24 dec. 2015

Steaua sus răsare

Colind foarte vechi cântat în toată Moldova. Una din variante este intepretată de eleviii de la Școala de Artă „Alexei Stârcea”.



21 dec. 2015

Prima culegere din poezia eminesciană

La 21 decembrie 1883 apare, volumul Poesii de Mihai Eminescu care a fost tipărit de editura Librăriei, Socecu&Comp — București, într-o frumoasă ținută grafică, cu un portret al poetului și cu o scurtă prefață a lui Titu Maiorescu, cel care a îngrijit această primă ediție a poeziilor eminesciene. Cartea are trecut pe copertă anul 1884, cuprinde 307 pagini, cu gravuri în capul filelor. Este singurul volum de poezii publicat în timpul vieții marelui poet, alte două ediții au mai apărut în 1885 și în 1888. A fost tipărit în lipsa autorului din țară, acesta fiind internat într-un sanatoriu în Germania, în 1883 apărând primele semne ale bolii care-l va răpune în cele din urmă. Dintr-o scrisoare a lui Titu Maiorescu către poet, datând din primele luni ale anului 1884, aflăm că în cele șapte săptămâni de la apariția cărții se vânduseră 700 din cele o mie de exemplare, câte număra toată ediția. Volumul a marcat consacrarea definitivă ca mare poet a lui Mihai Eminescu. 
Această primă culegere din opera poetică eminesciană cuprinde 61 de poezii, plus trei variante la Mai am un singur dor. Editorul, Titu Maiorescu, nu a introdus și cele 15 poezii din tinerețea poetului, publicate mai ales în revista Familia între 1866 și 1869, înainte de debutul literar al acestuia în Convorbiri literare (15 aprilie 1870). Volumul cuprinde 38 din poeziile publicate pentru prima oară sau retipărite în revista Convorbiri literare (două din cele 40 de poezii apărute în revistă nu au fost incluse: Făt-Frumos din Tei și Foaie veștedă, după Lenau), șase poezii apărute în Familia între aprilie și noiembrie 1883 (reproduse după manuscrisele autografe aflate în posesia lui T. Maiorescu), precum și 17 inedite: Glossă, Odă, Iubind în taină..., Trecut-au anii..., Veneția, Se bate miezul nopții..., Cu mâne zilele-ți adaugi, Peste vârfuri, Somnoroase păsărele, De-or trece anii..., Lasă-ți lumea..., Te duci..., Din valurile vremii..., Ce te legeni..., La mijloc de codru..., Mai am un singur dor, Criticilor mei.
O problemă apărută în nenumărate rânduri la editarea poeziilor lui Mihai Eminescu a constituit-o dialectul moldovenesc în care poetul și-a scris opera, pe care cei care au îngrijit volumele publicate de-a lungul timpului au încercat să-l păstreze cât mai bine. În privința acurateței textului, editorul acestei prime culegeri de poezii ale poetului a operat și 'retușări' în texte, observate de-abia la publicarea ediției monumentale Eminescu a lui Perpessicius (1939-1963).

16 dec. 2015

Mihai Eminescu. De-aș avea...

Mihai Eminescu a debutat ca poet pe 25 februarie 1866, în revista „Familia“, cu poemul „De-aş avea“. Prima poezie semnată de Eminescu a fost primită cu entuziasm de către directorul revistei, Iosif Vulcan, care i-a şi schimbat numele din Eminovici în Eminescu.

Creaţia lui Mihai Eminescu i-a inspirat pe muzicanții din formaţia Alex Calancea Band şi Cătălin Josan să relanseze hitul anilor '80 pe versurile poetului. Un videoclip la piesa ”De-aș avea” a fost prezentat publicului recent la Chişinău. 
Piesa ”De-aş avea”, pe versurile lui Mihai Eminescu şi muzica semnată de Anatol Chiriac a fost în topurile muzicale în Uniunea Sovietică în anii 70-80 ai secolului trecut. Maestrul Ștefan Petrache a fost primul interpret care a cântat această piesă.

11 dec. 2015

SANDRI ION ŞCUREA - UN ZEU AL SCENEI


                                              80 de ani de la naştere       
                                                O ţară care nu are teatru e sortită pieriii                          
Agenda activităţilor cultural-artistice ce se desfăşoară la Centrul Academic Internaţional Eminescu este diversă. Ne-am propus să orzanizăm un ciclu de manifestări despre şi cu personalităţi ale neamului. Scopul nostru este de a readuce în valoare personalităţile notorii din trecutul neîndepărtat, dar şi din prezent, care au contribuit şi mai contribuie la dezvoltarea culturii naţionale. În acest sens Marele Eminescu spunea: Din vorbirea, din scrierea unui om se poate cunoaşte gradul său de cultură.  Drept dovadă este omagierea marelui actor de teatru şi cinema Sandri Ion ŞCUREA, care ar fi împlinit în noiembrie 80 de ani de la naştere. Născut în 1935, la sudul Republicii, în comuna Vadul lui Isac, raionul Cahul. După absolvirea şcolii din sat se înscrie la Şcoala de Muzică Ştefan Neaga, catedra Dirijat coral, fapt ce denotă, că dânsul poseda o voce frumoasă. După absolvire pleacă la Moscova,unde face studii de teatru şi film la Şcoala Teatrală ŞCIUKIN, în care au studiat mai mulţi tineri din Moldova. Revine acasă şi este angajat ca actor în trupa teatrului LUCEAFĂRUL. Aici interpretează diverse roluri, tragico-lirice şi de comedie. În postura de regizor montează mai multe spectacole, piesa  CHIRIŢA ÎN PROVINCIE de Vasile ALECSANDRI îi aduce mare succes, în rolul Ciriţei, fiind chiar domnia sa. Actorul şi regizorul Sandri Ion ŞCUREA, reprezintă un destin, care prin munca lui metodica, profesionistă ,dar şi de actor, împreună cu alţii colegi, cum ar fi domnul Ion UNGUREANU, etc au format principiile de bază ale acestui tearu. În scenă s-a impus prin expresivitatea stilului, veridicitatea trăirilor interioare şi puterea de transmitere a mesajului. Cariera de regizor îl face autor a peste 40 de montări, unele din ele în afara Republicii, Letonia, Giorgia, etc. Actor şi prim-regizor al teatruluil LUCEAFĂRUL, actor la Teatrul Naţional  M.EMINESCU, prin munca sa contribuie  la dezvoltarea teatrului GINTA LATINĂ. De numele lui este legată întoarcerea la ea acasă a dramaturgiei lui Ion DRUŢĂ.
Invitatul de onoare  la acestă întâlnire de suflet a fost domnul Ion UNGUREANU,actor de teatru şi film, regizor, cadru didactic, deputat în primul Parlament al Republicii Moldova, ex Ministru al Culturii şi Cultelor din Moldova, Cavaler al Ordinlui Republicii..., cel care l-a cunoscut personal, cu care au fost colegi la Şcoala Teatrală ŞCIUKIN şi fondatorii teatrului LUCEAFĂRUL. Au venit la această întâlnire elevii claselor a X-XII-a de la Liceul Teoretic Nicolae Iorga, împreună cu bibliotecara, dna Eugenia STAMATIN, membrii cercului dramatic de la Liceul Teoretic Liviu Rebreanu şi elevii Liceului Teoretic Elena Alistar, clasa teatrală, însoţiţi de profesoara de arta vorbirii, doamna Lucia GALAC şi doamna Didina BÎSTRIŢCHI. După ce le-am prezentat expoziţia PERSONALITĂŢI NOTORII ALE NEAMULUI, am făcut o incursiune prin biografia de creaţie a protagonistului, i-am oferit cu drag cuvântul domnului Ion UNGUREANU. Domnia sa le-a povestit despre istoria  teatrului LUCEAFĂRUL, pe care l-au fondat şi în care a colaborat cu Sandri Ion ŞCUREA şi alte nume sonore din lumea tearului pe parcursul a 10 ani. Ie-a vorbit cu multă durere, despre timpurile când trebuiau să reziste genocidului cultural la care erau supuşi de guvernarea sovietică şi încă multe alte lucruri interesante şi emoţionante din viaţa teatrelor noastre, dar şi din viaţa lui. Bunăoară, fiind cadru didactic la Moscova a crescut o pleadă intreagă de actori, care revenind în Moldova au întemeiat Teatrul absurd... Eugen Ionescu.

