LA 80 DE ANI DE LA NAŞTERE
Liviu Damian, poetul inimii şi
tunetului, al mândriei şi răbdării,
face parte din generaţia şaizeciştilor basarabeni având toate insemnele unui luptător
postlabişian cu inerţia ale unui recuperator de întreg fiinţial naţional prin
restabilirea punţilor sfărâmate-cu trecutul, cu valorile, cu firescul, cu focul
din verb ce vine de dincolo de ieri,
spune Mihai Cimpoi.
În a doua jumătate a secolului al XX-lea, mulţi oameni de cultură, mă refer
aici în special la condeieri basarabeni, s-au acomodat pe deplin la
circumstanţele istorico-politice şi au adoptat un mod de viaţă conformist,
devenind oficioşi prosperi şi, implicit, jertfe irecuperabile ale realismului
socialist tentant şi bine răsplătit la moment. Liviu Damian a fost scriitorul
care nu a vrut să se lase absorbit de vremuri. Demnitatea, curajul, puterea
spirituală, cultura poetică aleasă, trăsături menţionate în mai toate evocările
contemporanilor, l-au ajutat pe poet să se limiteze la concesii sporadice
făcute pentru salvarea cărţilor, creind doar versuri care supravieţuiesc, ale
căror mesaj şi imagistică rămân la fel de valoroase şi astăzi, la o distanţă de
aproape treizeci de ani de la trecerea scriitorului în nefiinţă şi la cincizeci
de ani de la debut (Darul fecioarei,
1963). Un argument în susţinerea ideii de mai sus îl găsim în următoarele
versuri: Tot ce-i atins de laude dispare/ Am lăudat cetăţile –
şi nu-s/ Păduri am lăudat cu disperare -/ Pădurile de pe la noi s-au dus/ Încât
mă tem să laud astă pâine/ Parfumul sfânt al florilor de tei/ Şi tot ce-n noi
statornic mai rămâne... Printre multiplele
reflecţii ale contemporanilor, Ion
Hadârcă menţionează, că : Liviu
Damian a fost un tribun, un om de cultură a tuturor timpurilor. Un remarcabil
poet român din generaţia Nichita Stănescu, Ion Alexandru, Ana Blandiana, egal
ca spirit, ca valoare estetică şi ca impact asupra generaţiei viitoare...Pe
lângă har, geniul avea calitatea de a se împărtăşi cu cei tineri, care urmau să
ducă suflarea literară mai departe. Însuşi poetul afirma într-un dialog cu
Serafim Saca (1973): Opera de artă e chemată, în primul rând să declanşeze o
criză de conştiinţă, adică să semnifice o lipsă a ceva însemnat. A scrie ceva
înseamnă a declanşa în tine şi în cititorul tău o criză de conştiinţă. Să se
contamineze reciproc, să lupte pentru supravieţuirea demnităţii. În calitate de consilier literar la Uniunea Scriitorilor,
Liviu Damian îndemna tinerii condeieri să se conducă în creaţie, de valoare, de frumos şi adevăr. Aici ne amintim de Grigore
Vieru care la rându-i se pare că era mai aproape de simţirile şi trăirile lui
Liviu Damian, fiind şi el un cântăreţ al Plaiului şi al Neamului. Dânsul
menţiona: Liviu Damian izvora din
întreaga sa putere spirituală, din aleasa sa cultură poetică, o linişte
înflăcărată, care călea duhul celor aflaţi în preajma inimii sale. Era exploziv
duhul său şi molipsitor de viaţă. Alteori arată fragil ca o floare, plângea
chiar. Dar plângea frumos... Suflet bun în toate... a fost ostaş al vieţii, al
curajului scriitoricesc. Mediul în care creşte şi se educă un om îşi lasă
amprenta şi îi marchiază viaţa şi personalitatea. Născut la 13 martie 1935, în
familia unor intelectuali, tatăl său, Ştefan, fost director de şcoală la Strâmba, a fost deportat
pentru zece ani în Siberia, pe motiv politic: (făcuse studii economice la Bucureşti) şi Eufimia
Damian din satul Strâmba, judeţul Bălţi ( actualmente satul Corlăteni,
Râşcani). Şi-a iubit mult părinţii, a iubit mult viaţa şi baştina. În una din
poeziile sale descrie baştina astfel: Baştina
e ochiul ce nu doarme./ Baştina aude ce-i
în piept./Baştina e dorul sfânt al mamei/ şi verdictul tatei greu, dar drept.
