30 mar. 2015

Primul film documentar despre EMINESCU realizat în 1914

În anul 1914, Octav Minar a realizat un film documentar întitulat "Eminescu. Veronica. Creangă", în care prezintă viaţa acestor trei scriitori români. Filmul prezintă documente, fotografii şi imagini din locurile în care au trăit sau prin care au trecut Mihai Eminescu, Veronica Micle şi Ion Creangă.
Despre realizarea acestui documentar, soţia lui Octav Minar îşi amintea prin anii 60:
"Filmul "Eminescu-Veronica-Creangă" a fost filmat de soţul meu prin anii 1912-1914 cu concursul casei "Pathe". La realizarea filmului şi apoi în turneul de conferinţe ţinut înainte şi după Primul Război Mondial, ştiu din mărturia soţului meu că a fost ajutat de fostul director al "Celor trei Crişuri" Al. Bacaloglu. Filmul era în cea mai mare parte documentar, dar din câte ştiu, avea şi părţi filmate cu actorii mari ai vremii. De pildă, era  un fragment din "Călin" interpretat de o actriţă. Filmul a fost prezentat şi la Văleni, la universitatea profesorului Iorga. Am deţinut până nu de mult o copie a filmului pe care a achiziţionat-o Muzeul Creangă din Iaşi. Soţul meu făcuse zincuri după imaginile din film pe care le-a folosit pentru ilustrarea cărţilor şi articolelor sale, cât şi diapozitive cu care-şi ilustra uneori conferinţele".
Reconstituirile ne reţin atenţia  la imagini autentice, filmate la începutul veacului trecut, ce pot fi considerate adevărate documente istorice, înfăţişând meleagurile natale ale Poetului, diferite fotografii inedite (inclusiv o controversată poză a Poetului, împreună cu tatăl său), Casa lui Aron Pumnul din Cernăuţi (unde a locuit Eminescu), imagini ale Iaşului, precum şi câteva clădiri pe unde paşii acestuia au poposit (Biblioteca Centrală, “Bolta Rece”, localul “Trei Sarmale” etc), rudele acestuia ( Arhimandritul Ioachim Iuraşcu), Mormântul lui Eminescu de la Cimitirul Bellu, busturile lui Eminescu de la Dumbrăveni, Botoşani, din faţa Ateneului, fotografiile Veronicăi Micle, Teiul lui Eminescu, Grădina Copou, Mânăstirea Văratec, Mormântul Veronicăi Micle, rudele în viaţă ale lui Ion Creangă.
Vizionare plăcută...

28 mar. 2015

Evenimentul zilei: 28 martie

1874

  • Eminescu e hotărît să demisioneze din modestul post de la Agenția României la Berlin, să revină la Iași ca docent, pentru a se consacra la Universitate studiului în vederea doctoratului și îi scrie în acest sens lui Maiorescu:
  •    „După multă gîndire, deoarece fiecare din onoratele D-voastră scrisori îmi dă puncte de sprijin, m-aș hotărî cel mai degrabă pentru ultima alternativă, și anume din următoarele motive: Luna April mi-ar servi numai pentru expunerea unei Scheme a prelegerilor și complectarea lor cu un cuprins cel puțin general, ceea ce e absolut necesar față de întinderea și finețea obiectului de tratat. Afară de aceasta, prelegeri încercate de pe acum, ar arăta limpede dacă e sau nu dotare în această afacere, ceea ce nu e de neglijat.
  •     În timpul șederii mele la Iași aș putea să mă ocup mai de aproape cu numitele 2 obiecte ale doctoratului, și astfel, cu această împărțire a timpului, ar fi aranjată partea cea mai principală.
  •    Corespondăm deja de 6 saptămîni. Gîndiți-vă și acum la faptul că aceste 6 săptămîni sunt pentru mine pierdute fără a putea lucra, după cum îmi pierd cel mai mult și bun timp cînd titularul e aici. De aceea, înțelegeți bine de ce în aceste împrejurări mi-ar fi fost imposibil să iau vre-o hotărîre fără a demisiona din actuala mea slujbă, dacă o pot numi așa.
  •    Dar acum demisionez numai pentru ca să pot începe cum se cade în Mai. Pe urmă voiu putea duce și celelalte în mersul lor obișnuit. Aș avea și ocazia să economisesc mijloacele bănești care ar putea acoperi cheltuielile călătoriei din Octombrie, taxele ș.a. fără a mai supăra și în chipul acesta bunătatea cuiva.
  •    De aceea sunt deocamdată pentru alternativa docenței mele, pentru ca să poată începe de la 1 Mai. În alt caz hotărîrea mea, tocmai pentru imposibilitatea unei prelungiri a unui timp dat – n-ar mai avea nici un rost...‟
1882
  • În recenzia la volumul Novele din popor de Ioan Slavici, apărută în Timpul, Mihai Eminescu face din nou aluzie la cercul Literatorului : „Spitalul, balamucul și cîrciuma sunt singurele locuri care furnizează sujete artistice literatorilor de la Literatorul și de la alte întreprinderi scandaloase, acela cată să fie recunoscător puținelor pene în adevăr românești, care ne scapă din atmosfera infectă a spitalurilor, ce se pretind reviste literare. În aceste spitaluri, unde mărginirea intelectuală a pretinșilor autori nu e întrecută decît de malonestitatea lor plagiară și de obrăsnicia cu care ei pe ei înșii se proclamă mari autori, literele române au relații, firește sterpe, cu niște catîri intelectuali, ceea nu oprește că o seamă de acești catîri să fie împodobiți cu medalia Bene-merenti... ‟
Sursa:
 Vintilă, Petru. Eminescu: Roman cronologic. – Bucureşti: Cartea Românească, 1974. – 810 p.

