională de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj din 3-5 mai 1848, liderul mişcării ardelene şi vicepreşedinte al acestui for naţional, universitarul istoric, filozof şi jurist, ilustrul cărturar român, Simion Bărnuţiu, după înfrângerea Revoluţiei Române de la 1848, aflându-se în refugiu la Viena, unde continuând să viseze la ivirea unui „Luceafăr” călăuzitor pentru destinul neamului românesc şi pentru „tinereţea limbei sale”, scria: „Când va răsări est Luceafăr pe cerul Daciei, bătrânii ei vor întineri de bucurie, fetele ei vor corona cu flori pe îngerul care va cuteza a lua vălul străin ce le întunecă, feciori-l vor purta în triumf ca pe un mare erou, care au şters macula străină de pre numele românesc, poporul îi va eterna memoria cu mormânt de neuitare pe care i-l va înălţa în inima sa cea recunoscătoare, ca făuritorul tinereţii limbei sale”*.
Simion Bărnuţiu nu l-a cunoscut pe Eminescu, dar i-a prevestit venirea mesianică. În 1853 Eminescu avea 3 ani, a debutat în 1866, cu doi ani înaintea morţii premature a lui Simion Bărnuţiu, însă pilda vieţii sale de militant pentru cauza naţională i-a servit drept model.
1883. După 30 de ani de la prezicerea lui Bărnuţiu, Eminescu atingea culmea evoluţiei sale creatoare şi civice,- publică Luceafărul, alături de capodopere precum Scrisorile şi numeroase bijuterii lirice. Tot atunci s-a impus şi ca ziarist de temut, „formator de opinie cu audienţă internaţională”, în special prin acţiunile sale în cadrul Societăţii secrete „Carpaţi”, în special prin articolele de apărare a cauzei naţionale, cu deosebire „în favoarea dezlipirii Ardealului de imperiul Austro-Ungar şi alipirea lui de ţară” (pentru “refacerea Daciei Mari”,-prevestind peste vreme unitatea naţională înfăptuită la Marea Unire din 1918) – obiectiv general şi al Societăţii „Carpaţi” – acţiuni monitorizate prin rapoarte de către agenţii serviciilor secrete ale Austro-Ungariei.
Numeroase cărţi şi publicaţii periodice, tipărite şi online, apărute în ultimii ani, atestă data de 28 iunie 1883 ca fiind o zi fatidică pentru Eminescu, legând-o direct de principala cauză,- condiţia impusă de Austro-Ungaria privind încetarea ostilităţilor privind eliberarea Transilvaniei, corelată cu aderarea României la o alianţă militară dezavantajoasă - aservirea excludea revendicarea Transilvaniei - toate stipulate şi într-o corespondenţă secretă, expediată de Otto von Bismark şi Wilhelm I către Carol I, în caz contrar urmând declanşarea războiului, declarat, împotriva Regatului României, cu care Austro-Ungaria rupsese deja relaţiile diplomatice pentru 48 de ore. Clauza prevedea desfiinţarea Societăţii secrete „Carpaţi”, în care activa, ca “principalul apărător al intereselor românilor din Transilvania”, Eminescu – cel care parcă ducea mai departe visul lui Bărnuţiu - însă deoarece, după arestarea şi expulzarea persoanelor aflate pe “lista neagră” ca şi devastarea sediilor Societăţii, El „nu putea fi expulzat din raţiuni politice”. Se impuneau însă “măsuri active” specifice serviciilor secrete,- “manevre de dezinformare” şi “înscenarea unui proces de defăimare şi lichidare civică”, altfel spus, în termenii limbajului exprimat frecvent în publicistica vremii,- trebuia „adus la tăcere” (expresia “Dar mai potoliţi-l pe Eminescu”, s-a observat că era chiar dispoziţia reprezentantului român, junimistul „X”,  la “negocierile” cu reprezentanţii Austro-Ungariei pentru suprimarea Societăţii Carpaţi şi renunţarea la pretenţia eliberării Transilvaniei), aşadar „eliminarea din viaţa publică” a “ziaristului ca om politic”, „internarea cu forţa în ospiciu”. În consecinţă, o grabnică răspândire oficială, prin toate mijloacele de comunicare publică, a pseudo-legendei unor boli precum „alienarea mintală” inexplicabilă, asociată cu „sifilisul” şi „alcoolismul”, adică diagnostic fals, acoperit cu un pseudo-certificat; drept urmare – fără vreo analiză medicală prealabilă – administrarea unei doze crescânde de mercur, contraindicat până şi pentru asemenea boli. Cu acest tratament de “omorâre lentă” prin otrăvire cu mercur în doză crescândă, uneori “bătut în cap cu funia udă, băi reci în plină iarnă”, umiliri…, Eminescu a fost întreţinut în ospiciu pe cheltuială „privată” anticipată până când România a fost silită să semneze “Tratatul militar secret” de aderare  la Tripla Alianţă - Germania, Italia, Austro-Ungaria - amânată pentru toamna anului 1883, când abia atunci ziaristul a fost declarat oficial „nebun”, apoi târât din ospiciu în ospiciu, până la sfârşitul vieţii, cu scurte momente de libertate.