Tinerii i-au adresat mai multe întrebări: La începutul anilor 90 într-un interviu spuneaţi: suntem la început de drum lung, unde suntem acum? În Moldova Sovietică a avut loc un genocid cultural, ce se întâmplă acum în cultură? Intelectualii sunt chemaţi acum să asaneze veacul, care este rolul tinerilor în acest veac? Spunea-ţi într-un interviu că Eminescu este domnitorul spiritual al neamului şi în special al Basarabiei. Ne va salva oare cultura, cum credeţi? Domnul UNGUREANU i-a ascultat cu multă atenţie. Este foarte important, dragii mei, ca atunci, când pornim la drum, să-l vedem imaginar. La începutul anilor 90 totul era clar, pe ce cărare pe ce drum, acuma acest drum s-a întortochiat de-abinelea. Situaţia Basarabiei este una absolut specifică, chiar în cadrul Uniunii Sovietice, unde au avut de suferit toate popoarele. Noi am suferit un jug dublu, o asuprire dublă: la toţi li s-a distrus cultura, li s-a distrus religia, la toate popoarele, - nouă ni s-a mai atacat şi limba. Ni s-a spus că avem o altă limbă, dar era o limbă stâlcită, inventată. Astăzi mă bucur, că tot mai mulţi tineri posedă o limbă română literară, limba lui Eminescu. Voi aţi avut norocul să vă naşteţi cu numele lui Eminescu pe buze! Rolul intelectualilor rămâne, totuşi, acela al marilor profeţi, acela de a învăţa, de a îndemna şi a dinamiza şi a mobiliza masele, în special pe voi tinerii, cărora le aparţine viitorul. Pe măsura maturizării noastre, imaginea poetului romanţios, pastoral se estompează, spre a lăsa locul unui creator viguros, de factură quasti-shakespeareană. Eminescu a stat la aceeaşi masă cu Şhakespeare. Multe din versurile lui au o factură absolut dramaturgică. Nu intriga, nu fabula contează. La el dramaturgia se naşte din mişcarea sufletului omenesc. Aici domnul Ion Ungureanu ne prezintă un CD realizat cu Radio Vocea Basarabiei, intitulat: EDITORIALELE ISTORIEI, care inserează mai multe articole din publicistica lui Eminescu despre Basarabia, citit cu vocea lui gravă, catifelată şi cutremurător de impunătoare. La fel ca şi CD-ul REAPRINDEŢI CANDELA, cu un recital de poezie selectivă din creaţia poetului Grigore VIERU.
Moderatoarea evenimentului le aminteşte cu regret că timpul trece repede şi mai avem şi alte surprize. Îi oferă scena improvizată doamnei Lucia Galac, care face câteva exerciţii de arta vorbirii împreună cu elevii menţionând, că la capitolul pronunţare corectă, expresivitate mai avem mult de lucrat. Copiilor le-au plăcut aceste exerciţii, deşi la început i-au amuzat. Pentru această întâlnire cu marele actor şi regizor, domnul Ion Ungureanu, elevii de la Liceul Teoretic Elena Alistar au prezentat un fragment din spectacolul STEAUA FĂRĂ NUME de Mihail SEBASTIAN. Oaspetele le-a mărturisit artiştilor în devenire că STEAUA FĂRĂ NUME a fost spectacolul de debut, montat de dumnealui, la teatrul LUCEAFĂRUL, jucat doar de 12 ori şi apoi interzis. Domnul Ion UNGUREANU, a punctat în cartea de onoare a bibliotecii: Sunt pentru prima dată la acest centru formidabil, născut din dorul nostru pentru Eminescu, care este infinit şi m-am simţit ca acasă printre slujitorii acestui minunat Templu de Cultură. Vă felicit şi vă mulţumesc, nu vă uit şi voi reveni cu drag. Le-a mulţumit tinerilor, i-a îndemnat să citească, să-şi urmeze visele tinereţii, neapărat să meargă la teatru, să-şi cunoască istoria neamului şi personalităţile. Doamna Eugenia STAMATIN, i-a înmânat un buchet de flori şi i-a citit o poezie de Constantin ANDREI ÎNSTELATĂ CALE (Celebrului actor şi regizor de teatru şi film Ion Ungureanu,dedicaţie), fragment: Cu el Luceafărul sclipea / Pe-orbita înstelată, Cu el Moldova- film era/ Ştiută-n lumea toată. O viaţă-ntregă-a năzuit / Precum Novac, eroul său, / Să-şi vadă Neamul strâns unit / Şi apărat de orice rău. / Teatru, filme poezie...,/ Regizor şi mare actor, / Toate l-au făcut să fie / Printre noi ne-muritor. A fost o întâlnire cu adevărat de suflet şi pentru suflet.
Larisa Arseni. Colaboratoare CAIE.
Maestru în artă

8 dec. 2015

SANDRI ION ȘCUREA - 80 de ani de la naștere

Centrul Academic Eminescu și-a propus să organizeze un ciclu de activități despre și cu personalități ale neamului. Drept dovadă, omagierea marelui actor de teatru și cinema Sandri Ion ȘCUREA, care ar fi împlinit 80 e ani de la naștere. Invitatul de onoare a fost Ion UNGUREANU, actor de teatru și cinema, regizor, cadru didactic, deputat în primul Parlament al Republicii Moldova, Cavaler al Ordinului Republicii etc. Au venit la această întâlnire de suflet elevii claselor a X-XII-a de la LT „Nicolae Iorga”, însoțiți de doamna bibliotecară Eugenia Stamatin, membrii cercului dramatic de la LT „Liviu Rebreanu” și eleviii LT „Elena Alistar”, clasa teatrală, însoțiți de profesoara de arta vorbirii doamna Lucia GALAC și doamna Didina BÎSTRIȚCHI, profesoară de georgafie.
După prezentarea expoziției de carte PERSONALITĂȚI NOTORII ALE NEAMULUI, am făcut o incursiune în biografia lui Sandri Ion ȘCUREA, i-am oferit cuvântul domnului Ion UNGUREANU,care le-a povestit despre istoria teatrului LUCEAFĂRUL și fructuoasa colaborare cu Sandri Ion ȘCUREA și alți actori cu nume sonore din lumea teatrului. A mai punctat și momentul rezistenței genocidului cultural la care a fost supus în perioada sovietică și încă multe alte lucruri interesante și emoționante din viața lui. Cu câteva exerciții și frământări de limbă într-o antrenare interactivă a venit doamna Lucia GALAC.
Eleviii liceului „Elena Alistar” au prezentat un fragment din piesa STEAUA FĂRĂ NUME de Mihai SEBASTIAN. Domnul Ion Ungureanu le-a mărturisit elevilor că STEAU FĂRĂ NUME a fost primul spectacol montat la teatrul LUCEAFĂRUL, jucat doar de 12 ori și apoi interzis. Le-a mulțumit tinerilor, i-a îndemnat să citească, să-și urmeze visele tinereții, neapărat să meargă la teatru, să-și cunoască istoria neamului și personalitățile lui. A fost o întâlnire cu adevărat de suflet și pentru suflet.

Larisa Arseni. Colaboratoare la CAIE.
Maestru în artă.

