18 dec. 2014

PREDICŢII ADEVERITE

P R E D I C Ţ I I   A D E V E R I T E
(În cartea „Eminescu universal. Receptarea operei în 77 de limbi”)
 Dumitru Copilu-Copillin,  România
1853. În urmă cu mai bine de 160 de ani, autorul „Proclamaţiei către Români”, distribuită şi citită la Adunarea Naţională de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj din 3-5 mai 1848, liderul mişcării ardelene şi vicepreşedinte al acestui for naţional, universitarul istoric, filozof şi jurist, ilustrul cărturar român, Simion Bărnuţiu, după înfrângerea Revoluţiei Române de la 1848, aflându-se în refugiu la Viena, unde continuând să viseze la ivirea unui „Luceafăr” călăuzitor pentru destinul neamului românesc şi pentru „tinereţea limbei sale”, scria: „Când va răsări est Luceafăr pe cerul Daciei, bătrânii ei vor întineri de bucurie, fetele ei vor corona cu flori pe îngerul care va cuteza a lua vălul străin ce le întunecă, feciori-l vor purta în triumf ca pe un mare erou, care au şters macula străină de pre numele românesc, poporul îi va eterna memoria cu mormânt de neuitare pe care i-l va înălţa în inima sa cea recunoscătoare, ca făuritorul tinereţii limbei sale”*.
Simion Bărnuţiu nu l-a cunoscut pe Eminescu, dar i-a prevestit venirea mesianică. În 1853 Eminescu avea 3 ani, a debutat în 1866, cu doi ani înaintea morţii premature a lui Simion Bărnuţiu, însă pilda vieţii sale de militant pentru cauza naţională i-a servit drept model.
1883. După 30 de ani de la prezicerea lui Bărnuţiu, Eminescu atingea culmea evoluţiei sale creatoare şi civice,- publică Luceafărul, alături de capodopere precum Scrisorile şi numeroase bijuterii lirice. Tot atunci s-a impus şi ca ziarist de temut, „formator de opinie cu audienţă internaţională”, în special prin acţiunile sale în cadrul Societăţii secrete „Carpaţi”, în special prin articolele de apărare a cauzei naţionale, cu deosebire „în favoarea dezlipirii Ardealului de imperiul Austro-Ungar şi alipirea lui de ţară” (pentru “refacerea Daciei Mari”,-prevestind peste vreme unitatea naţională înfăptuită la Marea Unire din 1918) – obiectiv general şi al Societăţii „Carpaţi” – acţiuni monitorizate prin rapoarte de către agenţii serviciilor secrete ale Austro-Ungariei.
Numeroase cărţi şi publicaţii periodice, tipărite şi online, apărute în ultimii ani, atestă data de 28 iunie 1883 ca fiind o zi fatidică pentru Eminescu, legând-o direct de principala cauză,- condiţia impusă de Austro-Ungaria privind încetarea ostilităţilor privind eliberarea Transilvaniei, corelată cu aderarea României la o alianţă militară dezavantajoasă - aservirea excludea revendicarea Transilvaniei - toate stipulate şi într-o corespondenţă secretă, expediată de Otto von Bismark şi Wilhelm I către Carol I, în caz contrar urmând declanşarea războiului, declarat, împotriva Regatului României, cu care Austro-Ungaria rupsese deja relaţiile diplomatice pentru 48 de ore. Clauza prevedea desfiinţarea Societăţii secrete „Carpaţi”, în care activa, ca “principalul apărător al intereselor românilor din Transilvania”, Eminescu – cel care parcă ducea mai departe visul lui Bărnuţiu - însă deoarece, după arestarea şi expulzarea persoanelor aflate pe “lista neagră” ca şi devastarea sediilor Societăţii, El „nu putea fi expulzat din raţiuni politice”. Se impuneau însă “măsuri active” specifice serviciilor