S-ar putea oare deduce de aici că atunci când arestatul a fost internat în ospiciu a fost bolnav? Dovezile ascunse, dar recent dezvăluite şi demistificate susţin contrariul acuzator într-o strigare a istoriei,- „Nu!”. El atunci a fost îmbolnăvit cu mercur, şi prin bătăi cu funia udă, prin băi în plină iarnă, prin câte umiliri…, exteriorizate adesea în efecte secundare,- dermatologice, comportamentale sau uneori de resemnare. Dar era predestinat să supravieţuiască, datorită forţei sale fizice şi psihice supraomeneşti de a rezista şi înfrunta până şi răutatea omenească, de altfel dovedite şi în momentele de revelaţie divină ale muncii istovitoare de rutină sau de creaţie, în general de ziditor alături de marii ziditori ai patrimoniului cultural naţional şi universal.
Îndeosebi în ultimii ani de viaţă, puţini dar şi cei mai lungi, însă comprimaţi în trăirile de nedreptăţit ale condamnatului la moarte civică şi fizică, Eminescu a dovedit depline forţe creatoare,- între altele, a scris noi bijuterii lirice, a definitivat “Gramatica sanscrită”, a tradus o piesă de teatru, pusă în scenă, pe care însă n-a apucat să o vadă. Sub anonimat a mai scris articole politice, ultimul fulminant a determinat căderea guvernului, dar descoperit autorul a fost arestat pentru ultima oară şi dus tot la “casa de nebuni”. Aici, într-o zi, în timp ce se plimba prin curtea ospiciului, alături de un prieten care venise la el în vizită, cu însufleţire cântând imnul naţional, “Deşteaptă-te române”, un “nebun”, inconştient sau indus, a venit pe la spate, l-a lovit în cap cu o cărămidă. Căzut, sângerând, cu ţeasta crăpată, a mai apucat să spună,- “Ăsta chiar m-a omorât!”. În noaptea când a murit, în loc de lumânare doar întunericul şi ignoranţa l-au însoţit în marea trecere spre tărâmurile nemuririi.
Arestarea ziaristului Eminescu în baia publică Mitraşewski fusese prevăzută, în contextual amintit, pentru seara zilei de 28 iunie. În dimineaţa aceleiaşi zile, sub braţ cu ziarul “Timpul”, Eminescu în calitate de redactor şef s-a dus la un “prieten” să-i prezinte ultimul editorial “Despre libertatea presei şi a jurnalistului”, după care - odată cu cei doi lei primiţi, din cei cinci promişi pentru birjă - i s-a recomandat să se prezinte urgent la Societatea “Carpaţi”, unde l-ar aştepta câţiva “prieteni”. Îndreptându-se spre sediul Societăţii “Carpaţi”, de la distanţă a observat lume multă şi vânzoleala poliţiei. Bănuind adevărul avertizărilor anterioare că “i se pregăteşte ceva”, a sărit din birjă, iar după o vizită de alertare la Ambasada americană s-a refugiat la baia publică, din apropierea sediului Societăţii, unde presupunea că nu va fi căutat. După intrarea la baia Mitraşewski, agenţii care-l urmăreau i-au închis uşa pe dinafară. Spre seară, ”prietenii” care-l aşteptaseră dimineaţa la sediul Societăţii asediate, au însoţit o echipă a poliţiei cu misiunea să-l aresteze, motivul invocat fiind inundarea băii publice în timp ce se împotrivea să fie percheziţionat, în vederea confiscării unui presupus pistol, cu care se zvonea că ar fi urmat să-l împuşte pe Regele Carol I. Echipa condusă de chestorul poliţiei, după o scenă de împotrivire, a intrat în cabină, unde „doborât, l-au îmbrăcat în cămaşa (comisolul) de forţă, apoi l-au târât afară şi l-au urcat cu forţa într-o dubă cenuşie trasă de cai”. Rusu Şirianu, aflându-se întâmplător întru-un loc pe unde trecea duba însoţită de poliţie, mărturisea în amintirile publicate ulterior: „Am auzit glasul său cel adevărat strigând, cu deznădejdea celui care se îneacă, – Ajutoor!!!”.
     Duba, care aparţinea de “Caritatea”, o secţie specială cu alienaţii periculoşi ai ospiciului Şuţu, a adus “pacientul” arestat în vederea internării la acest ospiciu, pentru care se achitase deja suma de 300 lei de către „Cineva”, care după ce la ordin şi-a îndeplinit misiunea a plecat imediat într-o “lungă călătorie de relaxare prin Europa”. La ospiciul avocatului şi medicului Şuţu, chestorul poliţiei şi-a făcut doar datoria de a-l aduce şi preda pe arestat, iar pentru justificare să semneze, alături de “martorii” care-l însoţeau, un proces verbal, conceput „înainte cu patru zile”. A urmat sigilarea locuinţei poetului, în care se afla singura, dar cea mai preţioasă avere,- lada cu manuscrise şi biblioteca, instrumente de lucru pe care nu le-a mai văzut niciodată. Abia în urmă cu câţiva ani, o parte dintre manuscrisele recuperate, care cuprindeau opera sa postumă,- literară, publicistică-ziaristică, ştiinţifică, corespondenţă ş.a., a putut fi publicată în facsimil (14.000 de file în 46 de volume).