7 dec. 2015

LIVIU REBREANU – PROZATOR ŞI DRAMATURG

                   
Fireşte nu pot regreta şi nici renega nimic din viaţa mea.Dacă însă ar fi să reîncep, nici azi n-aş face decât ceea ce am făcut odinioară. Viaţa mea,ca a oricărui om  de muncă şi zbuciumare, e un tot, cu umbre şi lumini, cu lucruri bune şi rele cu înălţări şi scăderi.
                                   Liviu Rebreanu (Olly Olliver)
Astăzi e o zi deosebită, căci acum 130 de ani Olly Olliver, s-a născut primul din cei 14 copii ai familiei - creatorul de destine – Liviu REBREANU. Şi acest miracol al naturii era menit să dea semnalul că tocmai el va deveni patriarhul romanului românesc. Şi-a dorit să fie medic de succes, să facă înconjorul lumii şi să cânte la armonică. Nu şi-a îndeplinit aceste vise, dar la maturitate, mărturisea că şi-a atins idealul tinereţii, a ajuns scriitor.                                                                 
Ne aflăm în faţa unui scriitor obiectiv, care uimeşte prin puterea de a prezenta viaţa în complexitatea ei socială şi psihologică, prin personaje surprnse în umila şi precara lor realitate, spunea criticul literar Tudor Vianu. Totodată acesta adauga: Niciodată realismul românesc, înaintea lui Rebreanu, nu înfiripase o viziune a vieţii mai sumbră, înfruntând, cu mai mult curaj urâtul şi dezgustătorul, întocmai ca în varietatea mai nouă a realismului european, crudul naturalism francez şi rus. La Rebreanu, viaţa ruralului n-are nici complexitatea existenţei orăşeneşti, dar nici îngustimea traiului vegetativ. Ţăranul vieţuieşte integral, însă obiectiv. Gândirea lui e a întregii lumi din care face parte, reacţiunile îi sunt uniforme, susţine George Călinescu, în volumul Istoria literaturii române de la origini până în prezent.
Câte nopţi albe pentru fiecare dintre cărţile sale, câtă conştinciozitate şi câtă putere de muncă! Toate îzvorau dintr-o înaltă conştiinţă artistică a unui scriitor, ocnaş al condeiului.
Astfel începe activitatea de omagiere a marelui scriitor român organizată de Liceul Teoretic Liviu Rebreanu în colaborare cu Centrul Academic Eminescu.  Frumosul şi emoţionantul eveniment începe cu un cântec  pe potrivă a  regretatului compozitor Ion ALDEA-TEODOROVICI, RĂSAI, interpretat de eleva clasei a VIII-a Olivia CHEPTEA. În continuare asistăm la un dialog imaginar cu un grup de elevi, care adresează mai multe întrebări ce ţin de viaţa şi activitatea literară a lui Rebreanu, în rolul autorului elevul clasei a XI-a Andrei NAFORNIŢĂ, profesoară Ina PEGZA-PUŞCAŞ.
Expoziţia de carte, care conţine majoritatea romanelor şi nuvelelor autorului, intitulată LIVIU REBREANU – CREATOR DE DESTINE este comentată pe larg de eleva clasi a XII-a, Zinaida ŢÂRDEA, îndrumată de profesoara de limba şi literatura română Svetlana SEMEDIN şi bibliotecara liceului Lidia MUCUŢA. Cu un fragment din romanul Pădurea spânzuraţilor, înscenat şi regizat de profesoarele Diana MOROZ şi Eugenia TODERAŞCU, vin în scenă elevii clasei a XI-a, Sava DUMINICĂ. Daniel DANILOV. Ana BABIN, eleva clasei a XI-a ne prezintă monologul Anei din romanbul Ion, iar monologul lui Ion, din acelaşi roman, este prezentat de elevul clasei a XI-a Marin GOJIN.
Trebuie să ştim, că Liviu REBREANU  a fost şi scenarist. Avea un deosebit interes cinematografic. Majoritatea  romanelor au  fost ecranizate după scenariile scrise de autor. Nominalizăm câteva: Răscoala; Ciuleandra; Ion, Blestemul pămţntului, Blestemul iubirii; Pădurea spânzuraţilor (1964), în regia lui Liviu CIULEI, a câştigat premiul pentru regie la Festivalul de la Cannes. Pe ecran s-au derulat câteva fragmente din filme, unite într-un colaj, realizat de elevii clasei a X-a, îndrumaţi de doamna Ina PEGZA-PUŞCAŞ. Personajele create de Liviu REBREANU nu sunt nici bune, nici rele, ci aşa cum le-a făcut viaţa, sunt înfăţişate după felul lor de a fi. Înainte de fiecare creaţie autorul face un studiu, o investigaţie, face o hartă amănunţită a locurilor, a situaţiilor, a tipurilor de personaje şi apoi purcede la scris. Victorina literară, gen călătorie virtuală prin opera autorului ne este prezentată de profesoara Parascovia VOLEAC, împreună cu discipolii săi.
Iubirea e un infinit...vis şi visare...un motiv pentru care se nasc poeţii. Fără iubire nu ar fi existat nici poeţi, nici poezie. Din toate deşertăciunile lumii, iubirea e cea care te face să fii bogat sau sărac. O iubire până la crimă! Elevii din cercul dramatic, prezintă un fragment din romanul Ciuleandra, îndrumaţi de Artista emerită din Republica Moldova, actriţa Teatrului Naţional Satiricus, Ion Luca Caragiale. Liviu REBREANU despre iubire zicea următoarele: Astăzi însă ştiu şi înţeleg că iubirea este făcută prin cei umili, că cei mândri nu vor putea iubi niciodată... Cei mândri îşi închipuiesc nu trebuinţa de inimă, ei nu vreau decât să cucerească, să biruiască, ei cred în sfârşit, că şi în iubire succesul este tot. Cei din clasa de coregrafie interpretează dansul Ciuleandra, coregraf domnul Vladimir CĂLIN.
Dna Larisa ARSENI, colaboratoarea Centrului Academic Internaţional Eminescu menţionează, cunoaşterea operei marelui scriitor Liviu Rebreanu ne transpune imaginar în acele timpuri, când ţăranul român ducea o viaţă foarte grea, însă valoarea primordială pentru el era pământul. Actualizând gândul vedem că astăzi aproape că nu mai există aşa ţărani, că ţara este pustiită, iar pământul zace în păragină. Realitatea din romanele lui Rebreanu este realitatea de pretutindeni, omul întotdeauna a vrut să trăiască mai bine material, dar să trăiască şi o dragoste adevărată. Apoi le-a mulţumit elevilor şi profesorilor pentru colaborare, asigurându-i că tot ce face biblioteca Eminescu este de dragul cititorilor şi spre binele lor. În continuare i-a oferit cuvântul oaspetelui drag, jurnalistului, eseistului, scriitorului, traducătorului, fostului deputat în Parlamrentul Republicii Moldova, domnului Vladimir BEŞLEAGĂ. Dumnealui s-a referit la Modelul ideal - Liviu REBREANU, pe care l-a studiat minuţios. A mărturisit că nu i-a fost deloc uşor, atunci, când trebuia să scrie teza de doctor în baza operei rebreniene, în perioada comunistă, când cuvântul literatură română era strict interzis. Le-a mai povestit despre unele nuvele, pe care elevii nu le cunosc, despre motivele viaţă şi moarte, care merg paralel în opera marelui prozator, vorba populară, aşa-i lumea trecătoare, unul naşte altul moare. Domnul Beşleagă a rămas încântat de programul pregătit de elevi şi profesori. Le-a adus lăudaţio elevilor pentru cunoaşterea profundă a opetelor scriitorului, i-a îndemnat să citească cât mai mult, că doar cartea face calea cea mai scurtă către sufletele noastre. Profesorilor de limba şi literatura română, administraţiei liceului, care  s-a implicat plenar, în special directorul adjunct pentru problemele de educaţie, doamna Olga CHIRIŢĂ,Viorica POPOVICI, director adjunct pentru instruire, profesoară de educație muzicală, le-a urat putere de muncă şi elevi cât mai sârguincioşi şi receptivi la tot ce este frumos. Astfel de activităţi ne îmbogăţesc reciproc, ne apropie şi ne fac mai buni.
În final îi aducem imajinar mulţumiri scriitorului Liviu REBREANU pentru opera sa prin care am învăţat să, ocrotim, să valorificăm comorile neamului, am găsit curajul de a crede, de a iubi, de a spera şi de a lupta pentru adevăr.

Larisa Arseni. Colaboratoare la CAIE.
Maestru în artă.

