13 ian. 2015

Luceafărul să fie veșnic

 Fiind băiet, păduri cutreeram / Și mă culcam ades lângă izvor… – izvorul, unul din cele patru elemente cosmice, a murmurat în sufletul poetului pe parcursul scurtei sale vieți pământești și a devenit o apă vie pentru urmași, menținând structura verticală a poporului român.
                Această apă vie ne purifică și vibrează în unison cu sensibilitatea fiecăruia dintre noi. Și dacă în Scrisoarea I rândurile săgetate de durere: Și când propria ta viață singur n-o știi pe de rost / O să-și bată alții capul s-o pătrunză cum a fost... parcă ne reproșează și ne preîntâmpină indiferența capabilă să ne transforme în chipuri de lut, iar în poezia Să țin încă o dată... autorul pare împăcat cu gândul: Să mor uitat de oameni / E soarta ce-mi prezic... apoi trebuie să ne  bucurăm că spre norocul nostru prezicerile pesimiste nu au fost și profetice.. Arborele Eminescu este în prezent ca un brad împodobit cu o pleiadă de eminescologi, critici literari, bibliografi, cercetători – oameni de vază din arealul românesc și de peste hotare implicați în valorificarea operei... Poetului și Omului Eminescu. Zic Omului, care nu s-a luat după flautele ce i-ar fi adus aurul prea cu de prisos și a servit cu mare credință menirea Sa în căutarea Adevărului, înălțându-se la o distanță cosmică deasupra pigmeilor timpurilor Sale.
                Anume adevărul ce pulsează încontinuu, lumina emanată din poezia și publicistica marelui geniu a fost eclipsată, interzisă de cenzură pe parcursul a multor decenii în ciobul de țară rusificat pe jumătate precum în unele povești populare eroul principal este împietrit prin farmece până la glezne, genunchi, brâu...
                Fericiți suntem că peste Prut, în Patria-Mamă socialismul desfășurat n-a izbutit să nimicească moștenirea rămasă de la Poet. Și se făcu lumină în R. Moldova. Și răsări Luceafărul în Centrul Academic Mihai Eminescu.
                E greu de evaluat tot efortul depus de oamenii de cultură de pe ambele părți ale Prutului, în frunte cu academicianul nostru Mihai Cimpoi, dar în cele din urmă au izbutit să materializeze un vis comun întregului popor intelectual și să deschidă cu 15 ani în urmă, la 13 ianuarie acest mare centru.
                De fiecare dată când urc scările și ajung în antreul centrului, mă încântă florile fragede, parcă zâmbindu-mi de pe pervazuri, pereții împodobiți cu picturi care îmi opresc clipa, mă fac să uit de grijile mărunte ale zilei și să pătrund ca într-un sanctuar în inima tezaurului adunat cu multă grijă și hărnicie de Doamnele Bibliotecare îndrăgostite de Poetul – Prozatorul – Publicistil – Cuvântul - Omul care a fost, este și va fi Mihai Eminescu.
                Doamna directoare, Elena Dabija în toți acești 15 ani de existență a bibliotecii a luptat contra birocrației, sărăciei, inerției unor supuși pentru a obține cât mai mulți metri patrați de spațiu, pentru materialele de construcții, pentru a înmulți comorile adunate pe rafturi, pentru a moderniza localul cu mai multe computere. În prezent Centrul Academic este o vastă bibliotecă, în care tot ce a fost scris de Poet se află în volumele tipărite în România și donate Moldovei.
                Pe lângă opera completă a geniului Eminescu cititorul se poate delecta cu mii și mii de titluri de cărți ale oamenilor de creație din toată lumea-ediții ce-ți fură ochii, care de care mai ademenitoare.
                Și totuși îmi lipsesc unele cărți pe care aș dori să le văd. De-aș avea o editură, de-aș fi bogată, aș scoate la lumina tiparului excelentele povești, precum: Miron și Frumoasa fără corp, Călin Nebunul, Făt-Frumos din lacrimă, Fata în grădina de aur, Făt-Frumos din tei – cărți pentru copii erudiți, ilustrate de cei mai talentați pictori.
                Cu părere de rău, în unele manuale de l.română din România poeziile lui Eminescu sunt neglijate, uitate, deși încă nu s-a născut un maestru literar de talia Domniei Sale.
                Desigur, e minunat că au fost scrise nenumărate articole, dedicații, monografii, menționând vie creația moștenită. Unii cercetători ne-au informat până și despre numărul de cuvinte utilizate de poet (dacă nu mă înșel vreo 3300). Au fost numărate strofele care compun poemul Luceafărul – nouăzeci și opt! O onoare neasemuită pentru poporul nostru este publicarea în anul 2009, de ziua îndrăgostiților, pe site-ul oficial al Academiei Recordurilor Mondiale, a poemului tradus în engleză ca Evening Star, împreună cu o pictură semnată de Sabin Bălașa Luceafărul a fost omologat de World Records Academic ca cel mai lung poem de dragoste din lume.
                Personal am citit prima dată în viață Luceafărul când aveam 14 ani. Poemul îmi deveni povestea mea de seară, îl recitam înainte de-a adormi, pe când luna plină îmi pătrundea prin geam. Îmi pare că l-am învățat pe de rost dintr-o respirație, fără să număr strofele. Regretam doar că se încheie atât de repede. Au urmat și alte poezii din scunda crestomație de pe vremuri. Absorbeam poezia lui Eminescu împreună cu miresmele Reginei Nopți în serile de vară petrecute decenii la rând în casa părintească de la Ungheni, având pe parcurs la dispoziție și operele alese ale poetului, editate cu grafie chirilică și petrecute prin sita cenzurii.
                Studentă fiind la Universitatea de Stat din Chișinău, am avut fericirea să ascult lecțiile minunate de literatură ținute de Marele Profesor și Actor înnăscut – regretatul Ion Osadcenco. Îmi părea pe atunci că acest om modest, mic de statură, mereu zâmbitor cunoaște pe de rost toată poezia lui Eminescu. Și dacă Universitatea a cultivat mulți oameni de vază în domeniul filologiei, precum eminescologul și academicianul Mihai Cimpoi, doctorii în științe umanitare Ion Melniciuc, Elena Constantinovici, Anatol Gabrilor, poeți, prozatori, critici literari, cu toții ne-am adăpat din apa vie prelinsă din izvorul Eminescu prin intermediul și acestui Dascăl, Ion Osadcenco, care în anii de stagnare i-a menținut murmurul.
                Pentru mine creația eminesciană a fost și este această apă vie, acest murmur de izvor nesecat necesar în clipele de impas.
                Și dacă în timpul vieții Mihai Eminescu scria: Nespălat, neras să umbli / Și rufos și deșucheat / Toate – aceste împreună / Te arăt-a fi poet, în prezent, de Sus, din Ceruri, Domnia Sa și-o zidit un lăcaș trainic, ce va dăinui atât timp, cât răsare peste țară Luceafărul.
Lidia Hlib