16 dec. 2014

DOR DE EMINESCU

L-am iubit pe Eminescu, de cum am terminat de învăţat alfabetul, să pot citi , să pot scrie . Nu numai că mi-a fascinat copilăria şi adolescenţa prin toată creatia sa , însă l-am iubit şi pentru frumuseţea chipului său, care mi-a părut dintotdeauna că este a un crai de la răsărit, călătorind prin această lume cu creaţia sa literară plină de har , lăsându-ne moştenire poezia sa în limba noastră românească , făcând-o cunoscută şi netulburată, printre scrierile şi limbile lumii, încă din perioada existenţei sale .
Mă bucur şi cinstesc ca fiecare român din această ţară , plaiurile botoşenene , care au dat neamului nostru mari oameni de cultură ; Eminescu , Nicolae Iorga , Ştefan Luchian , George Enescu şi nu numai . Aceste locuri hărăzite de Dumnezeu îmi sunt atat de dragi ; în primul rand ca mi-au legănat paşii copilariei , apoi sunt locuri în care moşii şi strămoşii mei îşi au somnul de veci. Şi când ajung aici de două sau de trei ori pe an , primul lucru pe care-l fac cu mare sfinţenie este , să-ngenunchez la mormântul fiecăruia punând o floare, aprinzând o lumânare şi stropind în mare tihnă ţărâna , cu o lacrimă albastră .
Ca fiecare loc al acestui pământ românesc ce-şi are istoria sa , şi oraşul

Botoşani, este la fel , prin tot ce a putut face şi sfinţi „ OMUL„ .
Nimic nu este întâmplător ! Bunul Dumnezeu, le ştie şi le aranjează pe toate în această lume .Preţuire şi dragoste mai mare pentru Eminescu , mi-a fost impulsionată de catre doamna Cornelia Viziteu, director la Biblioteca Judeţeană Mihai Eminescu din oraşul Botoşani prin anul 1999, apoi în anul 2000, an declarat de UNESCO - ANUL EMINESCU - , prin participarea mea la un concurs de Ex libris , organizat de această bibliotecă A urmat în anul 2002, invitaţia regretatului prof. dr. Constantin Mălinaş , din Oradea , plecat dintre noi la 24 februarie 2010, finalizată prin publicarea graficilor mele legate de Eminescu în revista pe care o coordona , Ex librisul Românesc . În unele dintre reviste acordându-mi-se spaţii largi . După câteva personale de grafică şi acuarelă la Botoşani în anul 2003 şi 2004, în anul 2005 , când s-au împlinit 155 de ani de la naşterea poetului , „Zilele Eminescu la Botoşani „ s-au deschis cu expoziţia mea personală de grafică , „DOR de EMINESCU„ în data de 14 ianuarie . Cuprinzând aproape 70 de lucrări , în penită ; ilustraţii la poezia poetului , locurile natale cât şi personalităţi culturale din perioada sa .
Memorabilă mi-a ramas în suflet însă , participarea mea alături de alte personalităţi culturale, invitate special în data de 15 ianuarie 2005 , la un Tedeum ţinut în biserica Uspenia, biserică unde a fost botezat Eminescu , apoi la depunerea de coroane şi flori la statuia poetului din faţa Teatrului Naţional Mihai Eminescu din Botoșani .Ipoteşti , locul unde s-a născut marele nostru poet nepereche. Niciunde în ţară , nu se pot găsi într-un spaţiu atât de restrâns , obiective culturale atât de diverse , fiecare valorificându-şi propia sa autenticitate: Casa memorială, Bisericuţa familiei Eminovici, datată din anii 60 al secolului XIX- lea , Casă ţărănească de epocă , ce aaparţinut ultimei proprietare a moşiei în care s-a amenajat un muzeu etnografic al zonei ( loc în care îi plăcea lui Horia Bernea să picteze în mare linişte ) ,Biblioteca Naţională de Poezie (idee aparţinând lui Laurenţiu Ulici ) , clădire cu două nivele şi o sală amfiteatru ,Muzeul Mihai Eminescu inaugurat pe 15 ianuarie 2000 .
Text și grafica /Constanța Abălașei-Donosă

15 dec. 2014

Vin sărbătorile...