De mic era bolnăvicios şi din acest motiv n-a mers la şcoală cu cei de vârsta
lui. Primele două clase le-a făcut la domiciliu, în 1944 a mers direct în clasa
treia a şcolii din localitatea de baştină. De mic îi plăcea cartea, citea mult,
era activ, participa la şezători literare, serate şcolare şi alte activităţi cultural-artistice.
Absolvind şcoala medie din sat, (1955),
urmează Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Istorie şi Filologie,
specialitatea limba şi literatura română (1960). Pe parcurs, a fost redactor-şef
al Comitetului de Stat pentru Edituri şi secretar al Comitetului de Conducere
al Uniunii Scriitorilor din Moldova (1976-1986). A început să scrie versuri
fiind elev,primele poezii publicate în presă datând din 1951. Mai târziu
publică un ciclu de versuri într-o colecţie colectivă Glasuri tinere (1954 şi alte ediţii). Adevăratul debut se produce
însă în anul 1963 cu placheta de versuri Darul
fecioriei. Urmează volumele: Ursitoarele
(1965), Sunt verb (1968), Partea
noastră de zbor 1974, Mândrie şi răbdare (1977), Altoi pe o tulpină vorbitoare
(1978), Coroana de umbră (1982), Scrieri alese (1985), Poezii şi poeme (1986).Un
loc aparte în creaţia poetului Liviu Damian îl ocupă ciclul Eminesciana, cu care se deschide cartea Inima şi tunetul (1981). Autorul nu se
referă la faptul cotidian, banal-că pe drumul dinspre Chişinău spre Cernăuţi,
în apropierea satului Recea, a fost săpat un izvor numit în cinstea poetului.
El poetizează cu măiestrie, exprimându-şi recunoştinţa cuvenită omului care a
săpat izvorul, după care sugerează în mod metaforic permanenţa poetului în
poezia Vorbeşte Eminescu din adâncuri/ şi
sufletul cu lacrimi ni-l sărută. O modalitate originală de dezvăluire
lirică a viabilităţii creaţiei lui Eminescu, poetul Liviu Damian a găsit-o şi
în poezia Eminescu în câmp. Femei de
la ţară lucrează La sfeclă şi tutun
şi cine ştie dacă în astfel de zile şi nopţi îşi aduc aminte de Eminescu: În faţa ochilor stau rânduri-rânduri/ de
rădăcini, de frunze cât un cal./Le-o fi sunând femeilor prin gânduri/c-un
bucium rătăcit pe deal? Chiar dacă versul eminescian este lipsă, totuşi el
este prezent aici, consideră poetul, fiindcă aici sunt oamenii care îl vor citi
mai pe urmă: Stau tomurile poate
neumblate/ şi nedeschise încă până la iarnă,/ dar inima din ele-aicea bate/ sub
neaua care iarăşi se întoarnă. Poetul se adresează direct către confraţii
de breaslă: Poeţi, să-l citim pe Eminescu...
În Ziua lui Eminescu şi-l imaginează
pe Poet la sărbători. După pluguşor şi semănat apare Poetul cu puterea lui
întineritoare: Pe urma lor se arată
Eminescu/ cu steaua de-unde zorii
se ivescu./ În raza ei clătindu-mi
iarăşi faţa,/ tânăr aş vrea să fiu-ca
dimineaţa. În poezia Eminescu între
noi ni-l arată pe Eminescu mai presus
de condiţia materială obişnuită, în viziunea poetului contemporan el apare ca o expresie a spiritului, a vieţii spirituale: Flămând de grai părea, şi nu de pâine....
Dovada apartenenţei lui la valorile spirituale rezidă şi în faptul că n-a
reacţionat decât la un gest de adâncă semnificaţie în planul existenţei
spirituale, numai după ce i-am arătat în
ţarini grâul verde,/ i-am arătat şi pruncii-ca să vadă/ că noi suntem în zilele
de astăzi/ urmaşii celor ce-au rămas baladă... Poezia Eminescu între noi este
o parabolă a permaneneţei Luceafărului literaturii
române şi un îndemn adresat nouă: să nu uităm că suntem urmaşii celor ce-au
rămas baladă. Mai urmează poeziile: Eminescu,
foc gânditor; Eminescu la sărbătoarea poeziei; Eminescu depărtându-se de iarnă; Eminescu şi codrul memoriei; Eminescu
de mâine, în care evocă ideea
înstrăinării de duhul poeziei eminesciene a generaţiilor viitoare în cazul dacă
acestea îşi vor pierde limba maternă.