25 mar. 2015

Eminescu

Bogdan Petriceicu Hasdeu, născut Tadeu Hîjdeu, (n. 26 februarie 1838, Cristinești, Hotin, actualmente în Ucraina - d. 25 august 1907, Câmpina) a fost un scriitor și filolog român din familia Hâjdău, pionier în diferite ramuri ale filologiei și istoriei românești. Academician, enciclopedist, jurist, lingvist, folclorist, publicist, istoric și om politic, Hasdeu a fost una dintre cele mai mari personalități ale culturii române din toate timpurile.
Un elogiu binemeritat îl aduce B.P. Hasdeu lui Eminescu, după trecerea în nefiinţă a Poetului: „La 15 iulie când trebuia să apară acest număr al „Revistei Noue", am aflat că Eminescu nu mai este. Am oprit apariţiunea, preferînd să întârzie mai bine câteva zile, decât să nu cuprinză o pagină în onoarea aceluia care face onoare ţărei sale":
   Eminescu a lăsat multe versuri admirabile; însă meritul lui cel covârşitor, un merit de principiu,  este acela de-a fi voit să introducă şi de-a fi introdus în poezia românească adevărata cugetare ca fond şi adevărata artă ca formă, în locul acelei uşoare ciripiri de mai înainte, care era foarte igienică pentru poet şi pentru cititor, scutindu-o deopotrivă, pe unul şi pe celălalt, de orice bătaie de cap şi de orice bătaie de inimă.
  Nu zic nimănui să-l imite pe Eminescu. Din contra. Poezia este o căsătorie a realităţii cu idealul  în sufletul poetului în acele momente când poetul e poet, – poetul fie cât de mare nu e poet totodeauna, – în acele momente,  prin urmare, în care el este mai el, mai însuşi, mai individual ca oricând. În fiecare suflet poetic realitatea şi idealul se combină şi se acordă într-un alt mod. Între doi poeţi pot fi asemănări numai doar prin asemănarea cea organică între naturile amândurora, niciodată prin imitaţie. A imita pe cineva în poezie este talent tot atât de vulgar ca şi a imita pe cineva pe scenă, unde şi acolo un actor artist urzeşte, nu maimuţăreşte. Eminescu va trăi, fiindcă a izbutit a găsi frumosul fără a imita pe nimeni.
  El va trăi, deşi a murit nebun. Şi a trebuit să moară nebun. E grozav a o zice! Să nu fi înnebunit, el nu avea ce mânca. Mai rău decât atâta; ca să aibă ce mânca, el fusese silit a-şi mânca inima, înlocuind avânturile poeziei, avânturi măreţe, avânturi care nu se pot vinde prin acea proză de toate zilele a sterpelor lupte de actualitate, care îi aducea o fărâmă de pâine, stropită într-ascuns cu amare lacrimi – prefaţa nebuniei.
  El va trăi, deşi a murit nebun. Şi cum oare putea să nu înnebunească? În toate epocile au fost poeţi pe care flămânda sărăcie, uneori numai deşertăciunea, pentru o ticăloasă pâine însoţită de o mai ticăloasă laudă, îl încovoia temător dinaintea celor puternici. În toate epocile s-au văzut însă şi de acele firi semeţe, înalte, vrednice de solia ce le-a dat-o dumnezeirea, care niciodată n-au întins o mână cerşetoare către vrio mărire pământească, către acei ce uită că nu săracii spălau picioarele lui Iisus, ci Iisus a spălat picioarele săracilor. Aşa poet a fost Eminescu.
  El va trăi, deşi a murit nebun; vor muri însă pentru vecie nenumăraţii înţelepţi, care au lăsat, lasă şi vor lăsa totdeauna să înnebunească un Eminescu.
B. P. Hasdeu

24 mar. 2015

Evenimentul zilei: 24 martie

1872
  • Poetul scrie poezia Memento mori. În Ms. 2257, fila 77 ( pe versoul căreia se afişă Panorama deşertăciunei, sînt cîteva însemnări ce ţin de biografia poetului: adresa vieneză a arhitectului Teclu („T. Teclu , arhitectul Wien, Leopoldstadt, Hotel Naţional (Portier (?) ”) notată cu creionul chiar de arhitect, probabil cerută de poet, sau oferită de el însuşi, apoi două scări de cifre şi cheltuieli:

57, 50
57, 50
115 fl (orini)
25 loc. (uinţa) pe 2 luni
25 prandiul  pe 2 luni
30 cărţile
12 lui Oncu
15 la Ovreiu
12 la cafenea
6 f. 35 datorii (sau doctorii?)
Pe aceeaşi filă, dar în sens invers, o altă listă de buget:
18 fl. didactru
7 fl. Jean
12 fl. mîncare
18 – locuinţa
10 – biblioteca
55
  • Despre personajul „Jean” şi suma de 7 fl. trecută în dreptul lui, relatează în Amintirile sale T.V. Ştefanelli la paginile despre cafeneaua Troidl : „... În această cafenea avea Eminescu şi un avantaj, pentru că chelnerul Jean îi dădea  pînă la o sumă oarecare cafea şi chiar tutun pe credit. O dată trecută această sumă, înceta creditul pînă nu era întreaga datorie achitată. După achitare, începea un nou credit. Dar de multe ori întîrzia mult această achitare şi atuncea Eminescu era foarte supărat şi ni se jeluia că are la Jean o datorie care a devenit «flotantă» şi nu mai are credit. 

1879
  • Timpul publică fără semnătură şi titlu, editorialul lui Eminescu, Panglicăria liberală şi vertebratele din Sfatul Ţării.

1884
  • Telegramă a lui Maiorescu adresată lui Chibici, („Wien, Poste restante”), în legătură cu întoarcerea lui Eminescu în ţară: „Primit scrisoarea. Dacă nu posibil altfel, veniţi Bucureşti. În orice caz telegrafiaţi ziua şi ora sosirei, dacă Iaşi, dacă Bucureşti.”
  • Cu inevitabila întîrziere, datorită tiparului, Familia anunţă: „Poetul Eminescu a părăsit deja Viena şi acuma petrece la Florenţa; starea sănătăţii sale este mult mai bună şi pe la mijlocul lunii aprilie se va reîntoarce în ţară. ”

Sursa:
 Vintilă, Petru. Eminescu: Roman cronologic. – Bucureşti: Cartea Românească, 1974. – 810 p.