      

3 dec. 2015

Românii basarabeni, într-un ceas de cumpănă

                                                                                                        Acad. Mihai Cimpoi 
 Românii basarabeni se află într-un ceas de cumpănă, iar drumul european al Republicii Moldova e plin de „ceţurile” instabilităţii, a declarat, duminică, la Alba Iulia, academicianul Mihai Cimpoi, în cadrul celei de-a XIX-a ediţii a Congresului Spiritualităţii Româneşti.
„Vă vorbesc, din păcate, într-un ceas de cumpănă pentru românii basarabeni, asupra cărora, vorba lui Mircea Eliade, se exercită din plin teroarea istoriei. (…). Noi, cei de peste Prut, am ajuns la marginea prăpastiei, şi nu e vorba de prăpastia lui Pascal sau de abisul filozofic, ci o prăpastie la propriu şi la figurat, prăpastie în toate sensurile, politică, economică, morală, spiritual”, a afirmat academician Mihai Cimpoi, în discursul rostit în faţa a peste o sută de delegaţi din 35 de ţări şi zone de românitate.
Academicianul a menţionat că dacă în urmă cu doi ani saluta entuziast semnarea Acordului de integrare europeană a Republicii Moldova, astăzi Cutia Pandorei s-a deschis.
„Dacă acum doi ani, chiar în această sală, salutam printr-un entuziasm deosebit semnarea Acordului de integrare europeană a Republicii Moldova, astăzi trebuie să constatăm, cu tristeţe, că drumul nostru european e plin de ceţurile instabilităţii. Cutia Pandorei s-a deschis şi toate relele curg deasupra noastră. Cine a deschis-o? Întrebarea e cu multe răspunsuri, căci ne gândim la şmecherii care au furat miliardul, furt de proporţii monstruoase în lumea modernă, la oligarhii care se află în poziţii cheie la ora aceasta peste tot la noi, acolo, la socialiştii lui (Igor – n.r.) Dodon, care au „grijă” mare pentru statalitate şi se tot consultă cu Moscova, la comuniştii lui Voronin care, vorba lui Arghezi, una spun şi alta fumează, la aleşii proeuropeni din parlament, care se tot ceartă şi au substituit integrarea cu dezintegrarea”, a susţinut Mihai Cimpoi.
Academicianul consideră că este firesc că Parlamentul European a adresat critici dure la adresa parlamentarilor de la Chişinău. „Statul moldovean a devenit cel mai sărac, cel mai corupt şi cel mai instabil stat din lume. Şi această stare de instabilitate l-a determinat pe preşedintele Klaus Iohannis să retragă împrumutul de 150 de milioane de euro promişi pentru redresarea situaţiei”, a mai spus Mihai Cimpoi.
Peste o sută de români din diasporă, din 35 de ţări şi zone de românitate, participă, duminică şi luni, la Alba Iulia şi Zlatna, la cea de-a XIX-a ediţie a Congresului Spiritualităţii Româneşti, manifestare organizată cu sprijinul Consiliului Judeţean Alba şi al autorităţilor locale din cele două oraşe.
Printre personalităţile prezente la Alba Iulia la acest congres se află academicianul şi scriitorul Mihai Cimpoi şi prof.dr. Vasile Grozav din Republica Moldova, academicianul şi compozitorul Eugen Doga din Rusia şi poetul şi academicianul Vasile Tărâţeanu din Ucraina.
Prima ediţie a Congresului a avut loc în 1993, la Băile Herculane, la iniţiativa Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, în vederea cunoaşterii românităţii, a întăririi legăturilor românilor din lumea întreagă cu ţara şi a stabilirii sprijinului necesar ce trebuie să fie acordat de România comunităţilor româneşti de pretutindeni. Din 2002, Congresul se desfăşoară la Alba Iulia. De-a lungul celor XIX ediţii, la congres au participat peste 6.000 de români din peste 46 de ţări şi zone de românitate.
Sursa: AGERPRES

2 dec. 2015

Mihai Eminescu, promotor al unui învăţământ modern

                                                                                             Profesor Viorica Ioviţă, Craiova

Motto: „Un nou Eminescu este de neconceput fără desluşirea intimă a unui hommo eminescianus complex.” M. Cimpoi
            Paradoxal, în Eminescu au coexistat: poetul visator, romanticul genial, dar si politicianul activ şi revizorul şcolar conştiincios, dinamic, curajos.
            La 1 iulie 1875, M. Eminescu a fost scos din postul de director al Bibliotectii centrale din Iaşi şi numit revizor şcolar al judeţelor Iaşi şi Vaslui ( Arhiva istorică a statului, fondul Ministerului Instrucţiunii, dosar 2790/1875 ). El a răspuns că primeşte acest post pentru a cunoaşte mai bine realităţile satelor româneşti, după cei 4 ani de studii la Viena si Berlin.
            Revizoratul şcolar este unul din episoadele vietii de calvar, pe care a trait-o Eminescu.  „Lucrările de cancelarie – nota Perpessicius – unele...executate de însăşi mâna poetului cu admirabila sa scriere caligrafică, procesele verbale ale inspecţiilor, rapoartele către felurite autorităţi reprezintă mai mult decat cronica unui an ( 1 iulie 1875 – 4 iunie 1876 ) din biografia marelui poet; ea este în acelaşi timp şi cronica învăţământului, bogată în sugestii, caracteristice pentru o întreagă epocă din istoria noastră contemporană”.
            Mihai Eminescu, în lumina documentelor ce-l prezintă ca revizor şcolar, ni-l înfăţişează străbătând sub zile de noiembrie drumul până la Andrieşeni, urcând dealurile pentru a ajunge la Şipotele şi întorcându-se prin glodurile Jijiei în aceeaşi zi la Andrieşeni. „În mijlocul unei ierni cumplite, cu o sanie de împrumut, de la Cârniceni spre Perieni, rostogolindu-se cu sania, din cauza viscolului şi a nămeţilor de zăpadă” - iată cum apare Eminescu în „Amintirile învăţătorului Mihai Lazăr” publicate în „Cuget clar” din 4 noiembrie 1938.
            Revizorul M. Eminescu a fost un luptator pentru democratizarea învăţământului, inspirat de şcoala aspră a vieţii sale, ori învăţând din cursurile de istoria filosofiei, de logică, de istorie, drept, anatomie, filosofie şi economie politică audiate la Universităţile din Viena şi Berlin. Dar mai mult au contat legăturile directe cu problemele pedagogice, pe când i-a suplinit pe Xenopol – la cursul de logică – şi pe Samson Botnărescu – la cursul de germană – la Institutul Academic din Iaşi ( un fel de liceu particular pentru copiii bogaţi ). Ca profesor de germană – cum apare in unele documente – Eminescu dădea teme diferenţiate elevilor, le urmărea cu exigenţă progresul şcolar, ceea ce i-au atras indepărtarea din şcoală în urma reclamaţiilor.
            Ţinea deopotrivă la instrucţia ca şi la educaţia tinerilor spre binele ţării „o educaţie justă preface o masă de indivizi, ce se întâmplă a trece pe aceeaşi bucată de pământ, într-un popor ce menţine o ţară” ( M. Eminescu, „Timpul” – 12 iulie 1880 ). În şcoală, copiii trebuie să înveţe a gândi şi a simţi româneşte, educaţia trebuie să inspire „la zeci de mii de cetăţeni viitori, aceeaşi iubire pentru trecutul şi brazda pământului lor” ( Ibidem ).
            Slavici îl caracteriza pe Eminescu astfel: „ca revizor, era de o rară disciplină intelectuală, punând punct de exemplu, într-un scurt timp, haosului de cereri, adrese, tablouri ale şcolilor, cataloage, grupându-le în dosare cusute şi numerotate” , realizând o arhivă bine organizată lăsată urmaşilor. De aceea, un capitol interesant de urmărit este cel al activităţii organizatoric-administrative, bazate pe cercetarea reală a şcolilor; pe teren el a urmărit judicios: starea unităţilor de învăţământ, dotarea materială, funcţionarea reală, salarizarea învăţătorilor, etc... Numai astfel şi-a putut întemeia rapoartele pentru măsuri de îndreptare a lucrurilor. Unul din documentele importante este referatul revizorului şcolar asupra conferinţelor desfăşurate în judeţele Iaşi şi Vaslui în care înfăţişează nivelul de pregătire al învăţătorilor, cauze, propuneri.
           