secrete,- “manevre de dezinformare” şi “înscenarea unui proces de defăimare şi lichidare civică”, altfel spus, în termenii limbajului exprimat frecvent în publicistica vremii,- trebuia „adus la tăcere” (expresia “Dar mai potoliţi-l pe Eminescu”, s-a observat că era chiar dispoziţia reprezentantului român, junimistul „X”,  la “negocierile” cu reprezentanţii Austro-Ungariei pentru suprimarea Societăţii Carpaţi şi renunţarea la pretenţia eliberării Transilvaniei), aşadar „eliminarea din viaţa publică” a “ziaristului ca om politic”, „internarea cu forţa în ospiciu”. În consecinţă, o grabnică răspândire oficială, prin toate mijloacele de comunicare publică, a pseudo-legendei unor boli precum „alienarea mintală” inexplicabilă, asociată cu „sifilisul” şi „alcoolismul”, adică diagnostic fals, acoperit cu un pseudo-certificat; drept urmare – fără vreo analiză medicală prealabilă – administrarea unei doze crescânde de mercur, contraindicat până şi pentru asemenea boli. Cu acest tratament de “omorâre lentă” prin otrăvire cu mercur în doză crescândă, uneori “bătut în cap cu funia udă, băi reci în plină iarnă”, umiliri…, Eminescu a fost întreţinut în ospiciu pe cheltuială „privată” anticipată până când România a fost silită să semneze “Tratatul militar secret” de aderare  la Tripla Alianţă - Germania, Italia, Austro-Ungaria - amânată pentru toamna anului 1883, când abia atunci ziaristul a fost declarat oficial „nebun”, apoi târât din ospiciu în ospiciu, până la sfârşitul vieţii, cu scurte momente de libertate.
S-ar putea oare deduce de aici că atunci când arestatul a fost internat în ospiciu a fost bolnav? Dovezile ascunse, dar recent dezvăluite şi demistificate susţin contrariul acuzator într-o strigare a istoriei,- „Nu!”. El atunci a fost îmbolnăvit cu mercur, şi prin bătăi cu funia udă, prin băi în plină iarnă, prin câte umiliri…, exteriorizate adesea în efecte secundare,- dermatologice, comportamentale sau uneori de resemnare. Dar era predestinat să supravieţuiască, datorită forţei sale fizice şi psihice supraomeneşti de a rezista şi înfrunta până şi răutatea omenească, de altfel dovedite şi în momentele de revelaţie divină ale muncii istovitoare de rutină sau de creaţie, în general de ziditor alături de marii ziditori ai patrimoniului cultural naţional şi universal.
Îndeosebi în ultimii ani de viaţă, puţini dar şi cei mai lungi, însă comprimaţi în trăirile de nedreptăţit ale condamnatului la moarte civică şi fizică, Eminescu a dovedit depline forţe creatoare,- între altele, a scris noi bijuterii lirice, a definitivat “Gramatica sanscrită”, a tradus o piesă de teatru, pusă în scenă, pe care însă n-a apucat să o vadă. Sub anonimat a mai scris articole politice, ultimul fulminant a determinat căderea guvernului, dar descoperit autorul a fost arestat pentru ultima oară şi dus tot la “casa de nebuni”. Aici, într-o zi, în timp ce se plimba prin curtea ospiciului, alături de un prieten care venise la el în vizită, cu însufleţire cântând imnul naţional, “Deşteaptă-te române”, un “nebun”, inconştient sau indus, a venit pe la spate, l-a lovit în cap cu o cărămidă. Căzut, sângerând, cu ţeasta crăpată, a mai apucat să spună,- “Ăsta chiar m-a omorât!”. În noaptea când a murit, în loc de lumânare doar întunericul şi ignoranţa l-au însoţit în marea trecere spre tărâmurile nemuririi.