18 mar. 2015

Evenimentul zilei: 18 martie

1872

  • „Eminescu nu lucrează nimic, e leneş... Cel puţin el zice aşa... Eu însă nu cred; el e şiret.” (I. Slavici către I. Negruzzi)
  • Veronica Micle vine la Viena, spre a urma un tratament medical, fiind suferindă de o eczemă cronică şi care pînă atunci se dovedise rezistentă la orice medicaţie încercată. La Viena îl cunoaşte pe Eminescu, în cercul numeros al studenţilor români.
  • Veronica Micle avea să evoce mai tîrziu, într-o scrisoare, momentul cunoştinţei cu Eminescu: „Cunoscîndu-te la Viena, modestia ta, şi mai ales dorul de-a povesti unele întîmplări din viaţa marilor gînditori, m-a făcut să-ţi port respect... Șase luni cît am stat în capitala Austriei mi s-a părut șase zile...Îţi aduci aminte, cînd te-am cunoscut pentru întîia oară la d-na Löwenbach, gazda mea, recomandat de Micle, care îţi făcuse cunoştinţă tot din îndemnul meu!... Erai timid şi vecinic priveai în pămînt. Laudele mele pentru frumoasele tale poezii păreau că te măgulesc, şi atunci ai îndreptat priviri întrebătoare spre mine... Am devenit prieteni... ”
  • O mărturie a lui Slavici: „Deoarece s-au scris multe, poate chiar prea multe despre slăbiciunea lui Eminescu pentru Veronica Micle, cred că se cuvine să mai spun şi că tot în timpul petrecut la Viena a făcut el cunoştinţa ei, care venise acolo să consulte medicii asupra unei boale, de care suferia. El însuşi nici atunci, nici mai tîrziu nu mi-a vorbit despre aceasta. Aflasem însă de la alţii, că i-a fost recomandat unei doamne de la Iaşi ca însoţitor la vizitarea oraşului.”(Amintiri)
  • Scrisoare a lui Eminescu către părinţi: „Anul acesta e într-adevăr un an nefast pentru mine. Abia am scăpat de catarul de stomac şi de gălbinare şi m-a cuprins o aprindere de maţe, care-a ţinut trei săptămîni şi era să mă coste viaţa. Şi această boală a fost unită cu o lipsă deplină de apetit, astfel încît părăsind patul după trei săptămîni de zăcere, arăt mai mult a mumie, decît a om. În vremea din urmă am mai căpătat durerea de urechi, care-am mai avut-o cînd locuiam la Blanchin în Cernăuţi. Această durere ţine adesea ceasuri întregi  şi dacă m-a apucat o dată în zi, nu mai pot nici gîndi, nici lucra nimic ziua întreagă. De doctori precum ştiţi nu poate fi vorba cu mijloacele mele, singurele consilii ce le-am căpătat au fost de la elevii de medicină, pe care i-am întrebat. Aprinderea de maţe e ca şi trecută, pentru că de vro trei zile iar am apetit, durerea de urechi cred că va înceta cu venirea căldurilor şi cred c-or trece toate celea cu vremea. E drept că m-am şi săturat de ele. Banii lunari vă rog a-i trimite nemijlocit după primirea acestei epistole, căci sunt cu desăvîrşire lipsit în momentul de faţă. Afară de cauzele lesne de de priceput, cari-şi au naştere în boala mea, se mai adaogă şi scumpetea cea cumplită, ce-a început a domni aicia. Toate celea costă azi cel puţin cu o a treia parte mai mult decît costau înainte de un an şi la toate astea expoziţi-ai de vină. Aşa se zice – dar eu cred că-i numai un pretext spre a urca preţurile, căci pînă la expoziţie mai e un an. Vă spun drept, că trăiesc cu mare greutate. În momentul în care vă scriu aceste şiruri mă aflu în lipsă deplină de bani, aşa încît voiu trebui ca măni să împrumut de la cineva, deşi şi împrumutarea e grea, căci cunoscuţii mei, studenţi ca şi mine, n-au nici ei de unde. Rugîndu-vă încă o dată să-mi trimiteţi imediat bani, îmbrăţişez pe Șerban, pe Hariete (căreia-i mulțămesc pentru scrisoare), pe Mateiu, vă sărut măinile şi rămîn cu iubire şi respect.Al D-voastră supus fiu Mihaiu ”
1883

  •   Iosif Vulcan face o călătorie la Bucureşti şi are loc revederea lui cu Eminescu. Poetul îi dă pentru Familia un număr de şapte poezii. Revenind la Oradea, Vulcan îi expediază poetului o mică sumă de bani drept onorariu. Răspunzîndu-i lui Iosif Vulcan pentru onorariul trimis, M. Eminescu îi scrie: „Multe stimate domnule şi amice, mulțumesc pentru onorariul trimis – cel dintîi pentru lucrări literare pe care l-am primit vreodată-n viaţă. În România domneşte demagogia şi în politică şi în literatură: precum omul onesc rămîne aici necunoscut în viaţa publică, astfel talentul adevărat e înecat de buruiana rea a mediocrităţilor, a acelei şcoale care creşte a putea înlocui talentul prin impertinenţă şi prin admiraţie reciprocă. Iartă-mi, stimate amice, acest ton polemic, dar te asigur că a fost pentru mine o mîngîiere de-a mă vedea remunerat dintr-un colţ atît de depărtat al României, din Oradea-Mare – cînd în ţara mea proprie nu voi ajunge niciodată să însemnez ceva. Excepţie făcînd de cercul restrîns al cîtorva amici. Ș-apoi să nu fiu pesimist?”
  •   În timpul cît Iosif Vulcan a stat la Bucureşti, după cum el însuşi avea să-şi amintească mai tîrziu (Familia din anul 1892, p. 355), a frecventat teatrul din Sala Dacia, într-o societate de amici în care era şi Eminescu: „În seara aceea se juca o melodramă franceză în vreo 7-8 tablouri, încît reprezentaţiunea s-a terminat la 1 ¼ după miezul nopţii...Ne-am fi plictisit grozav, dacă între altele n-ar fi fost atît de interesante. Eram în o societate cu Eminescu, Nic. Densusianu, Carol Scrob, Iuliu Roşca şi academicianul Atanasie Marinescu, dimpreună cu alţi prieteni literari. Astfel timpul ne trecea repede. Eminescu era bine dispus şi satira-i înţepătoare înveselea pe toţi. ”
Sursa:
 Vintilă, Petru. Eminescu: Roman cronologic. – Bucureşti: Cartea Românească, 1974. – 810 p.

