26 ian. 2015

Amintiri despre Eminescu

            Eram iurist, sau, folosindu-mă de galicismul din Țara Românească, eram student în drept la facultatea din Sibiu în anii 1865 – 1870.
            Într-o zi de toamnă, anul nu-mi pot aduce bine aminte, pe când treceam pe strada Măcelarilor, mă  întâmpină din jos de poștă un tânăr de la institutul-pedagogic de acolo, și-mi prezintă pe un alt om tânăr, cu fața negricioasă, cu ochi mari deschisi, cu un zâmbet pe buze, și-mi spune, că este Eminescu, care anume mă caută pe mine. Până aici între mine și Eminescu nu existase nici o cunoștință personală. Dânsul publica pe timpul acela în Familia d-lui Vulcan primele sale încercări poetice, și eu, care încă eram pe timpul acela un tânăr începător în cariera cea grea și foarte grea a literaturii noastre, făceam din când în când exerciții de versuri prin Familia, așa că din Familia ne cunoșteam amândoi, noi, cari în același timp alergam cu tot zelul tinereții după favorul muzelor. Eu citeam cu deosebită atențiune versurile sale și mărturisesc că-mi plăceau. Erau niște simple fantezii drăgălașe și ușoare, [...] îmbrăcate într-o limbă moale, aproape efeminată. Vorbesc de primele sale încercări. Acum vă puteți închipui bucuria, ce i simțeam, când văzui înaintea mea pe acest tânăr scriitor, ale cărui fantezii poetice, căci poezii nu le pot numi, îmi plăceau. Dar în același timp un fior rece mă cuprinse, un fior pentru primul moment neexplicabil, când am văzut pe acest tânăr scriitor îmbrăcat într-un costum cu totul singular. O spun, nu în dezonoarea  acestui om, ci pentru cunoașterea truditei sale sorți, că în adevăratul sens al cuvântului, curgeau zdrențele pe el. Abia se mai vedea pe la gât un mic rest de cămașă neagră, iar în pieptul de sus și pînă jos era gol, și cu mare necaz cerca bietul om să-și acopere pielea cu o jachetă ruptă, în toate părțile  zdrențuită de la mâneci până la coate, și cu niște simpli pantaloni zdrențuiți din sus și zdrențuiți din jos. Era întru adevăr dureroasă înfățișarea externă a acestui tânăr, și atunci am zis în mine: cumplită mizerie a trebuit să sufere omul acesta în viața lui, încât atât de fragendă. Și cu toate că el se afla în costumul celei mai crude suferințe, îți zâmbea într-una, cu atâta mulțumire, ca și când întreaga lumea ar fi fost a lui.
            L-am dus numaidecât la mine acasă, i-am dat cămașă, cravată, vestă, jachetă, ghete, așa că din vechiul costum nu-i mai rămase nimic. Eminescu bani sau mijloace pentru a putea studia nu avea.Şi de unde să aibă sărmanul, el, pe care soarta îl aruncase în lume încă de mic copil. După moartea lui Pumnul (1866), sub a cărui protecţiune începuse studiile în Cernăuţi, şi pentru care bărbat dânsul avusese o sfântă veneraţiune în toată viaţa sa, Eminescu a plecat să-şi continue studiile la Blaj în Transilvania. Cât timp va fi stat aici, nu pot şti, dar din Blaj a plecat apoi la Sibiu, ca din Sibiu să treacă în Ţara Românească. În Sibiu a stat mult la mine în casă vreo trei zile şi, spunându-mi că nu are paşaport, mă ruga ca să fac tot posibilul, ca el să poată trece peste frontieră.
            Pe timpul acela trăia în Răşinari un bun amic al iuriştilor din Sibiu, pe care cred că d-ta îl vei fi cunoscut de-asemenea, acesta era popa Bratul, care, a lăsat plăcute suveniri la toţi colegii mei. Puţini iurişti vor fi fost în Sibiu, care în zilele de sărbători să nu fi cercetat casa acestui bun român, şi de la care numai după trei-patru zile se putea întoarce. I-am dat lui Eminescu o scrisoare de recomandare cătră părintele Bratul, rugându-l să-i deie pe cineva din poporenii săi, care să-l treacă pe potecile răşinărenilor în Ţara Românească. Şi aşa a plecat Eminescu de la mine.
            Trebuie să amintesc aici, că Eminescu încă de copil aflându-se sub protecţiunea şi direcţiunea lui Pumnul, se vede că caracterul cel bun şi blând al acestui om influenţase aşa de mult asupra lui, încât el chiar şi România petrecea mai mult în societate cu ardelenii [...].
            Un singur punct era, în care Eminescu se deosebea cu totul de ardeleni. Dânsul ajunsese un om desperat pentru orice bine în viitor. Lipsit de entuziasm, lipsit de energia, de voinţa tare de a lupta cu toate piedicile spre a ajunge la o ţintă anumită, el vedea tot viitorul numai în negru.
            Eu cred că defectul acesta nu era înnăscut în Eminescu. Eminescu ajunsese un desperat în urma suferinţelor, cu cari avuse să lupte încă de mic copil. Şi poate că în câtva influenţase[ră] asupra dânsului şi ideile rătăcite ale unor filosofi nemţeşti. Pesimismul este o plantă nordică, care nu s-a născut şi nici n-a născut şi nici n-a existat vreodată la popoarele meridionale, şi românii după originea şi caracterul lor, sunt un popor meridional. Românul este şi trebuie să fie optimist. 
                                                                                                                  NICOLAE DENSUȘIANU
Cules computerizat: Olesea Bobotrîn