27 nov. 2015

COLECŢII CU „BLAZON”: EMINESCIANA

                                  
                                                                                            Prof. univ. dr. Doina FLOREA
                                                                            Universitatea „Lucian Blaga” (Sibiu)
                                                                             Membru al Uniunii Scriitorilor din România
      
                                                                                         
 „Împlinise-va, oare, minunea atât timp râvnită, însă pe nedrept reclamată înainte de vreme? Le va fi dat, oare, celor din pragul veacului XXI să salute ediţia în foarte multe volume, integrală şi critică, a operei lui Eminescu? N-ar fi exclus. Cu condiţia, totuşi, să se pregătească încă de pe acum. Iar o dată ajunşi la liman, să recunoască franc că altcumva nu era cu putinţă, că tânguirile de până atunci fuseseră nejustificate, şi că editorii dinaintea lor pot să doarmă liniştiţi în linţoliile lor de veci. Pentru că fiecare dintr-înşii ne vom fi făcut, în felul său, datoria”.
           Perpessicius, Scrisoare către editorul eminescian, integral, din anul 2000
           Dintru început, ne dă târcoale – în chip firesc –  curiozitatea:
Cine a inventat colecţiile, când şi de ce? În urma unei metodice analize, întreprinse asupra “Bibliografiei Franţei” şi a cataloagelor editoriale, cercetătoarea Isabelle Olivero  semnalează apariţia noţiunii de colecţie în producţia editorială din secolul al XIX-lea.  Inventarea colecţiei este atribuită editorului parizian Gervais Charpentier, care, la începutul secolului, imaginează un format de carte compact, precum şi o copertă ilustrată specifică, de culoare galben-canar. Primele titluri ale colecţiei “Biblioteca Charpentier”?  Iată-le: Fiziologia mariajului a lui Balzac, Fiziologia gustului a lui Brillat-Savarin şi Corina a doamnei de Staël. Evoluţia colecţiilor este privită în contextul larg, ideologic al vremii, subliniindu-se că ele aveau să ilustreze un ideal de educaţie populară, inaugurând ediţiile pentru vulg şi slujind propagandei liberale, republicane sau catolice[1].
Formula editorială ideală, în căutarea căreia aleargă editorul şi autorul deopotrivă, se dovedeşte a fi un soi de Fata morgana... Ispita textului, canonul formei şi rigoarea normelor de tipărire sunt “piese” scumpe, care nu se lasă ghicite prea uşor şi scapă mereu printre degete. Dar talentul, flerul şi, desigur,  experienţa sunt cele ce reuşesc – în timp –  să descopere formula magică.
La mai bine de treizeci de ani după faimoasele colecţii de buzunar iniţiate de editori germani şi englezi (Tauschnitz, Penguin Books şi Rororo), se lansează în Franţa, în 1953, infailibila colecţie „Livre de poche”. Strategia comercială şi promoţională a editorului, împrumutată de aproape toate casele de editură, a  asigurat colecţiei un succes de râvnit.
Ideea editorului Schiffrin, de a prezenta scrierile clasicilor într-o haină elegantă, a fost reluată de Gaston Gallimard, înainte de al Doilea Război Mondial. Atrăgătoarea colecţie “La Pléiade”, imprimată pe hârtie fină şi rezistentă, s-a bucurat de succes, iar editorul a izbutit, prin constanţă, s-o consacre. Începând din anul 1979, ea va fi concurată de noua colecţie „Bouquins”, ce impune un tip de hârtie permiţând o broşare suplă.
Tendinţa de diversificare a catalogului editorial este prezentă în orice tratat de  editare. Spre exemplu, la NRF/Gallimard: în primele două decenii ale secolului XX (1911, 1919, 1920, 1920-1924), paleta tematică este extrem de variată şi ispititoare: se debutează cu numeroase titluri de beletristică; apoi apar cărţile pentru copii; ulterior, ies seriile din cadrul colecţiei “Peintres nouveaux” şi cărţi din domeniul economic; în cele din urmă, sunt tipărite lucrări de bibliofilie. În deceniile următoare, Gallimard va spori numărul colecţiilor, lansând totodată periodicele: „Détective”, „La Revue du cinéma”, “Voilà” şi “Marianne”.
Urmând pilda celor dintâi tipografi-librari, fondatorii editurilor, în secolul al XIX-lea, vor apela, adeseori, la sloganuri: Je sème à tout vent e sloganul lui Pierre Larousse; Qui sème bien récolte bien – al lui Fernand Nathan; Labeur sans soin, labeur de rien – al lui Armand Colin; Fiat lux – al lui Guy le Prat; Rien de commun – al lui José Corti. Astăzi, sloganurile sunt mai curând apanajul colecţiilor[2].
Referitor la obiectivele imediate ale caselor de editură, Robert Laffont, unul dintre cei mai cunoscuţi editori francezi, face următoarea precizare: “Opţiunile editorului se îndreaptă mai puţin asupra manuscriselor, el fiind mai interesat de proiecte, alese în funcţie de capacitatea lor mediatică” („Le Monde”, 22.03.1996)[3].
Dar, în chip compensatoriu, semne efemere coexistă cu însemne editoriale perene. Casele de editură prestigioase se impun în plan cultural – naţional şi universal – prin colecţii cu „blazon”.
         La Iaşi, înfloritul oraş al Moldovei pe care G. Călinescu l-a supranumit „Florenţa României“, editura Junimea a ales însemnele calităţii: “Hotărând reeditarea ansamblului de articole şi studii pe care Tudor Vianu le-a dedicat poetului nostru reprezentativ – notează criticul literar Al. Dima –, editura care poartă numele glorios al “Junimii” a înţeles, desigur, să aducă un nou omagiu celei mai de seamă figuri a acesteia pe tărâmul poeziei naţionale”[4].
Începând din anul 1974, junimiştii lansează colecţia editorială Eminesciana – un veritabil monumentum aere perennius. Primul număr este dedicat volumului Poezii de Mihai Eminescu. Până în anul 1994, colecţia va înregistra 55 de numere.
Eminesciana are menirea de a releva modul în care a fost evaluată în trecut şi este receptată astăzi opera eminesciană. Se iniţiază reeditarea unor contribuţii fundamentale: G. Ibrăileanu – Eminescu (1974); Tudor Vianu – Mihai Eminescu (1974); G. Călinescu – Viaţa lui Mihai Eminescu (1977), Mihai Eminescu. Studii şi articole (1978), Avatarii faraonului Tlà (1979); Mihail Dragomirescu – Eminescu (1976); E. Lovinescu – Mite. Bălăuca (1980), Mihai Eminescu (1984); D. Caracostea – Arta cuvântului la Eminescu (1980), Creativitatea eminesciană (1987); Vladimir Streinu – Eminescu (1989).