Singurul colind scris de Mihai Eminescu a fost publicat în ediția de Crăciun în anul 1933, în ziarul Universul. Ziarul Universul scria de Crăciun, în 1933, că în caietul în care a fost găsit acest colind mai erau notate încă trei strofe, care însă nu erau terminate de Mihai Eminescu, potrivit evz.ro. 
Colindul a fost scris într-un caiet de 343 de pagini și a apărut sub titlul Colinde, colinde în ediția postumelor din 1902 cu o prefață de Nerva Hodos.
Fila 203 a acestui caet cuprinde o poezie de Crăciun care avea să aibă șapte strofe cu rime încrucișate. Din ultimele trei strofe însă, Eminescu n-a așternut întregi decât versurile cu saț (al doilea și al patrulea):
În leagăn l' împărate
... Și magii alăture
Din 'naltul tăriilor...
... Ș'a Sîntămăriilor
Rădice coroanele...
... S' arate icoanele. scria Universul.

12 dec. 2014

Amintiri...

E decembrie, luna magiei și a surprizelor... Cu pași siguri ne apropiem de Crăciun, de un  An Nou. E vremea colindelor, tradiție care mișcă fiori, trezește nostalgia și dorința de a te afla în sânul familiei. Dar cum să nu vorbim, să ne amintim într-o așa atmosferă despre Mihai Eminescu, Ion Creangă, Veronica Micle? Se simte dorința de a răscoli amintirile, trecutul, tot ce ne leagă de Mihai Eminescu...

Publicat: D.Ț.

11 dec. 2014

Cezara de Mihai Eminescu

Rezumat
I
Ieronim este „frate laic” într‑o veche mănăstire italiană, unde ocupă „o chilie pe pereţii căreia erau aruncate cu creionul fel de fel de schiţe ciudate – ici un sfânt, colo un căţel zvârcolindu‑se în iarbă, colo icoana foarte bine executată a unei rudaşte, flori, tufe, capete de femei, bonete, papuci, în fine, o carte de schiţe risipită pe perete.”. Din portretul său aflăm că „O frunte naltă şi egal de largă asupra căreia părul formează un cadru luciu şi negru stă aşezată deasupra unor ochi adânciţi în boltele lor şi deasupra nasului fin, o gură cu buze subţiri, o bărbie rotunjită, ochii mulţumiţi, cum am zice, de ei înşişi privesc c‑un fel de conştiinţă de sine care‑ar putea deveni cutezanţă, expresia lor e un ciudat amestec de vis şi de raţiune rece.”.
Îl găseşte lenevind în chilie ca „un dulău când şi‑ntinde toţi muşchii în soare” prietenul său, bătrânul şi mucalitul călugăr Onufrei, care‑l invită în oraş: „ştiu într‑un loc vin bun, ştii colea, phiu! Om juca cărţi cu alţi frăţiori, om fuma din lulele lungi cât ziua de azi şi ne‑om uita pe fereşti la duduci! Se‑nţelege că fără…”.
II
Capitolul se deschide cu un dialog în cadrul căruia marchizul Castelmare o ameninţă pe contesa Cezara Bianchi cu o căsătorie forţată, spunând că tatăl fetei îi datora bani şi în schimbul iertării datoriei putea obţine acordul părintelui. Drept replică, Cezara îi cere să o lase în pace până după căsătorie („Vă veţi învoi amândoi asupra preţului ca doi oameni de onoare ce sunteţi… dar până nu‑ţi sunt femeie am dreptul de a te ruga să mă scuteşti…”).
După plecarea furioasă a marchizului, Cezara vede pe fereastră un călugăr bătrân, ca „un paiazzo într‑o rolă de intrigant”, însoţind pe altul tânăr ce „pare un demon… frumos, serios, nepăsător” şi îl cheamă imediat la ea pe bătrânul pictor Francesco spre a i‑l recomanda pe al doilea drept model pentru demonul din „Căderea îngerilor”, un tablou aflat în lucru. Francesco, intuindu‑i nevoia de dragoste a fetei, impasul ei, se oferă să o sprijine: „Tu vrei să iubeşti… toată fibra inimii tale tremură la această vorbă… Vrei dar ca un bărbat pe care nu‑l iubeşti, acel Castelmare, să te ia de soţie…? Ştii că sunt bogat… ştii că te iubesc ca pe fiica mea… ştii că tatăl tău te‑ar vinde dacă i s‑ar plăti preţul ce‑l cere, căci e sărac, desfrânat, jucător… şi că nu‑i altă cale să scapi de nenorocire decât fugind de această casă. Vrei un părinte?… Iată‑mă… Vrei o casă? A mea îţi stă deschisă. Vrei un amant, Cezara? Iată‑l.”. În acest timp, Cezara „Privea la Ieronim. Ce frumos era… Inima tremura‑n ea… l‑ar fi omorât dacă ar fi fost al ei… Era nebună.”, era răscolită de dorinţă, de pasiune, de „acea nemărginire de simţiri care se grămădesc nu în amorul însuşi, ci în setea de amor.”