Arestarea ziaristului Eminescu în baia publică Mitraşewski fusese prevăzută, în contextual amintit, pentru seara zilei de 28 iunie. În dimineaţa aceleiaşi zile, sub braţ cu ziarul “Timpul”, Eminescu în calitate de redactor şef s-a dus la un “prieten” să-i prezinte ultimul editorial “Despre libertatea presei şi a jurnalistului”, după care - odată cu cei doi lei primiţi, din cei cinci promişi pentru birjă - i s-a recomandat să se prezinte urgent la Societatea “Carpaţi”, unde l-ar aştepta câţiva “prieteni”. Îndreptându-se spre sediul Societăţii “Carpaţi”, de la distanţă a observat lume multă şi vânzoleala poliţiei. Bănuind adevărul avertizărilor anterioare că “i se pregăteşte ceva”, a sărit din birjă, iar după o vizită de alertare la Ambasada americană s-a refugiat la baia publică, din apropierea sediului Societăţii, unde presupunea că nu va fi căutat. După intrarea la baia Mitraşewski, agenţii care-l urmăreau i-au închis uşa pe dinafară. Spre seară, ”prietenii” care-l aşteptaseră dimineaţa la sediul Societăţii asediate, au însoţit o echipă a poliţiei cu misiunea să-l aresteze, motivul invocat fiind inundarea băii publice în timp ce se împotrivea să fie percheziţionat, în vederea confiscării unui presupus pistol, cu care se zvonea că ar fi urmat să-l împuşte pe Regele Carol I. Echipa condusă de chestorul poliţiei, după o scenă de împotrivire, a intrat în cabină, unde „doborât, l-au îmbrăcat în cămaşa (comisolul) de forţă, apoi l-au târât afară şi l-au urcat cu forţa într-o dubă cenuşie trasă de cai”. Rusu Şirianu, aflându-se întâmplător întru-un loc pe unde trecea duba însoţită de poliţie, mărturisea în amintirile publicate ulterior: „Am auzit glasul său cel adevărat strigând, cu deznădejdea celui care se îneacă, – Ajutoor!!!”.
     Duba, care aparţinea de “Caritatea”, o secţie specială cu alienaţii periculoşi ai ospiciului Şuţu, a adus “pacientul” arestat în vederea internării la acest ospiciu, pentru care se achitase deja suma de 300 lei de către „Cineva”, care după ce la ordin şi-a îndeplinit misiunea a plecat imediat într-o “lungă călătorie de relaxare prin Europa”. La ospiciul avocatului şi medicului Şuţu, chestorul poliţiei şi-a făcut doar datoria de a-l aduce şi preda pe arestat, iar pentru justificare să semneze, alături de “martorii” care-l însoţeau, un proces verbal, conceput „înainte cu patru zile”. A urmat sigilarea locuinţei poetului, în care se afla singura, dar cea mai preţioasă avere,- lada cu manuscrise şi biblioteca, instrumente de lucru pe care nu le-a mai văzut niciodată. Abia în urmă cu câţiva ani, o parte dintre manuscrisele recuperate, care cuprindeau opera sa postumă,- literară, publicistică-ziaristică, ştiinţifică, corespondenţă ş.a., a putut fi publicată în facsimil (14.000 de file în 46 de volume).
Poetul Eminescu şi poezia lui, publicată în original şi tradusă în ţările europene însă nu puteau fi arestate sau sechestrate, întrucât deveniseră proprietatea privată a patrimoniului cultural European, ulterior şi universal.
Adevărul era confirmat de Ion Luca Caragiale: „Lucrarea ce un mare artist ca Eminescu o lasă este, cu toate calităţile şi defectele ei, ceva sfânt, fiindcă în ea se-ntrupează pipăit şi pentru o viaţă mai durabilă chiar a neamului său întreg, gândire şi simţire de veacuri ale acestuia, şi de aceea, fără teamă şi exagerare, s-a putut zice că aşa lucrare e a patrimoniului omenirii întregi, nu numai a unui neam”.