26 nov. 2015

ISTORIA ÎNTRE NAȚIONAL ȘI UNIVERSAL ÎN REPREZENTAREA LUI MIHAI EMINESCU

 Prof. univ. dr. Gheorghe Calcan,
Universitatea Petrol – Gaze din Ploiești
Opera lui Mihai Eminescu ni-l prezintă pe acesta ca pe un titan al epocii sale: poet, filosof și gânditor, literat, jurnalist, conectat celor mai vii și profunde orientări ale timpului, în dialog cu marile personalități ale vremii lui, om al cetății. Personalitatea sa deși se conjugă și se pierde printre semenii săi, transcede epoca și timpul. Prin creație, mesaj și consistență, Mihai Eminescu rămâne un geniu al simplității și al profunzimii, al singularului și al totalității, un titan ale cărui dimensiuni se integrează în tiparele geniului universal deschis de perioada Renașterii.
            Acest fapt ne este conturat și prin aserțiunile sale cu caracter istoric. Viziunea sa asupra istoriei este profundă, filosofică. Curgerea timpului și a evenimentelor este procesualitate. În înțelegerea și descrierea trecutului colectiv, istoricul „va trebui să facă a se simți legea continuității”. Cercetătorul va trebui să-și fixeze punctele terminus ale investigației sale, cele, așa cum se exprima poetul, de „purcedere” și de „ajungere” a fiecărui fenomen istoric investigat. După statuarea acestor elemente va urma investigarea și explicarea devenirii, a etapelor „intermediare”.
Investigația trecutului presupune rigoare și un plan al cercetării bine elaborat: „Istoricul se va atașa de o idee și această idee el o va urma de la originea sa până la ultimul termin al dezvoltării sale”. Exprimându-se plastic, Eminescu arăta că procesul sau fenomenul istoric supus investigației trebuie să devină o țintă, care odată fixată de către cercetător, aceasta va deveni „personagiul și eroul cărții”, de fapt al cercetării care urma a se concretiza. Dacă se va respecta acest procedeu, rezultatul va fi o imagine integratoare, și nu una fragmentată „a cutărei sau cutărei fapte izolate”. Astfel, rezultatul cercetării nu va fi o înlănțuire de fapte singulare și se va putea ajunge la esența fenomenului, la „germenele său”, se va putea surprinde succesiunea, simultaneitatea, continuitatea „și toată dezvoltarea istorică”[1]. În fond Eminescu „privește istoria nu ca o simplă acumulare de date și fapte din trecut, ci are o viziune științifică asupra ei”[2].
În viziunea sa asupra scurgerii timpului, Eminescu consideră că fiecare epocă istorică are anumite principii generale după care se conduce, și care de fapt ghidează epoca respectivă. Aceste principii alcătuiesc în fond „monogramul în care se prezintă aspirațiunile generațiunei dintr-un popor”. Eminescu recunoaște atuurile dialogului ideatic al unei epoci, evidențiindu-i rolul în evoluția societății. În construcția sa ideatică, seva spirituală a unei societăți „este voința vie, care despicată în două, în trei – patru partide, se luptă ea însăși contra ei însăși. Rezultatul tuturor principiilor opuse” devenind într-un fel tabloul tuturor problemelor ori idealurilor unei societăți, ori „Cazuistica sau codul pe care-l urmează pasiunile puse în mișcare”[3].
Reflecțiile lui Eminescu ating și sfera relativității judecăților de valoare, el întrebându-se de ce „pe tărâm politic și moral, unul laudă un lucru, altul îl contestă”. Vinovatul acestei situații, considera Eminescu, îl constituie voința umană, nu intelectul, pentru că „Judecata intelectului pur e întotdeauna corectă”. Interesul imediat va cere o atitudine ori o rezoluție care e dorită, întrucât „oamenii demonstrează [ceva] nu pentru că rezultă de la sine [din natura lucrurilor], adică din limpedele interes pentru adevăr, ci pentru că vor să demonstreze”[4].
Voința umană, interesul cum am spune noi astăzi, determină curgerea istoriei. Odată ce am acceptat acest principiu, el va conduce la constatarea care numai în aparență trece drept consternantă, aceea că: „oamenii știu istorie fără să-nvețe nimic de la ea”. În atare situație „Inteligența  este condamnată a juca rolul de salahor  al voinței”, iar acest fapt se poate observa cu lejeritate „în jurnale și în opinia publică” a epocii. În această logică a desfășurării lucrurilor, voința devine „avocatul diavolului”. Astfel întreaga ideologie a unei epoci, nu este decât învelișul voinței sociale („Stat pro ratione voluntas”), ajungând astfel să fie, în mod explicit „de un timp zisă [acceptată – n. ns. – Gh. C.], de altul dezisă”. Lucrurile/înfăptuirile de valoare ale unei epoci istorice, adesea destul de rare, definite de Eminescu drept „nemuritoare, inocente”, se produc numai atunci când creierul „a paralizat sau cel puțin s-a eliberat de voință”. Într-o atare construcție filosofică, concluziile lui Eminescu nu puteau fi altfel decât pesimiste și din păcate extrem de realiste: „În van vei spune că istoria învață, că războaie, ură, nedreptăți, răutate nu duc decât la o rezistență efemeră”. Totul se va uita rapid, pentru că „într-un timp nemărginit, un secol e o clipă suspendată”[5].
Cu reflecții adânci și cu o viziune integratoare[6], Eminescu conturează o tematică a munților și a râurilor, a rolului acestora în istoria poporului român. Cum fiecare neam își are elementele lui de reper genetic și existențial, cum anumite „popoare s-au îndreptat în calea lor istorică după constelații luminătoare de stepă, poporul românesc au fost călăuzit de râuri”[7]. Iar râurile își au izvorul în Carpați care sunt și leagăn ocrotitor al poporului nostru: „muntele tată al râurilor și al poporului românesc”[8]. Dealtminteri, în mod generic Eminescu recunoaște munților valențe multiple în devenirea cosmologică: „Precum o piatră aruncată din vârful de munte cade cu pătratul repejunii și ajunge la o enormă accelerare, astfel și popoarele tinere și libere din munte coboară; din munte părinte de râuri și părinte de neamuri omenești”[9]. Referindu-se la aceste popoare tinere, evident poetul avea în vedere fapul că însuşi poporul român se integra din această categorie.

20 nov. 2015

EMINESCU – CTITORUL ȘI ZIDITORUL LIMBII ROMÂNE


Lucidul, întotdeauna cumpătatul și adesea ironicul Tudor Arghezi a consemnat, cu circa jumătate de veac în urmă: „Să se vorbească despre Eminescu mai des și cât mai des e o datorie. E doar unul din ctitorii și ziditori. De ce să fim reticenți?” Într-adevăr, de ce să fim reticenți, mai ales că însăși conștiința noastră, așa-zisă modernă sau postmodernă (dar aflată doar în intenția de a deveni astfel), face tentații disperate de a surprinde, în desăvârșire valorile noastre morale și spirituale, în baza cărora să ne definim ființa modernă sau postmodernă (facă-se după placul fiecărui). Și aici ar fi foarte indicat să vorbim despre modernul (sau postmodernul!) Eminescu, care, în același timp când „moda” și, nu arareori, vrerea, „mai marilor lumii” sau aroganța „atotștiutorilor” impuneau în circuitul oficial, anume în momentul oportun de dobândire a nivelului ei cultural și științific de limbă literară, o limbă „păsărească”, ce nu avea nimic din plastica și înțeleapta limbă românească, ziaristul și poetul Eminescu îi apară ființa neaoșă, demonstrând, pe viu și concret, că „Limba dezvoltă cugetarea” sau că „nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră” și de aici una singură ne e datoria ca moștenitori în drept ai celor care au plăsmuit-o și ne-au încredințat-o.
În acest sens, a avut dreptate Arghezi, Eminescu a fost un ctitor, dar și un ziditor al limbii române literare moderne, clipocind cu migală și har la acest „izvor de horum-harum” și plăsmuind-o în inconfundabilele sale opere, care postmodern fie spus, nu necesită o rescriere, precum ar fi în cazul multora de dată mai recentă. Și acest fapt s-a produs, în primul rând, pentru că Eminescu, din simțul datoriei de „fi al veacului copil”, a răspuns, prin tot ce a făcut, la așteptările timpului său, căutând cuvântul „ce exprimă adevărul”, trăind profund și sincer (precum adeveresc și contemporanii) soarta dramatică a poporului său, căruia i-a dorit o „țară de glorii, o țară de dor” și de prosperitate economică, fiind neîndurător cu obtuzii la nevoile țăranilor și a tinerii generații, , pe care o vedea angajată plenar în soarta țării, dar dintr-un acut sentiment al datoriei și responsabilității, transformându-și pana într-o armă de temut pentru toți „răii și famenii” timpului. În acest sens, poetul a impus și edificat în cultura civică un nou mod de a fi: intransingent și temerar, activ și documentat, așa cum se cere astăzi.
Se impune aici o observație a lui C. Noica: „nu numai poeți, ci și învățați, gânditori, oameni de știință, conștiințe pot naște și crește sub exemplul de pasiune pentru cultură a lui Eminescu”. Capitolul despre conceptul de cultură și valoarea lui în sens eminescian este unul aparte, diriguitor și, bineînțeles, actual fiind convingerea poetului că „Noi trebuie să fim o țară de cultură în partea aceasta înăsprită a lumii”. În acest plan, poetul este un întemeietor prin vocație și asumare, cunoașterea operei integrale a lui Eminescu fiind astăzi o necesitate, în special pentru tinerii studioși.
De aceea a vorbi astăzi despre Eminescu este o datorie, un semn al conștiinței noastre moderne și atunci când îl invocăm prin „acasă la dânsa limba română este o bună gospodină și are multe de toate”, și atunci când, pentru a ne revigora spiritul, ne zicem: „Trăind în cercul vostru strâmt, / Norocul vă petrece…”, amintindu-ne: „Patria noastră e numai prezentul”, să lucrăm deci în spiritul lui.
Tamara CRISTEI, doctor conferențiar universitar
        