8 dec. 2014

Mihai Eminescu și profilul psihologic

Cea mai realistă analiză psihologică a lui Eminescu i-o datorăm lui I.L. Caragiale care după moartea poetului a
publicat trei scurte articole pe această temă: În Nirvana, Ironie şi Două note. După părerea lui Caragiale trăsătura cea mai caracteristică a lui Eminescu era faptul că „avea un temperament de o excesivă neegalitate”[8 ]. Viaţa lui Eminescu a fost o continuă oscilare între atitudini introvertite şi extravertite.[9]
Colaboraţi la Wikicitat „Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; aci de o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”
Criticul Titu Maiorescu, cel care l-a sprijinit moral şi material pe parcursul întregii vieţi dar mai ales după tragicul moment al declanşării bolii sale, s-a ocupat de poezia sa în două dintre articolele sale, Direcţia nouă în poezia şi proza românească(1872), în care va analiza doar cîteva poezii publicate în revista Convorbiri literare pînă în momentul tipăririi articolului, este vorba despre Venere şi Madonă, Mortua Est, şi Epigonii şi va reveni ulterior după moartea poetului asupra întregului set de poezii publicate antum în studiul Eminescu şi poeziile sale, publicat la scurtă vreme după moartea sa prematură. Dar poate documentul cel mai uman, cel mai cald este scrisoarea pe care i-o trimite în perioada în care poetul se îngrijea de sănătate, în străinătate, într-un sanatoriu din Viena, asigurîndu-l că volumul său de Poesii, editat de Socec în ediţie princeps în 1883, se bucură de o bună recepţie, fiind citit atît de locuitorii mahalalei Tirchileştilor cît şi de doamnele de la Curtea Reginei Carmen Sylva, o altă admiratoare declarată a poetului, cea care a intervenit pe lîngă regele Carol I pentru a-i fi acordată distincţia "Bene merenti", refuzată totuşi de poet din motive politice. În portretul pe care i l-a făcut poetului în studiul Eminescu şi poeziile sale(1889), Titu Maiorescu accentuează trăsăturile introvertite ale lui Eminescu, care de altfel erau dominante. Maiorescu a promovat imaginea unui visător rupt de realitate, care nu suferea din cauza condiţiilor materiale în care trăia, indiferent la ironiile şi laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind „seninătatea abstractă”[10] .
Colaboraţi la Wikicitat „Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o aşa covârşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în perioadele bolnave declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui şi fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururea la îndemână. În aceeaşi proporţie tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenţie socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obştească şi chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”
În realitate, aşa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, şi aşa cum îşi aminteşte Caragiale, Eminescu era de multe ori sub influenţa unor impulsuri inconştiente nestăpânite. Viaţa lui Eminescu a fost o suprapunere de cicluri de diferite lungimi formate din avânturi alimentate de visuri şi crize datorate impactului cu realitatea. Ciclurile puteau dura de la câteva ore sau zile, până la săptămâni sau luni, în funcţie de importanţa întâmplărilor, sau puteau fi chiar de mai lungă durată când erau legate de evenimentele care i-au marcat viaţa în mod semnificativ, ca legătura cu Veronica, activitatea politică din timpul studenţiei, participarea la întâlnirile Junimii sau ziaristica de la Timpul. Dăm ca exemplu caracteristic acestor crize felul în care descrie el însuşi accesele sale de gelozie.[11]
Colaboraţi la Wikicitat „Tu trebuie să ştii, Veronică, că pe cât te iubesc, tot aşa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are preţul ce i-l dau eu şi nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv şi fără împărtăşire. Te urăsc uneori pentru că te ştiu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupunând că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aş fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui şi liniştit nu aş fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea.”
Pentru mai multe detalii accesați: www.clopotel.ro
Publicat: D. Ț.

3 dec. 2014

Vocea care a ştiut cum să cucerească o lume întreagă...