1993 • La întrebarea, dintr-un „Interviu”: -„Ce semnificaţie acordaţi acestor date”? (aflate în manuscrisul lucrării, pregătite atunci pentru tipar, Eminescu în 65 de limbi din 93 de ţări”, în rezumat publicată într-un serial al revistei „Flacăra” din Bucureşti, iulie-septembrie 1989), eminentul eminescolog Edgar Papu răspundea: - „Aceste date mă conving despre ceea ce văd dincolo de aceste date, un Eminescu universal. Eminescu este unul din cei mai mari poeţi ai lumii, pe acelaşi plan cu Dante, Shakespeare, Goethe, cu singura deosebire că aceştia şi-au scris marile capodopere în limbi de largă circulaţie şi la o vârstă ceva mai înaintată, atunci când împliniseră 50 de ani. Eminescu a fost singurul care s-a manifestat integral, ceea ce este şi cine este, la o vârstă cu mult mai tânără…Necunoaştere, deci neînţelegere. Adevărat, există un izbitor decalaj între valoarea universală a poetului şi corespunzătoarea sa circulaţie universală care mai lasă de dorit. Pentru cunoaşterea circuitului universal a operei sale se cere însă ca, în ţara din care face parte poetul, înalta valoare a creaţiei lui Eminescu şi consacrarea ei universală să fie cercetate în plan comparativ şi să se bucure deopotrivă de o apreciere de acelaşi nivel cu difuzarea sa universală”acad. Eugen Simion, în „Recomandare” pentru tipar a aceleiaşi lucrării manuscrise, tot atunci sublinia: „Asemenea aventuri apar rar şi ajung şi mai rar până la capăt” – autorul – „a făcut o muncă uriaşă (şi neobişnuită la noi la români): a înregistrat toate comentariile, referinţele şi traducerile din / despre Eminescu în alte literaturi. Este o lucrare…mai mult decât utilă şi, dacă va apărea într-o zi, va reprezenta – nu am îndoială – un fapt cultural notabil”. Această lucrare, cu date aduse la zi, apare acum, în 2014, şi lansată cu prilejul Congresului Mondial al Eminescologilor,- îi mulţumesc public acad. Eugen Simion pentru încurajare.
2013. De pe masivul de date, oferite posterităţii de autorii unui număr de peste 1000 de lucrări publicate, româneşti şi străine, care au promovat în ultimii 135 de ani ideea de universalitate a lui Eminescu, prin destinul istoriografic aceştia devenind un personaj istorico-literar „uriaş”, eu sprijinindu-mă pe umerii acestui uriaş am reuşit să văd mai departe, un Eminescu universal, a cărui operă cunoaşte o circulaţie pe toate meridianele lumii. În procesul de universalizare, prin traducerea şi comentarea operei eminesciene, am identificat „de visu” sursele referitoare la receptarea acesteia în cel puţin 77 de limbi din peste 250 de ţări şi teritorii geografice autonome, majoritatea membre ONU şi UNESCO.
 Acest adevăr însă nu putea rămâne la nivelul unui simplu enunţ. Se impunea “demonstrarea” lui, prin evaluarea cu metode şi instrumente moderne a întregului ansamblu de date, în principal prin aplicarea unei grile a criteriilor universalităţii şi a unor metode cantitative-matematice de estimare a calităţii prim aproximare, „mai aproape” sau “mai departe” de originalul românesc, a calităţii versiunilor în alte limbi – ca suport  metodologic - sub genericulEminesciana antologată”. Rezultatul acestui demers va face obiectul unei viitoare sinteze cuprinzătoare, care să demonstreze, în premieră, adevărul despre „Dimensiunea şi valoarea universală a moştenirii culturale a lui Mihai Eminescu”, prin aceasta oferind spre reflecţie o bază documentară şi metodologică, iar celor interesaţi o posibilă viitoare sursă de inspiraţie pentru noile proiecte de investigare în acest domeniu, care de mult se lasă aşteptate.
La afirmaţia repetată, adesea public, „Eminescu e puţin tradus şi cunoscut”, potrivit zicerii, „Nu ştiu, deci nu există”, ne permitem să devansăm o sumară evaluare cantitativă a datelor, care cuprinde şi pune în valoare inclusiv semnificaţii, cu care de fapt anticipăm concluziile lucrării de faţă, vizând cunoaşterea, recunoaşterea şi consacrarea universală a lui Mihai Eminescu prin traducerea şi ecoul operei sale în cel puţin 77 de limbi, pe care mai întâi le vom grupa în două categorii.