19 nov. 2015

TOLEREAZĂ ŞI VEI FI TOLERAT

                 Dacă te supui fără voie, eşti sclav; dacă te supui cu voie, eşti servitor P.Syrus
Luna noiembrie este marcată de mai multe momente memorabile cum ar fi: Ziua Internaţională a Educaţiei Copiilor..., Ziua Internaţională pentru Toleranţă, iar din 16-23 octombrie a fost Săptămâna Internaţională a luptei cu traficul de fiinţe umane declarată de ONU şi 16 zile împotriva violenţei domestice. În contextul acestor manifestări de amploare organizate în republică, Centrul Academic Internaţional Eminescu şi-a propus să organizeze mai multe activităţi. În data de 11 noiembrie a avut loc o discuţie-dezbatere cu genericul: EDUCAŢIE: IUBIRE, EDIFICARE, DESĂVÂRŞIRE.  Educaţia, fiind factorul primordial în evoluţia şi formarea personalităţii, am zis că cea mai vizată persoană în domeniu este doamna Larisa CUZNEŢOV, doctor habilitat în pedagogie, profesor universitar la Catedra de Ştiinţe ale Educaţiei a Universităţii Pedagogice Ion Creangă. Doamna profesor a iniţiat o discuţie interactivă cu elevii claselor a IX-a de la Liceul Teoretic Liviu Rebreanu, însoţiţi de profesoarele lor, doamnele Parascovia VOLEAC, profesoară de limba şi literatura română şi Ina STOG, profesoară de matematică. Au discutat despre relaţiile părinţi-copii, părinţi- şcoală, axându-se în special pe problemele adolescenţilor, relaţiile de prietenie, prima dragoste, atracţie şi compatibilitate intelectuală; atracţie şi compatibilitate de caracter; atracţie şi compatibilitate sexuală. Elevii au manifestat un mare interes la tema pusă în discuţie.

 O altă activitate de amploare la care au participat mai mult de 90 de tineri şi tinere,  de la  liceul Teoretic Mihai Eminescu, însoţiţi de profesoara de istorie doamna Ana CĂPĂŢINĂ, grad superior. Elevii de la Liceul Teoretic Liviu Rebreanu împreună cu profesoara de engleză doamna  Aurora ŢURCANU, , grad didactic unu. A fost pusă în discuţie o problemă nu mai puţin importantă şi stringentă: TOLEREAZĂ ŞI VEI FI TOLERAT. Despre noţiunea de toleranţă, care poate fi socială, politică, religioasă, general umană şi intoleranţă, despre violenţă: fizică, sexuală, economică, dar şi spirituală; despre drepturile copiilor; despre contracararea traficului cu fiinţe umane... Despre aceste fenomene şi contracararea lor ne-a venit cu un suport informaţional, doamna Lidia Gorciag, pedagog-psiholog de la Centrul de Asistenţă şi Protecţie a Victimelor Traficului ilicit de persoane. Dumneaei este o persoană foarte bine iniţiată şi implicată în problemă. Doamna GORCIAG le-a vorbit copiilor despre acest centru şi menirea lui, despre multiplele probleme cu care se confruntă oamenii, fiind traficaţi, aducând şi exemple concrete de persoane cu care a lucrat şi mai lucrează, timp de 15 ani, încercând să-i ajute să-şi restabilească echilibrul interior şi psihic. Le-a adus exemple concrete ce ţin de traficul cu fiinţe umane, chiar la noi în republică. A specificat formele de trafic cu fiinţe umane, accentuând că de cele mai dese ori persoanele devin victime ale exploatării sexuale, a muncii forţate, cerşitului, sunt supuse violenţei fizice şi psihologice, în acelaşi timp lezaţi de orice drepturi elementare. S-a oprit în special la problema violenţei în familie, toleranţă şi intoleranţă, când şi în ce măsură trebuie să fim toleranţi. Despre iubire, adevăr, bunătate, omenie şi alte categorii general umane. Elevii au rămas profund impresionaţi, emoţionaţi, pe alocuri chiar stupefiaţi, de cele auzite. Nu le venea a crede că la noi, în satele Moldovei, înfloreşte agresivitatea sexuală printre minori şi mai ales i-a uimit, când doamna le-a vorbit despre agresivitatea sexuală incestuală (între rude, tată-copil,frate-soră, mamă...). Pe de-adreptul cutremurător. A fost o dezbatere interesantă, dar mai ales utilă. Cu regret, astăzi în societatea noastră violenţa, agresivitatea, intoleranţa, etc. nu mai sunt nişte fenomene sporadice ci pe alocuri au devenit chiar un mod de viaţă. Copiii au adresat o mulţime de întrebări: Dacă putem preveni aceste flagele? Cum îi pedepseşte legislaţia pe traficanţi, pe agresori, pe violatori? Care este destinul copiilor care trăiesc şi se educă în familii violente? Dacă violenţa poate fi tratată? Doamna a fost foarte explicită şi binevoitoare. Aproape toate flagelele puse în discuţie sunt pedepsite prin lege şi foarte drastic. Problema e că cei agresaţi nu se adresează la timp, s-au chiar deloc, reprezentanţilor legii, atunci crima rămâne nepedepsită. Cît privesc copiii crescuţi în violenţă, pe parcursul vieţii devin şi ei agresivi, neîncrezuţi în forţele proprii, nu pot lua decizii, îşi ascund frica, etc. De aceea orice act de violenţă trebuie oprit şi pedepsit la timp. Le-am avut ca oaspeţi şi pe doamnele Raisa RUSU, pedagog-organizator la CCCT ORIZONT; Svetlana POSAŞCOVA, pedagog-organizator la Centrul Comunitar ALBATROS şi Veronica LOZOVAN, pedagog-organizator la Centrul Comunitar SATELIT, care s-au implicat în discuţie, cerându-i doamnei anumite sfaturi. Lidia GORCIAG a rămas foarte satisfăcută în urma acestei discuţii-dezbateri. Interesul manifestat de copii a bucurat-o, aceasta demonstrează că le pasă, că tema discutată i-a sensibilizat. Doamna şi-a manifestat admiraţia şi pentru colaboratorii Centrului Eminescu, care familiarizează vizitatorii, utilizatorii nu numai cu literatura, dar şi cu tematici interesante şi utile pentru educaţia tinerii generaţii.