MIHAI EMINESCU - „Avea o voce de aur, îi acompania pe lăutari”  

Istoricul botoşănean, Gheorghe Median mai spune că ceea ce impresiona, însă, cu adevărat la poet era vocea sa. „Eminescu avea o voce blândă, calină şi un zâmbet liniştitor, molipsitor. Asta o spun toţi cei care l-au cunoscut. În ciuda tonului de revoltă din poezia sa, era un om foarte blând, care degaja multă căldură în jurul lui. Avea o voce de aur. Cânta foarte frumos. Se ştie puţin despre acest talent al lui Eminescu. Ar fi putut fi oricând un bun solist vocal. De multe ori îi acompania pe lăutari la câte un chef, dar şi rudele îl rugau să le cânte”, spune Median.    Despre vocea lui Eminescu a rămas de pomină o întâmplare povestită chiar de lăutari. Este vorba despre celebrul bard botoşănean din secolul al XIX-lea, Toma Micheru (n.r. – Toma Micheri, aşa cum se prezenta public lăutarul). Acesta spune că a fost dat gata de vocea poetului, la o petrecere. Lăutarul, împreună cu Eminescu, care avea atunci 25 de ani şi venise la Botoşani pentru o vară, au petrecut o noapte într-o cameră a fostului hotel Moldavia din oraş. Alături de ei au mai fost şi sora lui Micheri, frumoasa Nataliţa, dar şi bogatul armean Adronic Ţăranu.    Eminescu ar fi cântat întreaga noapte cu lăutarii, fără să răguşească, Toma Micheri exprimându-şi regretul că este poet şi nu cântăreţ. Mavrodin, vărul său, îşi aducea aminte că Eminescu cânta uşor şi pe stradă. „Era extrem de vesel şi îi plăcea la nebunie muzica. Fredona când venea din plimbările sale în parc. Avea o voce cristalină, spune Mavrodin (n.r. - mărturie preluată din acelaşi articol publicat în ziarul „Ştirea”, în 1929), de întorcea toată lumea capul”, susţine scriitoarea Lucia Olaru Nenati, din Botoşani, expertă în opera şi viaţa lui Eminescu.   Scriitoarea Lucia Olaru Nenati  a explicat, pentru „Adevărul”: „Sunt cercetări pe care le-am făcut personal şi care reprezintă obiectul unor lucrări cu adevărat ştiinţifice privind muzicalitate poeziei lui Eminescu şi mai ales modul special în care poetul înţelegea muzica. Era un meloman, iubea muzica şi ştia să o asculte. Avea şi o voce de aur. Contemporanii lui spun că îţi dădeai cămaşa de pe tine numai să îl auzi cântând. În lucrarea mea privind această calitate a lui Eminescu am ataşat şi 11 bucăţi muzicale cântate de Eminescu. A fost un efort extraordinar de documentare, dar am reuşit. Printre bucăţile lui muzicale preferate erau melodii din folclorul tradiţional, foarte vechi. Piesa lui favorită era Barbu Lăutarul şi o doină. Din păcate nu ştim care doină”.   


Citeşte mai mult: adev.ro/nc24ep
Publicat: D.Ţ.