14 mar. 2015

Evenimentul zilei: 14 martie


1876
  • În cadrul obișnuitului ciclu de conferințe organizate de Junimea , în această duminică Eminescu vorbește în Aula universității despre influența austriacă asupra românilor din Principate, de față fiind și consulul austriac din Iași. Îmbrăcat în redingotă neagră, poetul, care crede a nu avea vocație oratorică, trece prin momente de panică. Conferința se încheie cu puțin înainte de termen și vorbitorul trage de timp, uitîndu-se mereu la ceas, dar expunerea sa face pînă la sfîrșit o impresie deosebită atît prin profunzimea ideilor, cît și prin stilul ei elevat. Ea rămîne, totuși, prima și ultima manifestare oratorică a poetului.
  • Ecou la conferința lui Eminescu, reacția lui Gh. Panu, așa cum acesta a înregistrat-o în Amintiri: „Nu știu prin ce întîmplare n-am asistat la ea, dar mi s-a spus că a fost deplorabilă. Eminescu nu putea vorbi în public, pe urmă forma lui era totdeauna foarte grea, iar fraza încărcată de tot felul de propozițiuni incidentale și de digresiuni. Fondul foarte serios, însă de multe ori impenetrabil. Mi se pare că de atunci n-a mai ținut nici o conferință; de altminterea trăind într-o lume aparte, lumea capului lui, Eminescu era indiferent, ba chiar disprețuia toate aceste manifestațiuni, pe care el le găsea ridicole.
  • Un alt ecou, de data aceasta al unui străin, la coferința lui Mihai Eminescu: raportul consulului austriac acreditat la Iași, Hans Welz, trimis lui Iulius Andrassy, ministrul de externe al guvernului habsburgic din Viena. O dată cu raportul său diplomatic, trimite în traducere germană și textul integral al conferinței lui Eminescu. În raport se spune – între altele (socotindu-l pe Eminescu profesor universitar): „... Das Thema des Eminescu wǟhlte betraf Die Lage der Rumǟnen in Oesterreich- Ungarn. Das zahlreich versammelte Publikum folgte dem Vortrage mit der gespanutesten Aufmerksamkeit und zeichnete den Vortragenden durch rauschenden Beifall aus.
  • Mult mai tîrziu (în 1902), N. A. Bogdan, care fusese de față la conferința lui Eminescu, a evocat-o cu simplitate și nostalgie. Iată momentul intrării poetului în sala de conferințe: „Eminescu apăru sfios, rătăcit, în o redingotă cam ponosită, cu o pălărie neagră, tare, avînd în mâna dreaptă un bilet de vizită, probabil că pe ele erau notate principalele puncte  ce era să le trateze în conferința sa. Odată la măsuța ce-i servia de tribună, el își așeză cu precauțiune pălăria cu fundul în jos, aruncă o privire furișe în public, apoi o altă privire la notițele lui, și începu...

Sursa:
 Vintilă, Petru. Eminescu: Roman cronologic. – Bucureşti: Cartea Românească, 1974. – 810 p.