 Din prima categorie, care ar compensa potenţialul nativ al limbii române, cu circulaţie redusă în lume, fac parte 7 limbi de largă circulaţie în spaţii geografice extinse, în care am identificat cel puţin 17.525 texte eminesciene, traduceri şi referinţe critice, apărute în cel puţin 2.164 publicaţii de limbă germană, franceză, engleză, rusă, spaniolă, portugheză, italiană. În a doua categorie am grupat celelalte 70 de limbi, în care Eminescu, deşi a fost tradus şi comentat în mai mică măsură, ca număr totalizează cel puţin jumătate din suma versiunilor în limbile de largă circulaţie, cu precizarea că în aceste limbi au fost selectate şi traduse, de regulă, esenţele tari ale creaţiei eminesciene, ce subsumează cel puţin 8.728  texte, apărute în cel puţin 1.216 publicaţii. Cele două categorii de limbi, împreună totalizează cel puţin 26.252 texte eminesciene, apărute în cel puţin 3.380 publicaţii (volume în ediţii separate, culegeri antologice şi periodice).
Specificarea repetată „cel puţin” are o semnificaţie aparte.
a. Majoritatea surselor eminesciene în formă online, cele mai multe în publicaţiile de limbă engleză, dar şi în alte limbi, difuzate sau oferite spre cumpărare, nu conţin toate datele (ţara, adesea anul, locul şi, ce ne interesează mai mult, cuprinsul, iar când nu era accesibilă răsfoirea lucrărilor, aproximarea numărului de traduceri şi referinţe am indicat-o cu un număr minim, apropiat de cel al versiunilor tipărite).
b. Ca persoană fizică, ne având acces la unele surse, am preluat date şi din lucrări bibliografice, publicate de instituţii publice credibile (mari biblioteci, publicaţii de profil); dintre acestea cităm doar una, de prestigiu, Corpus Eminescu, vol. IX (Chişinău-coeditare Bucureşti, 2000), care ne comunică,- „Dispunem de informaţii că Eminescu a fost comentat” şi în limbile „arameică, berberă, dalmată, swahili, malgaşă”, enunţ care acceptat în principiu, întărit şi de alte presupuneri credibile, dar încă neverificate îndeajuns, ar mări numărul limbilor la mult peste 80 (cum enunţam şi în cartea „Eminescu în perspectivă universală. Reconstituiri şi restituiri”, prezentată la Congresul Internaţional al Eminescologilor din 2013). Alte enunţuri, din aceeaşi sursă, precum,- „găsim urme ale interesului în Tibet, Afganistan, Irlanda, Islanda” ori în alte limbi ca „tadjica, urdu” sau ţări ca „Algeria, Egipt, Indonezia, Libia, Maroc, Mongolia, Norvegia, Peru, Turkmenia şi în alte ţări”; pe majoritatea dintre acestea însă am reuşit să le verific deja după surse „la vedere” şi apoi le-am prezentat în câteva lucrări, publicate începând din anul 1989.