2 dec. 2014

Mihai Ștefan Poiată - făuritor de caractere

La 27 noiembrie la Biblioteca de Arte „Tudor Arghezi”, în cadrul Programului „Chișinăul citește o carte” s-a organizat o  conferința literară de totalizare pe maginea cărții de proză scurtă contemporană „Voiaj de nuntă în trei” semnată de Mihai Ștefan Poiată.Au participat toate filialele BM „B. P. Hasdeu”. Au fost exprimate diverse opinii, comentarii, impresii. Unii elevi au prezentat scenete în baza unor întâmplări, acțiuni ale personajelor. Așa elevii din Sângera au înscenat momentul înțelegerii de nuntă între cuscrii și nănași. Un moment , de altfel hazliu, dar și trist deoarece scoate în evidență mentalitatea moldoveanului de a face o nuntă ca la nimeni, chiar dacă îl va costa întreaga avere și va plăti datoriile pînă la sfârșitul vieții.Alte grupuri de evevi au scos în evidență prin înscenările lor relațiile părinți-copii, conflictele dintre generații, pierderea unor tradiții și obiceiuri, diferența dintre oraș și sat, aspirații dintre nou și vechi În general toți participanții au rămas impresionați de roman, de limbajul usual, pe alocuri cu rusisme, dar accesibil tuturor. Copii au urat autorului inspirație, prosperitate și încă multe cărți interesante și pline de realitate.
Cititorii CAIE și-au expus impresiile în urma lecturării acestei cărți. Vă propunem câteva din ele:
Gumeniță Gabriela, eleva cl. A IX-a „A”
Liceul Teoretic „Mircea cel Bătrân”
  •  „Voiaj de nuntă în trei” este o operă literară care plasează accent pe dragostea adevărată și ne atrage atenția asupra evenimentelor ce se petrec în diferite locuri. Opera dată ne ajută să înțelegem ce este viața în realitate și ne dezvăluie secretele în luarea unor decizii corecte. Evenimentele ce sunt prezentate în operă ne redau moment de bucurie, tristețe și îngrijorare. Eu cred că autorul a plasat romanului titlul „Voiaj de nuntă în trei”, deoarece la sfîrșit Veronica și Mircea au un copil, iar astfel cei trei fac voiajul de nuntă împreună. Opera m-a impresionat prin pasajele în care Mircea încearcă să ajungă la Veronica în cameră, cu orice preț. Am rămas uimită de caracterul personajului principal care nu se lasă bătut și, mereu, dorea să-și reia locul în inima Veronicăi, să o recucerească. Aș recomanda cartea tuturor adolescenților deoarece este o operă în care găsim răspunsuri la multe îtrebări. De asemenea am pătruns în lumea de vis a tinerilor care ne-au prezentat o lecție despre sufletele zbuciumate a două ființe rătăcite în această viață.
Crăciun Dariana, eleva clasei a IX -a „A"
Liceul Teoretic "Mircea cel Bătrân"
  • Opera "Voiaj de nuntă în trei" de Mihai Ştefan Poiată m-a impresionat prin firul narativ ce evidenţiază sentimentele celor doi tineri îndrăgostiţi care îşi ascund relația de părinţi şi rude. La scurt timp după căsătoria secretă în relaţia lor a intervenit rutina, plictiseala şi fel de fel de certuri, acestea ducând la o pauză totală în relaţie. Totodată sunt redate şi expuse tradiţiile şi calităţile neamului nostru. Am fost surprinsă de limbajul romanului, care-ţi provoacă zâmbetul în anumite situaţii descrise. La un moment dat acestea provocând şi un mic haz. Momentele fascinante au fost discuţiile intime dintre Mircea şi Veronica, pentru că din acest unghi se vede cum stăteau lucrurile între ei. A fost un moment în care am lăcrimat: când Veronica îl găseşte pe Mircea lângă un butuc, întins cu faţa în jos, alături de cămaşa aşternută la umbră în câmp. Ea vede urme de ierburi imprimate adânc pe spatele lui şi bulgări de ţărână înfipţi în piele. Îi desprinde şi uitându-se la el ca la un străin  izbucnește în plâns. Pe parcursul romanului m-a impresionat atitudinea lui Mircea faţă de postura în care se afla acesta de a-i recăpăta inima soţiei lui în faţa noului cuceritor al Veronicăi - Todiraş. Sunt mulţumită de cele citite, chiar în timpul lecturii am fost uşor surprinsă de acţiunile personajelor şi am trăit alături de ei diverse sentimente. Am rămas cu impresii bune despre autor şi creaţia lui. Pot recomanda acest roman tuturor colegilor mei şi altor persoane interesate de tainele ce dăinuie pe paginile cărții.
Cojuhari Doina, eleva clasei a X-a  „B"
Liceul Teoretic "Mircea cel Bătrân"
  • Opera este sufletul scriitorului ce ne îndeamnă să gustăm din frumuseţea acesteia. Toată căldura din interiorul ei este transmisă cititorului şi primită cu cea mai mare plăcere. Fiecare dintre noi gândeşte diferit şi pătrunde în lumea misterioasă a scriitorului pentru a-l descoperi. Opera lui Mihai Ştefan Poiată evidenţiază o poveste actuală. Personajele sunt Mircea şi Veronica care erau îndrăgostiţi şi au simţit durerea care de fapt era o plăcere. Toate problemele, eşecurile, neânţelegerile cu care ei sau ciocnit, a fost o lecţie oferită de viaţă. Între părinţii lor mereu plutea duşmănia care până la urmă au lăsat ambiţiile şi au organizat o nuntă mare, frumoasă ca la nimeni. În final toţi erau fericiţi. Copilul care urma să se nască i-a unit. Dragostea adevărată există. Ma impresionat limbajul care la folosit scriitorul. Iubirea este hrana sufletului şi pentru a nu simţi durerea sabiei înfipte trebuie să luptăm până la urmă pentru a nu distruge visul ce e asemeni vântului care pusteieşte grădinile. Opera m-a plasat într-o lume deosebită, am suferit împreună cu personajele evidenţiate. Este o interpretare deosebită a realităţii de după geam.
Cojocaru Adriana, eleva clasei a X- „A”
 Liceul Teoretic „Mircea cel Bătrân”
  • Opera lui Mihai Ştefan Poiată este o oglinda a realităţii. Peronajele întâlnite în proză relevă probleme şi situaţii dintr-o dragoste contemporană. Pasiunea dintre Mircea şi Veronica se pierde din cauze neclare, avînd ambii un caracter total distinct. Destinul lor fiind împiedicat şi de situaţii familiale nefavorabile, întrucât părinţii lor erau mereu într-o întrecere şi invidie reciprocă. Dorinţa nestăpînită a Veronicăi de a fi mireasă a fost un ultim motiv ca cei doi să se despartă, plecând pentru început ambii la casa părintească. Aceasta pauză a rezumat conflictul dintre părinţi şi lipsa dragostei lor. În următoarele pagini în viaţa Veronicăi mai apar câteva personaje care l-ar înlocui pe Mircea şi care ar putea fi acceptate de tatăl ei. În viziunea mea acei doi îndrăgostiţi ar fi schiţa unei perechi ideale, deoarece sentimentul dragostei şi puterea pasiunii au  putut face faţă obstacolelor ce apăreau mereu între ei. Iubirea adevărată înfruntă lumea, e generoasă şi mîndră. Până a se vedea mire şi mireasă şi până ca ei să primească binecuvântarea părinţilor, amorul lor a luptat destul. Este un exemplu actual sugerat tinerilor ce sunt în perioada sensibilă a vieţii. Astfel de scrieri orientează cititorul să pătrundă în adâncul necunoscut al sensului cuvântului, mesager al conţinuturilor fascinate.
V. Sârbu, şef oficiu