12 mar. 2015

LIVIU DAMIAN – POETUL GENERAŢIEI DE AUR


        LA 80 DE ANI DE LA NAŞTERE
Liviu Damian, poetul inimii şi tunetului, al mândriei şi răbdării, face parte din generaţia şaizeciştilor basarabeni având toate insemnele unui luptător postlabişian cu inerţia ale unui recuperator de întreg fiinţial naţional prin restabilirea punţilor sfărâmate-cu trecutul, cu valorile, cu firescul, cu focul din verb ce vine de dincolo de ieri, spune Mihai Cimpoi.
În a doua jumătate a secolului al XX-lea, mulţi oameni de cultură, mă refer aici în special la condeieri basarabeni, s-au acomodat pe deplin la circumstanţele istorico-politice şi au adoptat un mod de viaţă conformist, devenind oficioşi prosperi şi, implicit, jertfe irecuperabile ale realismului socialist tentant şi bine răsplătit la moment. Liviu Damian a fost scriitorul care nu a vrut să se lase absorbit de vremuri. Demnitatea, curajul, puterea spirituală, cultura poetică aleasă, trăsături menţionate în mai toate evocările contemporanilor, l-au ajutat pe poet să se limiteze la concesii sporadice făcute pentru salvarea cărţilor, creind doar versuri care supravieţuiesc, ale căror mesaj şi imagistică rămân la fel de valoroase şi astăzi, la o distanţă de aproape treizeci de ani de la trecerea scriitorului în nefiinţă şi la cincizeci de ani de la debut (Darul fecioarei, 1963). Un argument în susţinerea ideii de mai sus îl găsim în următoarele versuri: Tot ce-i atins de laude dispare/ Am lăudat cetăţile – şi nu-s/ Păduri am lăudat cu disperare -/ Pădurile de pe la noi s-au dus/ Încât mă tem să laud astă pâine/ Parfumul sfânt al florilor de tei/ Şi tot ce-n noi statornic mai rămâne... Printre multiplele reflecţii ale contemporanilor, Ion Hadârcă menţionează, că : Liviu Damian a fost un tribun, un om de cultură a tuturor timpurilor. Un remarcabil poet român din generaţia Nichita Stănescu, Ion Alexandru, Ana Blandiana, egal ca spirit, ca valoare estetică şi ca impact asupra generaţiei viitoare...Pe lângă har, geniul avea calitatea de a se împărtăşi cu cei tineri, care urmau să ducă suflarea literară mai departe. Însuşi poetul afirma într-un dialog cu Serafim Saca (1973): Opera de artă e chemată, în primul rând să declanşeze o criză de conştiinţă, adică să semnifice o lipsă a ceva însemnat. A scrie ceva înseamnă a declanşa în tine şi în cititorul tău o criză de conştiinţă. Să se contamineze reciproc, să lupte pentru supravieţuirea demnităţii.                                                                                                                  În calitate de consilier literar la Uniunea Scriitorilor, Liviu Damian îndemna tinerii condeieri să se conducă în creaţie, de valoare, de frumos şi adevăr. Aici ne amintim de Grigore Vieru care la rându-i se pare că era mai aproape de simţirile şi trăirile lui Liviu Damian, fiind şi el un cântăreţ al Plaiului şi al Neamului. Dânsul menţiona: Liviu Damian izvora din întreaga sa putere spirituală, din aleasa sa cultură poetică, o linişte înflăcărată, care călea duhul celor aflaţi în preajma inimii sale. Era exploziv duhul său şi molipsitor de viaţă. Alteori arată fragil ca o floare, plângea chiar. Dar plângea frumos... Suflet bun în toate... a fost ostaş al vieţii, al curajului scriitoricesc. Mediul în care creşte şi se educă un om îşi lasă amprenta şi îi marchiază viaţa şi personalitatea. Născut la 13 martie 1935, în familia unor intelectuali, tatăl său, Ştefan, fost director de şcoală la Strâmba, a fost deportat pentru zece ani în Siberia, pe motiv politic: (făcuse studii economice la Bucureşti) şi Eufimia Damian din satul Strâmba, judeţul Bălţi ( actualmente satul Corlăteni, Râşcani). Şi-a iubit mult părinţii, a iubit mult viaţa şi baştina. În una din poeziile sale descrie baştina astfel: Baştina e ochiul ce nu doarme./ Baştina aude ce-i în piept./Baştina e dorul sfânt al mamei/ şi verdictul tatei greu, dar drept. De mic era bolnăvicios şi din acest motiv n-a mers la şcoală cu cei de vârsta lui. Primele două clase le-a făcut la domiciliu, în 1944 a mers direct în clasa treia a şcolii din localitatea de baştină. De mic îi plăcea cartea, citea mult, era activ, participa la şezători literare, serate şcolare şi alte activităţi cultural-artistice.  Absolvind şcoala medie din sat, (1955), urmează Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Istorie şi Filologie, specialitatea limba şi literatura română (1960). Pe parcurs, a fost redactor-şef al Comitetului de Stat pentru Edituri şi secretar al Comitetului de Conducere al Uniunii Scriitorilor din Moldova (1976-1986). A început să scrie versuri fiind elev,primele poezii publicate în presă datând din 1951. Mai târziu publică un ciclu de versuri într-o colecţie colectivă Glasuri tinere (1954 şi alte ediţii). Adevăratul debut se produce însă în anul 1963 cu placheta de versuri Darul fecioriei. Urmează volumele: Ursitoarele (1965), Sunt verb (1968), Partea noastră de zbor 1974, Mândrie şi răbdare (1977), Altoi pe o tulpină vorbitoare (1978), Coroana de umbră (1982), Scrieri alese (1985), Poezii şi poeme (1986).Un loc aparte în creaţia poetului Liviu Damian îl ocupă ciclul Eminesciana, cu care se deschide cartea Inima şi tunetul (1981). Autorul nu se referă la faptul cotidian, banal-că pe drumul dinspre Chişinău spre Cernăuţi, în apropierea satului Recea, a fost săpat un izvor numit în cinstea poetului. El poetizează cu măiestrie, exprimându-şi recunoştinţa cuvenită omului care a săpat izvorul, după care sugerează în mod metaforic permanenţa poetului în poezia Vorbeşte Eminescu din adâncuri/ şi sufletul cu lacrimi ni-l sărută. O modalitate originală de dezvăluire lirică a viabilităţii creaţiei lui Eminescu, poetul Liviu Damian a găsit-o şi în poezia Eminescu în câmp. Femei de la ţară lucrează La sfeclă şi tutun şi cine ştie dacă în astfel de zile şi nopţi îşi aduc aminte de Eminescu: În faţa ochilor stau rânduri-rânduri/ de rădăcini, de frunze cât un cal./Le-o fi sunând femeilor prin gânduri/c-un bucium rătăcit pe deal? Chiar dacă versul eminescian este lipsă, totuşi el este prezent aici, consideră poetul, fiindcă aici sunt oamenii care îl vor citi mai pe urmă: Stau tomurile poate neumblate/ şi nedeschise încă până la iarnă,/ dar inima din ele-aicea bate/ sub neaua care iarăşi se întoarnă. Poetul se adresează direct către confraţii de breaslă: Poeţi, să-l citim pe Eminescu... În Ziua lui Eminescu şi-l imaginează pe Poet la sărbători. După pluguşor şi semănat apare Poetul cu puterea lui întineritoare: Pe urma lor se arată Eminescu/ cu steaua de-unde zorii se  ivescu./ În raza ei clătindu-mi iarăşi faţa,/ tânăr aş vrea să fiu-ca dimineaţa. În poezia Eminescu între noi ni-l arată pe Eminescu mai presus de condiţia materială obişnuită, în viziunea poetului contemporan el apare ca o expresie a spiritului, a vieţii spirituale: Flămând de grai părea, şi nu de pâine.... Dovada apartenenţei lui la valorile spirituale rezidă şi în faptul că n-a reacţionat decât la un gest de adâncă semnificaţie în planul existenţei spirituale, numai după ce i-am arătat în ţarini grâul verde,/ i-am arătat şi pruncii-ca să vadă/ că noi suntem în zilele de astăzi/ urmaşii celor ce-au rămas baladă... Poezia Eminescu între noi este o parabolă a permaneneţei Luceafărului literaturii române şi un îndemn adresat nouă: să nu uităm că suntem urmaşii celor ce-au rămas baladă. Mai urmează poeziile: Eminescu, foc gânditor; Eminescu la sărbătoarea  poeziei; Eminescu depărtându-se de iarnă; Eminescu şi codrul memoriei; Eminescu de mâine, în care evocă ideea înstrăinării de duhul poeziei eminesciene a generaţiilor viitoare în cazul dacă acestea îşi vor pierde limba maternă.
A scris şi poezii pentru copii: Comoara, De-a baba-oarba, Inima şi tunetul, etc. Ca şi în scrierile pentru adulţi, poezia pentru copii se concentrează în jurul câtorva probleme predilecte: pâinea, dăruirea omului, creaţia, neostoita sete de frumos şi bine. Maestru al titlurilor şi al gnomismului poetic, Liviu Damian crează de multe ori versuri pe cât de succinte, pe atât de pătrunzătoare. Un exemplu: Dar nu-mi răspunde/Nimenea/ Dinspre apele / De vânturi/ Pieptănate; Găseşte urma mea/ şi mergi invers./De la sfârşit începe orice vers;/ Ani atâţea am umblat prin ger/ ca să aud cum creşte iarba mare;/ bunicii noştri intrau pe rând/ în lemn şi-n dealuri fără glas. Sunt versuri-poem care dovedesc, o dată în plus, că lirica lui Liviu Damian merită şi trebuie să fie readusă în atenţia cititorului, susţine Lucia Ţurcanu. Liviu Damian s-a afirmat ca un înzestrat eseist şi publicist, dovadă fiind volumele de publicistică Îngânduratele porţi (1975), Dialoguri la marginea oraşului (1980),eseurile Pâinea (1976) şi Pâinea în două cânturi (1984) care îl captivează pe cititor nu numai prin interesante dezbateri de probleme ce ţin de cultura şi etica generală, de artă şi literatură, de educaţia tineretului, ci şi prin inteligenţa şi verva polemică, prin înţelepciuni şi formulări norocoase, prin sobrietatea şi eleganţa stilului. Liviu Damian a tradus din poezia lui P. Neruda, V.Solouhin, N.Hikmet, I.Ritsos, I.Ziedonis,  ş.a.
 În 1988, sub îngrijirea lui Ion Hadârcă, a văzut lumina tiparului o selecţie postumă de versuri pentru copii ale scriitorului intitulată, Aştept un arici, iar în 2003 Editura Litera a scos de sub tipar volumul Saltul din efemer, apărut în colecţia Biblioteca şcolarului.
Modul de a fi al poetului Liviu Damian a fost de a-i  sluji şi uni pe oameni, de a arunca punţi de legătură între timpuri şi generaţii, de a-şi avea rădăcinile adânc împlântate în solul realităţii şi al istoriei, fiind gata de încleştare cu orice intemperii, de a-şi duce povara creaţiei cu dârzenie şi responsabilitate. La începutul anilor 1989-1991, când toţi scriitorii noştri s-au înrolat ca simpli ostaşi în lupta pentru deşteptarea naţională, pentru idealurile neamului, pentru limbă şi alfabet. Indiscutabil, în fruntea militanţilor s-ar fi aflat neapărat şi Liviu Damian, dacă o boală incurabilă nu l-ar fi smuls din rândurile noastre încă în vara anului 1986.
Liric meditativ de o acută sensibilitate artistică şi cu o viziune dramatico-polemică asupra realităţii, L. Damian a fost preocupat în permanenţă de dezbaterea problemelor cheie ale contemporanietăţii şi de inovarea continuă a limbajului poetic, fără însă a neglija temele şi motivele general-umane.
Adevăratul poet: îi face pe oameni mai conştienţi de ceea ce simt, şi, prin urmare, îi învaţă ceva despre ei însuşi, spunea marele liric şi eseist englez T. S. Eliot. De justeţea şi adâncimea acestor spuse ne convingem încă o dată, când le raportăm la poezia lui Liviu Damian după lectura ei integrală. În poezia care s-a vrut şi care în adevăr este prezentă ca unealtă în mână/ şi proaspătă ca viaţa-n smicele:
Din pâinea şi vinul poporului                        Un vers ce-i sortit să rămână                  
Îţi vine şi ţie o parte                                       măreţ ca lumina din stele,
Pe-aripile muncii şi dorului                           prezent ca unealta în mână
Ridici tu un vers fără moarte?                     şi proaspăt ca viaţa-n smicele
Credem că opera poetului Liviu Damian merită să fie studiată, discutată pe larg de tânăra generaţie,  în special, fiindă evocă în continuare problemele cu care se confruntă societatea astăzi, fiindcă răspunde la multiplele întrebări care ne preocupă pe toţi. Noi, cei de la Centrul Academic Internaţional Eminescu, ne-am propus să inaugurăm un ciclu de activităţi prin care să-i asociem pe cititorii noştri cu poezia, eseistica şi publicistica lui Liviu Damian.
Larisa Arseni.Maestru în Artă.
Colaboratoare la CAIE.  