Larisa Arseni. Colaboratoare la CAIE.
Maiestru în artă

18 nov. 2015

MIHAI CIMPOI PRIN EL ÎNSUȘI

  • „Cu Eminescu am obținut o demnitate estetică și etică, pe care nimeni și nimic n-o mai clintește din loc. Este firesc ca raportarea permanentă la el să ne impună și înnoirea paradigmelor și a instrumentelor (în cazul nostru a paradigmelor culturale și instrumentarelor critice), fără a renunța la ceea ce este viabil și eficient în vechile modele.”
  • „Când aud cuvântul „tânăr”, în ochi îmi apare astralul tânăr de nouăsprezece ani și veșnicul căutător de adevăr Eminescu din fotografia de la Praga.”
  • „Literatura nu are valoare, estetica de altădată fiind stingherită și de paraliteratura, antiliteratura, near literature (literatura de frontieră sau marginala), de textul postmodern sans rivages, de sub-literatura, non-literatura etc.”
  • „Pentru mine Călinescu a fost constant CRITICUL. El servindu-mi, cel puțin în anii formării, drept pattern. Statura și statuia lui creștea în ochii mei în raport cu criticii ruși ideologizați și incluși obligatoriu în programa școlar (…) Lectura operei călinesciene trezea în mine fascinația și tentația de a scrie frumos, generând complexul Călinescu, pe care l-am avut o perioadă bună de timp.”
  • „Critica e arta de a construi aripi cu care să poți ieși din labirintul sensurilor încifrate în operă.”
  • „Peste destinul criticii atârnă în permanență sabia lui Damocles, și asta fiindcă el, criticul, se consumă în probleme literare imediate, care sunt numai ale zilei de astăzi și care mâine-poimâine vor dispărea cu de la sine voire.”
  • „Cartea e un tămăduitor al sufletului, e izvorul unde-ți poți îneca durerea și amarul.”
  • „Literatura basarabeană s-a scris cu vaietul înfundat al suferinței, cu lacrima tremurândă a înstrăinării, cu sângele picurat de pe cuiele răstignirii, cu jeamătul surd al „jalei nestinsului dor”, cu duhul strămoșilor reînviat din mormintele trecutului dacic sau voievodal, cu respirația fierbinte a însăși istoriei.”
  • „Cultura (inclusiv limba) îți dă certitudinea împlinirii, certitudinea de a fi ca personalitate, ca popor făuritor de istorie (la nivel de comunicare). A fi om de cultură înseamnă deja a fi un om cu identitate, cu personalitate. Cultura instaurează suveran spiritul democratic și dă individualității devenite personalitate o liniște a acțiunilor care îndepărtează vanitatea și alte pasiuni josnice, distructive. În aceste condiții e bine să fii Aristarc, și nu Zoil.”
  • „Limba română este casa ființei românești. Ea ne dă conștiința identității noastre, unității noastre de neam românesc, indiferent de formațiunile statale în care locuim azi, ea ne dă sentimentul de mândrie pentru valorile pe care le-a creat poporul nostru de-a lungul milenilor, ea ne mijlocește dialogul cu lumea largă, de la egal la egal.”
  • „Prin durere și jertfă se participă la un Cosmos integrator și mântuitor. Trebuie să ai însă, ca la Eminescu, conștiința superioară a relațiilor cu el. Fiindcă, în mod contrar, „cazi” în istorie.”
  • „Universul ni se înfățișează și astăzi ca o carte pe care încercăm să o înțelegem în noul context al dialogului multicultural, al europenizării și mondializării.”
  • „Spiritul românului basarabean cunoaște o mișcare circulară, care este aceea a unui fatum asumat. În acest cerc identificarea cu Iisus îi asigură liniștea existenței, chiar dacă aceasta e pusă sub semnul tragicului.”
  • „Numai omul care se autoobservă și se întreabă asupra faptelor sale este un om deplin. Nevoia de a-ți examina faptele este un imperativ etic…”
  • „În lumea modernă există o singură șansă de a fi om întreg: a păstra universul de candori al copilăriei, a percepe logica copilului ca homo ludens.”
  • „Universul eminescian este unul sferic, însă constituit din cercuri concentrice, din forme dedublate, antinomice, din praguri diferite ale sentimentului – de la pragul jos al suferinței la cel de sus al seninătății istorice sau panteist-mioritice.

16 nov. 2015

EMINESCU, poet național

                                                              Ion Druță

Moldovenii se nasc cu o nespusă patimă pentru muzicalitatea și frumusețea limbii materne, astfel încât nu e de mirare că, așa cum a zis cândva Alecsandri, la noi fiecare se naște poet. Astăzi patrimoniul poeziei noastre o fi trecut de o sută de volume, iar poeți avem cu nemiluita. Poeți academicieni, cu operă masivă, probată de vreme, poeți în floarea vârstei, plini de vervă și mușchi, poeți timizi și tineri, cu câte-o cărticică, cu câte-o poezioară la suflet, poeți anonimi, pierduți în iarba poporului, dar care la un moment dat, la un prag de vremuri, la o răscruce de destine, se ridică pentru a lansa o doină, o baladă, o cimilitură, o vorbă de duh ce va rămâne pururi în fașa limbii noastre, pe când el poetul anonim, se va întoarce înapoi în iarba poporului, devenind ceea ce fusese până atunci – un simplu fir de iarbă verde.
Acum se scriu multe versuri pretutindeni, în toate colțurile lumii. Totuși, în sânul unei culturi, oricât de mulți, oricât de mari poeți ar vi avut vatra acelei culturi, deasupra tuturor domnește unul, numai unul care se cheamă poet național. Ceilalți își fac de acum rând în urma lui. Se întâmplă ca și acolo, în umbră, să fie poeți mari, să fie opere care, puse alături de opera poetului național, poate ar fi chiar în câștig, dar nimeni nu va îndrăzni să facă o astfel de confruntare, lumea literelor întregului neam acceptând prioritatea și stema, și domnia acelui prim poet.
Orașele au frunțile lor turnate în bronz. Zi de zi, anul întreg, mănunchiuri de flori fac de strajă la temelia celor monumente, pentru a însemna locul unde a fost legată făclia unui talent de recunoștința unui popor. „Numele meu va străbate largul necuprins al Rusiei” – se poate citi în centrul Moscovei. Și, puternic, mă voi ridica în calea soarelui…” – e scris pe marmura ce poartă chipul lui Rainis. „Mai am un singur dor” – șoptește bătrânul tei de la marginea cimitirului Bellu.
Împreună cu măreața și strălucitoarea lor operă, poeții naționali ne aduc o sumedenie de legende, taine, rânduri nedescifrate, șoapte nedeslușite. Deseori legendele vin să întregească opera, iar opera vine să confirme legenda. Ne-am împăcat să le primim pe toate așa cum sunt, să ne bucurăm și să le credem pe toate, dar, pentru că trăim într-o epocă în care toate adevărurile sunt puse la îndoială, când tot ce se bănuiește a fi sfânt este săpat din temeliile sale, să vedem ce, adică, o fi însemnând „Poet Național” în cea de-a doua jumătate a secolului douăzeci.
Mai întâi de toate, firește popularitatea operei. Și nu e vorba de numărul edițiilor, de numărul tălmăcirilor în unele limbi străine, de cel al studiilor ce i-au fost consacrate, deși toate acestea își au și ele de spus cuvântul lor. Popularitatea poeților naționali e ploaia ceea de început de primăvară ce coboară până în adâncuri, găsește fiece sămânță și o îndeamnă să spargă cu colțul său firav scoarța întunericului, pentru a răzbate la soare și lumină.
Pana la Eminescu a avut marele dar de-a așterne pe hârtie versuri de-o muzicalitate, de-o frumusețe copleșitoare. „Ce te legeni, codrule”, „Pe lângă plopii fără soț” …O bună jumătate din versurile lui Eminescu au devenit cântece populare ce se cântă de ani de zile prin sate, în câmp, pe la nunți și șezători. Mulțime de oameni simpli, oameni care te-ai mira de-au frunzărit vreun volumaș de versuri eminesciene, poartă în suflet versuri de-ale lui. Le-au prins așa, din vânt, cum se prind ele deseori în lume, s-au minunat de frumusețea, de înțelepciunea lor și au rămas să le poarte ca pe-o minune, ca pe-o comoară, la descoperirea căreia, într-un anumit fel, au participat și ei.
Dacă ar fi să-l oprești în drum pe acest om simplu din popor și să-l întrebi – ale cui sunt aceste versuri, poate că nici n-ar fi în stare să-ți răspundă. De l-ai întreba pentru ce le tot poartă cu el o lungă viață de om, ar zice „D-apoi că, iaca, nici eu nu mai știu”. Dacă, însă, i-ai cere să se dezică, să se lase de acele vorbe frumoase, nu ar primi cu nici un preț, zicând că sunt ale sale, sunt roada sufletului său.
Pesemne, asta se și cheamă poet național.
 (fragment)