19 ian. 2015

CERCETARE BIBLIOGRAFICĂ: Mircea Popa - Mihai Eminescu

   (Documente din Colecţia Centrului Academic Eminescu


    Popa, Mircea. Mihai Eminescu : text și context / Mircea Popa. – Petrova-Maramureș : Țara Maramureșului, 2014. – 289 p. – (Col. Repere eminesciene).

  O nouă carte despre Eminescu? S-au scris atâtea despre poetul naţional. În ce măsură este justificată apariţia ei. Autorul propune celor interesaţi o serie întreagă de chestiuni care, într-un fel s-au altul, au rămas neexplicate în totalitate, iar uneori nici n-au fost cunoscute. Autorul scoate la iveală, lucruri trecute cu vederea până acum, aspecte şi detalii privind receptarea Poetului şi a operei sale în Transilvania, acolo de unde a pornit cea dintâi critică distrugătoare la adresa lui, fiind decretat pur şi simplu imoral şi vinovat de degradarea moravurilor publice. În aşa fel poetul a fost reabilitat, iar creaţiile lui au fost incluse în manualele şcolare, ceea ce reprezintă suprema recunoştere valorică. Majoritatea articolelor din acest volum  tratează aspecte noi, inedite, având la bază lecturi minuţioase şi atente, care evocă
lucruri profitabile pentru iubitorii operei eminesciene. În capitolul  Polifonii textuale autorul analizează ipostazele trecerii în poezia eminesciană, deschizând un vast câmp dialogic între viaţă şi moarte. Dacă viaţa e activitate, spune Mircea Popa în articolul Dacă treci râul Selenei..., cheltuire de energie, Eros în primul rând, dar şi suferinţă sau blestem, moartea poate fi un balsam, o zonă înaltă de linişte şi contemplare, o somnie dulce şi atrăgătoare. Râul Selenei este styhul eminescian şi o trecere dincolo de el. Palatul Selenei este dublura celestă, adică cerească a lăcaşului fiinţei, acolo unde umbrele celor trecuţi pe celălalt tărâm să se poată reculege în voie, redându-le starea iniţială de fiinţe gânditoare aidoma Celui de Sus. Palatul Selenei e un loc primordial de veghe şi de cufundare în cosmos. Chiar dacă poezia urmează drumul unei înaintări de jos în sus, al unui urcuş din sfera lumii materiale în sfera astrală, senzaţia de împetrire, de tablou pictural, dominat fiind de culorile închise de negru, verde, albastru, ca şi de vioriu şi viniţiu.
În acest sens poezia Dacă treci râul Selenei mai poate fi numită Simfonia albastră eminesciană.

          Într-un alt articol Identitate şi ambivalenţă autorul evocă cea mai seducătoare problemă pe care o ridică poezia eminesciană, rod al unei filosofii profunde şi persoanele asupra lumii, despre raportul omului cu lumea, a fiinţei cu nefiinţa, a eului cu dublul său. Despre încercări de metafizică idialistă şi despre nemurirea sufletului. Dl Mircea Popa ne atrage atenţia la cei doi poli ai eului eminescian transpuşi în exterior, în dualitatea cer pământ. Dublul este doar starea cunoaşterii, unicul este aceea a geniului, a creaţiei. Relaţia dintre unic şi eternitate, dintre tot şi parte, crează un cerc hermeneutic, care  ajută la eternizarea clipei prezente prin identificarea lui azi cu totdeauna. Ambivalenţa, identitatea personajelor dublului o găsim în mai multe poezii, „Înger de pază”, „Gemenii”, „Tat twan asi=acela eşti tu din poemul filosofic „Chandogeya Upanişad”, „Sărmanul Dionis”, „Umbra mea”, „Arhaeus”, „Luceafărul”, „Odă în metru antic”,etc. Poetul preferă să rămână identic cu sine până la capăt, asumându-şi condiţia solitudinii, dar dobândind-o pe aceea a nemuririi luciferiene, caracteristică geniului. Căci poeţii sunt asemeni astrelor fixe de pe cer, arătând lumii punctele cardinale ale sufletului.    

Larisa  Arseni, Maestru în artă, colaborator la
Centrul Academic Internaţonal  Eminescu