10 mar. 2015

EVENIMENTUL ZILEI: 10 MARTIE

1887
  • Evocare tîrzie relatată  de Gheorghe Bojeicu, fost coleg de  gimnaziu cu Mihai Eminescu, se încadrează în timp aici: „...l-am regăsit prin Martie, în Mănăstirea Neamț, unde fusese internat încă din Noembrie 1886, cum îmi spunea el singur. Intendent era o rudă a mea Leon Onicescu, acum pensionar la Vaslui, și care l-a tratat foarte bine. Se plîngea că a fost internat ca nebun, protestînd că n-a fost nebun. Doctor era, titular, Dr. Ursulescu, care venia o dată sau de două ori pe săptămînă. În Stabiliment funcționa ca un fel de medic, în permanență, Balomir. Cît am stat eu, în casă chiar la Onicescu, unde Eminescu lua masa regulat, am avut impresia că era perfect sănătos. Doctorul spitalului declarase și el că poate să părăsească oricînd azilul – însă nu avea mijloace cu ce să plece.‟ (...) Tot timpul cît am stat cu dînsul la Neamț, vreo zece zile, ne duceam aproape în fiecare zi în pădurea din apropiere, tolănindu-ne pe iarbă și Eminescu cînta cîntece eroice și de jele, cu voce foarte frumoasă, așa că găseam o adevărată distracție în societatea lui. Tot de-acolo, mai înainte, a dat poezia Vezi rîndunelele se duc intendentului Onicescu, după cum mi-a spus acesta, ca să o trimeată la Convorbiri literare. Credința mea și a lui Onicescu era că această poezie fusese inspirată de o doamnă a unui farmacist din localitate, Doamna Czenkli.‟

  • Din inițiativa domnișoarei Cornelia S. Emilian, elevă la Școala Artelor Frumoase din Iași, se constituie un comitet de elevi „cu scop de a deschide liste de subscrieri pentru formarea unui capital, care să procure marelui nostru poet mijloacele necesare pentru pentru căutarea sănătății sale.‟ Listele de subscripție sînt lansate și însoțite de acest apel: „Sub-semnații elevi și eleve ai școalei de pictură din Iași, voind să venim în ajutorul distinsului poet Mihail Eminescu, îndrăznim a aminti țărei că este de datoria ei, ca în semn de recunoștință pentru prețioasa avere intelectuală ce-i lasă, să-i formeze un fond pentru a-și înlesni mijloacele de trai. În acest scop subsemnații am împărțit 500 de liste pentru subscripțiuni, care aducînd cîte 20 de lei una, în total ar face suma de 10 000 lei. Ca să poată însă contribui țara întreagă, fiecare persoană este rugată să binevoească a nu subscrie mai mult de 10 bani.‟
1889
·         „... era tot așa prin marte – m-am dus într-o zi să văd pe Eminescu la ospiciul din strada Plantelor‟...își amintea Vlahuță, după trei ani, în conferința Curentul Eminescu, ținută la Ateneu, joi 12 martie 1892.
„M-a cunoscut și i-a părut bine cînd m-a văzut. Îmbrăcat într-un palton lung și tîrînd în picioare niște galoși mari de gumilastică, se primbla prin odae, cu mîinile la spate. M-a întrebat de prieteni, căinîndu-i și vorbind de ei cu milă, ca de niște oameni pierduți, sau foarte nenorociți. Arăta pentru unele lucruri de nimic un interes și o mirare exagerată. Privirea-i era dusă, obrajii palizi și căzuți, glasul tărăgănat și somnoros. Avea mai mult aerul unui om ostenit din cale-afară. Îmi spusese cu un ton important despre un plan al lui de reorganizare socială, la care se gîndește de mult, ‒ o lucrare colosală, care îl muncește și-i dă nopți de insomnie și dureri de cap ucigașe. Adusei vorba de poezii. Atunci, cu o bucurie de creator copilărește arătată, scoase din buzunarul paltonului un petec de hîrtie și așezîndu-se pe scaun începu să citească... un șir lung de strofe, de o sonoritate și de un efect ritmic fermecător. Rostirea lor îl încălzia, și ochii și glasul i se înviorau. Pe acel petec de hîrtie nu erau scrise decît două vorbe : gloriosul voivod. El improviza. Am ascultat uimit peste 20 de strofe sonore, dar lipsite de sens și de legătură; fiecare vers părea rupt dintr-o poezie frumoasă. Mi-aduc aminte că două vorbe : foc și aur reveniau mereu, mai în fiecare strofă. N-am putut reținea decît aceste patru versuri de pe la mijloc, cari au un început de înțeles mistic:

Atîta foc, atîta aur,
Ș-atîtea lucruri sfinte
Peste-ntunericul vieței
Ai revărsat părinte...