A scris şi poezii pentru copii: Comoara,
De-a baba-oarba, Inima şi tunetul,
etc. Ca şi în scrierile pentru adulţi, poezia pentru copii se concentrează în
jurul câtorva probleme predilecte: pâinea, dăruirea omului, creaţia, neostoita
sete de frumos şi bine. Maestru al titlurilor şi al gnomismului poetic, Liviu
Damian crează de multe ori versuri pe cât de succinte, pe atât de
pătrunzătoare. Un exemplu: Dar nu-mi
răspunde/Nimenea/ Dinspre apele / De vânturi/ Pieptănate; Găseşte urma mea/ şi mergi invers./De la sfârşit începe
orice vers;/ Ani atâţea am umblat prin ger/ ca să aud cum creşte iarba mare;/
bunicii noştri intrau pe rând/ în lemn şi-n dealuri fără glas. Sunt
versuri-poem care dovedesc, o dată în plus, că lirica lui Liviu Damian merită
şi trebuie să fie readusă în atenţia cititorului, susţine Lucia Ţurcanu. Liviu
Damian s-a afirmat ca un înzestrat eseist şi publicist, dovadă fiind volumele
de publicistică Îngânduratele porţi (1975),
Dialoguri la marginea oraşului (1980),eseurile
Pâinea (1976) şi Pâinea în două cânturi (1984) care îl captivează pe
cititor nu numai prin interesante dezbateri de probleme ce ţin de cultura şi etica generală, de artă şi
literatură, de educaţia tineretului, ci şi prin inteligenţa şi verva polemică,
prin înţelepciuni şi formulări norocoase, prin sobrietatea şi eleganţa stilului.
Liviu Damian a tradus din poezia lui P. Neruda, V.Solouhin, N.Hikmet, I.Ritsos,
I.Ziedonis, ş.a.
În 1988, sub îngrijirea lui Ion
Hadârcă, a văzut lumina tiparului o selecţie postumă de versuri pentru copii
ale scriitorului intitulată, Aştept un
arici, iar în 2003 Editura Litera a
scos de sub tipar volumul Saltul din
efemer, apărut în colecţia Biblioteca şcolarului.
Modul de a fi al poetului Liviu Damian a fost de a-i sluji şi uni pe oameni, de a arunca punţi de
legătură între timpuri şi generaţii, de a-şi avea rădăcinile adânc împlântate
în solul realităţii şi al istoriei, fiind gata de încleştare cu orice
intemperii, de a-şi duce povara
creaţiei cu dârzenie şi responsabilitate. La începutul anilor 1989-1991, când
toţi scriitorii noştri s-au înrolat ca simpli ostaşi în lupta pentru
deşteptarea naţională, pentru idealurile neamului, pentru limbă şi alfabet.
Indiscutabil, în fruntea militanţilor s-ar fi aflat neapărat şi Liviu Damian,
dacă o boală incurabilă nu l-ar fi smuls din rândurile noastre încă în vara
anului 1986.
Liric meditativ de o acută sensibilitate artistică şi cu o viziune
dramatico-polemică asupra realităţii, L. Damian a fost preocupat în permanenţă
de dezbaterea problemelor cheie ale contemporanietăţii şi de inovarea continuă
a limbajului poetic, fără însă a neglija temele şi motivele general-umane.
Adevăratul poet: îi face pe oameni
mai conştienţi de ceea ce simt, şi, prin urmare, îi învaţă ceva despre ei însuşi, spunea marele liric şi
eseist englez T. S. Eliot. De justeţea şi adâncimea acestor spuse ne convingem
încă o dată, când le raportăm la poezia lui Liviu Damian după lectura ei
integrală. În poezia care s-a vrut şi care în adevăr este prezentă ca unealtă în mână/ şi proaspătă ca viaţa-n smicele:
Din pâinea şi
vinul poporului Un vers ce-i sortit să rămână
Îţi vine şi ţie
o parte măreţ ca lumina din stele,
Pe-aripile
muncii şi dorului prezent ca unealta în mână
Ridici tu un
vers fără moarte? şi proaspăt ca viaţa-n smicele
Credem că opera poetului Liviu Damian merită să fie
studiată, discutată pe larg de tânăra generaţie, în special, fiindă evocă în continuare
problemele cu care se confruntă societatea astăzi, fiindcă răspunde la
multiplele întrebări care ne preocupă pe toţi. Noi, cei de la Centrul Academic
Internaţional Eminescu, ne-am propus să inaugurăm un ciclu de activităţi prin
care să-i asociem pe cititorii noştri cu poezia, eseistica şi publicistica lui
Liviu Damian.
Larisa Arseni.Maestru în Artă.
Colaboratoare la CAIE.