c. Există teritorii autonome, aparţinând unor state federale (în Federaţia Rusă există cel puţin 17, în care limba oficială este rusa), de asemenea un număr foarte mare de ţări independente, din categoria fostelor colonii, care au ca limbă oficială engleza, franceza, spaniola, portugheza şi în care apar publicaţii eminesciene, majoritatea dintre aceste ţări având însă şi propria limbă, dar la aceste limbi sursele bibliografice nu consemnează traduceri şi comentarii eminesciene. La unele dintre ele am reuşit să identific surse în limba proprie, pe care le-am consemnat în lucrarea de faţă. În ultimii ani în asemenea ţări se practică şi un sistem online complex de cunoaştere a lui Eminescu, sub toate aspectele, difuzarea fiind de regulă sub formă de „ştiri” despre dezbaterile curente în lume privind analiza unor motive şi teme general umane, actualitatea şi receptarea operei în limbile proprii, mai ales în cele oficiale (utilizate în relaţiile interetnice, religioase şi culturale), dar şi în limba română, care acum pot fi traduse automat din şi în orice limbă (după tipicul practicat de enciclopedia internaţională „Wikipedia”, unde Eminescu este prezentat acum în 47 de limbi). Dintre zecile de ţări şi limbi din această categorie – ce nu figurează între limbile abordate, în carte – voi prezenta un singur exemplu, Rwanda (Republica Ruanda, o ţară mică de 26.338 kmp., din centrul continentului african, dar cu 10 mil. locuitori, capitala Kigali, limbi oficiale ruandeza, engleza şi franceza). Dintre cele 197 de afişări, la solicitarea pe Google, „Ruanda - Eminescu” - unde mai sunt incluse şi alte canale cu „informaţii ascunse”,- între noutăţi aflăm, din Ruanda: în limba engleză, sub formă de „carte electronică”, circulă în SUA, Regatul Unit, Spania, Italia şi alte ţări „Poems”, în traducerea lui Corneliu M. Popescu; la fel ni se prezintă „Luceafărul”, cele „5 Scrisori”, „Poeme alese”, unele “evenimente” sub genericul „Eternul moment Eminescu” sau articole precum „Eminescu un geniu al ziaristicii”, „Eminescu jurnalistul politic omorât la comandă”, „Dublul Poet Naţional al României şi Republicii Moldova”, „My Cinci Romances. Perle pentru portughezi, în franceză, română, italiană, spaniolă cu ajutorul lui Bernardo”, „Proiectele Institutului Cultural Românn pe 2013”, „Eminescu omagiat la Beijing”, „Eminescu şi ipostazele biopolitice”, în sfârşit, „Sculptură cu chipul lui Eminescu, regăsită la Oneşti în România, a fost nominalizată - de site-ul de profil <demilked.com> - în topul celor mai spectaculoase 20 de statui din întreaga lume”; tot acolo, „The Gigants from Terra” („Gigant Kigali Rwanda”,- se reproduce fotografia construcţiei gigantului, sub care este postată, în versiune franceză, „Ode Metres Antiques” de Mihai Eminescu.
*
     În cercetarea fenomenului Eminescu Universal, ca persoană fizică, deşi cu posibilităţi reduse de acces la toate sursele eminesciene, identificarea, prelucrarea şi evaluarea lor cu metode şi într-o viziune moderne ne-a servit drept călăuză preceptul lui Leonardo da Vinci,- „Orice adevăr este adevăr, numai dacă este demonstrat, matematic”. O mostră în acest înţeles încercăm să promovăm în sinteza fragmentată pe cele XVIII mici capitole ale lucrării de faţă, de altfel Partea I din proiectata „Eminesciană antologată”, în curs de pregătire pentru tipar. Această sinteză finală, prevăzută a purta titlul „Dimensiunea şi valoarea universală a moştenirii culturale a lui Mihai Eminescu”, reprezintă rodul unei îndelungate strădanii, al cărui prim însemn l-au marcat primele articolele de debut, publicate în urmă cu 50 de ani de tânărul asistent universitar, Eminescu în 31 de limbi (“Luceafărul”, Bucureşti, 23  mai 1964) şi Eminescu în conştiinţa lumii (“Tribuna”, Cluj-Napoca, 11 iunie 1964) .
                         Cartea recent apărută, „Eminescu în circuitul universal. Traducerea şi ecoul operei în 77 de limbi din peste 250 de ţări” - despre cele aproape 30.000 de prezenţe eminesciene, prin intermediul traducerilor şi referinţelor critice, apărute în peste 3.400 de publicaţii, editate în peste 300 de localităţi din peste 100 de ţări – toate funcţionale ca centre de iradiere a mesajului eminescian - deocamdată în peste 77 de limbi, oficiale sau intermediare din peste 250 de state şi teritorii geografice ale lumii moderne, considerăm că se încadrează în tematica prioritară a Congresului Mondial al Eminescologilor din anul de graţie 2014, justificând valoarea universală a identităţii naţionale a lui Mihai Eminescu în procesul integraţionist de consolidare a patrimoniului cultural mondial.