   Dar în toată acea armonie de sunete se vedea perfect tehnica maestrului, limba lui aleasă și muzicală, care se supunea și se mlădia mecanicește sub ultimele tremurări ale acelui suflet întunecat. Era o neobicinuită frumuseță de sunete în acea împărechere bizară de cuvinte, din care sburase pentru totdeauna ordinea și suflarea unui înțeles. Atunci am înțeles adînc sensul înfiorător al cuvintelor lui de-odinioară:

Unde-s șirurile clare din viață-mi să le spun?
Ah, organele-s sfărmate și maestrul e nebun! –

   Și cînd, ostenit de acest joc curios de versuri sonore și pustii, își lăsă tăcut privirea-n pămînt, figura lui îmbrăcă iarăși acea expresie de tristeță, vagă – umbra acelui apus dureros al conștiinții, care-i dedea în momentul acela înfățișarea unui zeu învins, părăsit de puteri și umilit. Eu mă uitam la el, mi se rupea inima de milă, și nu știam ce să-i spun. După cîteva minute de tăcere își împreună mîinile și, ridicîndu-și aiurit ochii în sus, oftă din adînc și repetă rar, c-un glas nespus de sfîșietor : «Of, Doamne, Doamne!...» Era în acest suspin al lui și în aceste cuvinte sinteza întregei lui vieți, și poate, c-o ultimă fulgerare de conștiință, a străbătut în clipa aceea lanțul tuturor suferințelor lui, din copilărie și pînă în ceasul în care se afla. M-a podidit plînsul ș-am plecat. De-atunci nu l-am mai putut vedea... ‟
Sursa:
 Vintilă, Petru. Eminescu: Roman cronologic. – Bucureşti: Cartea Românească, 1974. – 810 p.

9 mar. 2015

MĂRŢIŞORUL – DATINĂ STRĂVECHE PE PĂMÂNTUL ROMÂNESC

Mărţişorul prins la piept/ Şi dăruit de când e firea;/ Să-ţi ocrotească          gândul drept/ Şi rostul casei şi... iubirea...
La Centrul Academic Internaţional Eminescu a sosit primăvara, aici totul ambundă în culori alb şi roşu. Portretul-covor al Marelui  Poet Eminescu este împodobit cu mărţişoare, dăruite de cititorii şi oaspeţii noştri.Datină străveche pe pământul românesc, Mărţişorul este o practică aproape unică în sud-estul Europei, fiind întâlnită la români, dar şi la bulgari,greci, macedoneni şi ucraineni. Simbol al reânvierii naturii, al vitalităţii şi purităţii ce sunt râvnite de toţi membrii unei colectivităţi umane, indiferent de vârsta lor. Mărţişorul este poate cel mai expresiv mijloc plastic conceput de înaintaşi pentru a marca vizual capul de primăvară (1 martie).Important prag simbolic între iarnă care s-a dus şi primăvara care stă să vină, această zi a fost considerată multă vreme început de an calendaristic,atunci când lumea antică împărţea anul doar în două anotimpuri, în concordanţă cu succesiunea marilor cicluri bio-vegetale. Sosirea primăverii la români se mai asociază cu Zilele Babei Odochia, care nicidecum nu vrea să cedeze iarna şi îşi tot scutură cojoacele, cele douăsprezece la număr, dar până la urmă primăvara învinge şi îşi intră în drepturi.Cu această ocazie la CAIE s-a produs un eveniment ce ține de tradiția ancestrală a Mărțișorului. La masa rotundă au asistat elevii clasei a VIII-a din LT Liviu Rebreanu, însoţiţi de profesoara de limba şi literatura română, doamna Ina Pecza-Puşcaş, grad didactic doi şi elevii clasei a XI-a de la LT Dimitrie Cantemir, împreună cu profesoara de limba şi literatura română, doamna Nina Savca, grad didactic doi.Oaspeţii de onoare au fost colaboratoarele Muzeului Național de Etnografie și Științe ale Naturii doamna Maria Ciocanu, șef secție etnografie și doamna Valentina
Onofriescu, șef secție relații cu publicul, doamnele ne-au prezentat o expoziție tradițională, deosebită de mărțișoare și ne-au inițiat în istoricul acestui ritual-obicei al românilor de pretutindeni, al bulgarilor, macedonenilor și ucrainenilor. Dna Maria Ciocanu s-a oprit în special la personajul Babei Odochia, care este calificat ca Demon, Zeiţă agrară, Divinitate, care face parte din pantionul autohton din perioada neolitică (7000 ani În.de H), dar şi Apărătoarea izvoarelor, adică, Matca apelor. Este un personaj îmbătrânit, ca şi Moş Crăciun, Moş Nicolae şi trebuie să moară ca natura să poată reânvia odată cu sosirea primăverii. Ne-a vorbit despre ritualul-simbol al Mărţişorului, despre semnificaţia lui cromatică, roşu, alb, negru, uneori şi albastru; Roşul asociat cu focul, sângele şi soarele-simbolizează viaţa, deci femeia. Albul asociat cu lumina, simbolizează înţelepciunea bărbatului. Şnurul Mărţişorului, reprezintă îmbinarea acestor două simboluri. Mărţişorul este; concomitent; mijloc de apărare, dar şi expresie simbolică a transferului de însuşiri benefice, exprimate prin simbolismul culorilor-roşu ca emblemă a vitalităţii maxime şi albul ca formă de concretizare a purităţii imaculate. Doamna Maria ne-a mai informat despre multiplele studii etnofolclorice, care au cercetat istoria apariţiei şi semnificaţiea Mărţişorului. Timpul purtării Mărţişorului variază de la o zonă la alta, se pune  la mână, picior s-au gât, acuma mai nou la piept, în ajunul zilei de 1 martie, înainte de răsăritul soarelui, încărcându-l cu multe energii şi dorinţe. Unii îl poartă 12 zile, alţii o lună, sau până apar primele flori ori păsări călătoare. Dar în sudul Moldovei aşa numitul Mărţiguş se păstrează până la Sărbătorile de Paşte, astfel dându-i sensul de continuitate a semnificaţiei. Doamna Valentina Onofriescu, ne-a vorbit, în special, despre expoziţia de mărţişoare pe care a adus-o de la muzeu. Ne-a povestit din istoricul fondării muzeului. Astfel, Muzeul a fost întemeiat în 1902, iar primul director a fost domnul Alexandru Stuart. Doamna ne-a informat că cel mai vechi Mărţişor din colecţia muzeului are circa 100 de ani, iar colecția numără astăzi mai mult de 700 mii de exemplare. Un criteriu important la selectarea mărţişoarelor este ca acestea să fie confecţionate în concordanţă cu tradiţia. De mai mulţi ani la Muzeul de Etnografie şi Ştiinţe ale Naturii se organizează un
Festival-Concurs la care pot participa toţi doritorii, indiferent de vârstă şi naţionalitate, doar să ţină cont de condiţiile impuse. Străvechiul simbol al perpetuei regenerări vegetale, al purităţii şi vitalităţii umane, Mărţişorul constituie şi astăzi o practică activă în toate casele românilor, de la sate şi oraşe, pierzându-şi totuşi anumite proprietăţi ale sale de talisman, devenind mai mult un simbol al priieteniei sau al iubirii, al aprecierii şi al respectului. Elevii au rămas  impresionaţi de informaţia amplă şi captivantă auzită în cadrul mesei rotunde, au rămas la fel de impresionaţi şi miraţi de frumuseţea şi diversitatea tehnicilor de confecţionare a mărţişoarelor prezentate în expoziţia vernisată, care număra câteva sute şi nici unul nu se repeta, exprimând mulţumirea organizatorilor şi oaspeţilor. Uimeşte creativitatea meşterilor, ingeniozitatea şi inventivitatea. Dar cel mai mult bucură faptul că tradiţia este vie, prosperă şi nu-şi pierde din intensitate.Unii tineri au decis să lase câteva gânduri: Un sincer mulţumesc pentru tot ce-am auzit şi am văzut aici. Urăm o primăvară minunată colaboratorilor Centrului Eminescu, în speranţa la noi întâlniri. Subscriu elevii LT D.Cantemir. Elevii de la LT L.Rebreanu, Nicoleta Tacu, Gabriela Enachi şi Maria Hâncu, mărturisesc: ne-a- plăcut foarte mult expoziţia de mărţişoare, atât de simple la prima vedere, dar... am aflat multe lucruri utile şi frumoase, mulţumim pentru emoţiile sincere şi pozitive create.Doamnele Maria Ciocanu şi Valentina Onofriescu de la MNEIN şi-au lăsat impresiile în Cartea de Onoare a Centrului Eminescu: Mulţumiri organizatorilor pentru inspiraţia de a transmite mesajul Mărţişorului elevilor prin colecţia de mărţişoare de la muzeu.
Larisa Arseni. Maestru în Artă.
Colaboratoare la Centru Academic
Internaţional Eminescu

