20 ian. 2015

AICI NE ÎNTÂLNIM CU EMINESCU...


Claudia Partole
      Avem un EMINESCU al nostru, al tuturor, dar și al fiecăruia. Pentru mine Eminescu este Profetul descris de Kahlil Gibran. Înțeleptul, care înainte de a pleca în cea mai lungă și fără de întoarcere călătorie, iese în fața oamenilor și le rostește adevăruri și avertismente. Lumea însă, ascultându-l, se amuză. Nu înțelege, nu pătrunde în esența înțelepciunii...
      Mi-e milă şi-i compătimesc pe acei care cred că au terminat de citit toate cărţile lui Mihai Eminescu și care consideră că nu mai sunt pe lume lucruri necunoscute pentru ei şi nici învăţători sfatul cărora ar fi bine să-l asculte. Într-o bună zi, aceştia ajung săraci şi pustiiţi...De asemenea, nu pot să-i înţeleg nici pe acei care cred că nu mai au nevoie de EMINESCU. Că opera Marelui Poet este depășită. Aşa cred aceștia, cu gândul şi dorinţa de a stăpâni averile acestei lumi. Ființa lor însă, cu siguranță,tânjeşte după Eminescu! În sufletul lor este El, cel care le șoptește: „Cu mâine zilele-ți adaugi/ Cu ieri viața ta o scazi,/ Având cu toate astea-n față/ De-a pururi ziua cea de azi...” Nimeni din neamul nostru, dintre acei care ne călăuzesc prin Cuvânt, n-a spus atâta Adevăr! Nimeni până, dar şi după trecerea prin lume (şi prin neamul care ne are!) a lui Eminescu, n-a răspuns la atâtea întrebări. Cu toate astea, Poetul a fost şi umilit, şi biciuit de ai săi...
      Dacă scria doar Glossa, Eminescu rămânea mare, pentru că a pătruns și s-a înălțat în spații inimaginabile de pătruns cu minte omenească. Toate filosofiile lumii – cele orientale, dar și occidentale, și-au aflat reflectare în opera Lui.  Eu, când simt că mă doboară morile de vânt, ascult confesiunea eminesciană venită print Glossă, iar atunci când sfidez involuntar trecerea Timpului, aud aievea o şoaptă din necunoscut: „Ce e val ca valul trece...”
      De 165 de ani încoace ne-am făcut mai bogaţi ca neam şi mai luminoşi la chip, fără să ştim, fără să realizăm schimbarea noastră la faţă, dar și prin duh.Cred că atât cât ne va avea El şi îl vom păstra Noi – prin suflet!, vom fi un Neam de viţă nobilă aici pe pământ. De aceea se cuvine ca în fiecare zi să-i mulţumim Bunului că-l avem pe Eminescu. Prin tot ce-a scris,el mereu ne călăuzeşte şi ne iniţiază, oricât de moderni şi talentaţi ne-am crede! El se gândeşte la noi şi, din veşnicia sa, are grijă de sufletele noastre!
      Prin această meditație despre Noi și despre Luceafărul care ne-a marcat destinul, aș vrea să-mi exprim recunoștința față de colectivul Centrului Academic Internațional  Eminescu din Chișinău, care prin activitatea sa mereu ne adună lângă spiritul eminescian, ne amintește (prin literatura și materialele consacrate marelui Poet al neamului), că suntem bogați și oriunde ne-am duce cu numele lui Eminescu, ne vom face cunoscuți și nu vom rătăci. Acest colectiv, în frunte cu directoarea Centrului doamna Elena Dabija, merită toată lauda și admirația pentru munca de căutare, de cercetare insistentă; pentru perseverență și pentru activitatea de zi cu zi pe care o desfășoară cu multă dragoste și dăruire. Venim aici – scriitori, elevi, pedagogi – oameni din varii domenii și cu preocupări diferite, dar cu dragoste pentru Luceafăr, venim ca la o Biblioteca Metropolitană (cea din București, bunăoară); la casa-muzeu a lui Eminescu din Ipotești sau la Biblioteca Județeană din Iași... Aici putem găsi aproape toate operele editate ale marelui Poet, dar și lucrări care-i sunt consacrate, precum și informații din cele mai necunoscute, mai curioase, mai interesante. Precum am veni la Eminescu, care ne așteaptă, ca să ne vadă, să ne asculte și... Să ne judece! În toate câte realizăm și gândim. În acest context, sunt nemaipomenite activitățile care au loc aici: prezentări de carte, vernisaje, întâlniri cu oameni de cultură, de știință. Fiecare oaspete de onoare își demonstrează puținul/mult prin care contribuie la înmulțirea averii spirituale a Neamului românesc. Avere nevăzută, dar prin care respirăm și existăm ca Neam al acestui pământ.
      De la inaugurarea Centrului Academic Internațional Eminescu păstrez un sentiment de bucurie și împăcare, de parcă astfel ne-am fi reabilitatcu toții în fața lui Eminescu: și românii basarabeni, dar și acei din Țară, pentru uitare și pentru tăcerea prea îndelungată. Și pentru înjumătățirea noastră! Am viețuit un timp, cu părere de rău, ca străinii. Era de parcă am fi avut doi Eminescu: unul care a scris în română și altul (paradoxal!), care a scris în moldovenește. De asta mă bucur sincer și cred: prin Centrul Academic Internațional Eminescu am revenit la Noi cei dați de Dumnezeu, ne-am redobândit identitatea firească despre care Eminescu a spus: „Suntem români și... punctum!” Câte întâlniri de neuitat au avut loc în acest edificiu?! Câți oaspeți din Țară au poposit pentru a se convinge că suntem cu toții ai lui Eminescu. Câtă lume a trecut pe-aici?! Unii îndrăgostiți de Luceafăr. Alții, poate, la început fără a-l cunoaște sau recunoaște, fără a-i simți măreția, dar care, după ce i-au „gustat” verbul și i-au citit mesajul mereu actual, au devenit și ei ai lui Eminescu...
      Deseori îmi aduc aminte de un vis pe care l-am avut odată (până la „90, veacul și mileniul trecut, când pe ascuns veneam la El, pe Aleea Clasicilor, cu o floare)... Era în ajunul zilei de naștere a lui Eminescu. Se făcea că văd un șirag de copii, care nu se știa de unde vin și încotro țin calea. Am întrebat, cum se întreabă în vis:”Cine-s?” Și mi s-a răspuns, tot ca în vis: „Sunt copiii orfani ai lui Eminescu...” M-am gândit mult la acest vis, ca să mi-l tălmăcesc până la urmă. Acesta fiind mesajul: noi, basarabenii, eram copiii rătăciți ai Poetului-Profet... Acum, se pare că ne-am regăsit!
      Când vin la Centrul Academic Internațional Eminescu, de fiecare dată, am senzația că vin la întâlnire cu Eminescu. El mă privește din necunoscut și se bucură...