1 dec. 2014

Dialogul dintre generații s-a produs

(Mărturisirile lui Andrei Burac după întâlnirea cu tinerii de la LT Vasile Alecsandri la CAIE).
  • 26 noiembrie                      

   Și în zorii acestei zile am lăsat în pat oboseala de ieri.
   Ieșit din casă, aud cum în cerul de deasupra mea zboară un avion și de data aceasta mă întreb: oare a cărei Puteri o fi fiind acest avion? 
    Ajuns la masa de scris, îmi consult agenda zilei. În afară de cele meditateși poate scrise, în a doua jumătate a zilei voi avea la Botanica două întîlniri cu liceenii, clasele superioare.
     În transport, pe drum m-am gîndit și la prăpastia dintre generații ca o primejdie și pentru unii și pentru alții.
    În ambele întîlniri m-am convins că eram așteptat.
    În dialogul nostru am vorbit despre multe, dar și despre literatura care se scrie astăzi, acum, dar și pînă la noi și despre aceea cum și cît de mult se citește astăzi. 
    Le-am vorbit tinerilor că dacă vom cunoaște în amănunte trecutul nostru, atunci vom putea creea un adevărat viitor în care și ei – tinerii de astăzi vor putea duce  o viață mult mai bună decît am avut-o eu, noi.
     Am discutat și despre cunoștințele pe care o putem prelua din cărțile vechi, foarte vechi și cele noi, pentru a supraviețui și în calitate de intelectuali.
     La despărțire am înțeles că, în felul lor de a gîndi ei mă văd ca pe un scriitor neobișnuit pentru tinerii de astăzi, fiindcă în literatură am venit pe o cale cu totul neobișnuită, cu studii și o practică destul de lungă în calitate de medic. 
  • 27 noiembrie                       

      Și astăzi, amintindu-mi de ochii tinerilor de ieri, m-am gîndit mult la miracolul întîlnirilor cu tineretul de la biblioteca „Ștefan cel Mare” și „Centrul Academic Mihai Eminescu”. Poate și din acest motiv, eu niciodată nu pot neglija aceste dialoguri, aceste discuții. Și acolo, la aceste întîlniri, eu cred că anume cărțile îl învață pe om știința trecerii prin viață.
     Se mai spune că această generație a tinerilor de astăzi are o energie suptă de Internet în jocuri ideotizante la computer. Că generația are ochi de gheață cînd se întîmplă să intre și în Bibliotecă – în cea mai frumoasă pagină a lumii, în Universul pe care alții îl numesc Bibliotecă.
     Fiindcă de cînd e lumea  se spune că cea mai importantă moștenire lăsată urmașilor este dragostea și respectul pentru carte. 
     Vai... Misterul procesului de creație...
     Scriitorul în cărțile sale de talent domină prin scris toate nenorocirile care se întîmplă cu dînsul, dar și cu acel pe care le citește în acele cărți.
     Într-o carte bună, scrisă cu talent omul poate descoperi pe lîngă multe altele și miracolul forței cuvîntului. 
     Peste tot, în stradă, în transport, în oficii, în familie astăzi, toată lumea are o singură temă de discuții: alegerile parlamentare care se apropie. Certuri pe această temă se întîmplă nu numai în colective, între prieteni, dar și în familii.