6 mar. 2015

Evenimentul zilei: 6 martie

1875
  • Un nou raport eminescian privitor la achiziția de la anticarii ieșeni a unui lot de cărțși manuscrise vechi (18 cărți românești din veacul 18 și prima jumătate a veacului 19, și 7 manuscrise). Lista bibliografică extrem de minuțioasă este precedată de considerații profunde și deosebit de interesante privind însemnătatea literaturii vechi mai ales din punct de vedere stilistic și lexical.
1884

  • Prietenii din țară ai poetului sunt frămîntați de ideea plasării sale într-un loc potrivit și liniștit, care să-i creeze starea favorabilă unei întremări depline. Scrisoare a lui Titu Maiorescu adresată lui Chibici: „Prima scrisoare a d-tale, cea din Viena, nu am primit-o. De cîtva timp, poșta noastră e cam neglijentă. Am primit numai o scrisoare din Florența. Nu am trebuință să-ți spun impresia ce ne-a făcut-o. Te rog acum un lucru. Fiindcă amicul nostru E(minescu) pare așa de doritor de Țară, întreabă-l, unde anume și cum vrea el să trăiască aici? De Timpul nu mai poate fi vorba, fiindcă toată această întreprindere ziaristică e în momentul de a înceta sau de a se contopi cu Binele public și alte asemenea idei.
  •    Știi că Teod. Rosetti a oferit d-lui Eminescu să șadă la țară la d-sa, la Solești cîtva timp. Nu știi, dacă d-l Em. va fi mulțumit în singurătatea accea completă la Solești.
  •    Vrea să meargă deocamdată la Iassi la Creangă? Noi am despăgubi pe Creangă în asemenea caz de cheltuiala sa, și am continua a da d-lui Em. un ajutor lunar pînă va găsi o ocupație definitivă care să-i convie.
  •    Vrea să meargă la Rîmnicul-Sărat la fratele său ofițerul? Poate să meargă la Botoșani la căsuța părintească?
  •    Fă bine răspunde-mi, pentru a-ți mai scrie atunci și eu un rînd poste-restante la Viena. Căci d-ta de la Viena vei avea a hotărî, dacă te întorci direct la București cu Em. sau mergeți întîiu împreună la Iassi, și te întorci apoi singur la București.
  •    Mai scrie-mi totdeodată, fiindcă s-a perdut scrisoarea din Viena, care este părerea lui Obersteiner asupra dietei de urmat mai departe.
  •    Și în orice caz nu uitați că toți prietenii vă urmăresc cu cea mai caldă simpatie prin frumoasele locuri, unde vă aflați, și vă doresc la amîndoi să petreceți cu voe bună puținele momente de călătorie, cari au să vă distragă din cenușeria vieții de toate zilele, care vă așteaptă cu toată plictiseala ei la întoarcere.
  • Dar amicul Em. de ce nu-mi răspunde la scrisoarea mea, ce sper că a primit-o la Viena în preziua plecării de acolo?...”
 1888
  • Liberalul din Iași publică: „Listele de subscriere pentru poetul Mihail Eminescu cu foarte mare greutate sunt reînturnate, deși invitațiuni în scopul acesta s-au făcut în repețite rînduri de comitetul ce le-au emis. Fiindcă această întîrziere face să sufere poetul, ni se adresează rugămintea de a face din nou cunoscut prin ziarul nostru tuturor posesorilor de liste ca să se grăbească cu reînturnarea lor.
  •    La rîndul nostru rugăm pe confrații de a lua notă de marea nevoe ce o are poetul și-a face din parte-le invitațiunile cuvenite în acest sens spre cunoștința celora care mai au încă liste de subscriere de-ale comitetului elevilor școalei de belearte din orașul nostru.
  •    S-a primit de pe lista încredințată d-lui prefect de Fălciu suma de 25 de lei cum și de la dl. Alex. Cuza suma de 25 de lei produsul  unei colecte făcută la universitate tot pentru folosul poetului Eminescu.” 
Sursa:
 Vintilă, Petru. Eminescu: Roman cronologic. – Bucureşti: Cartea Românească, 1974. – 810 p.