18 mar. 2015

Evenimentul zilei: 18 martie

1872

  • „Eminescu nu lucrează nimic, e leneş... Cel puţin el zice aşa... Eu însă nu cred; el e şiret.” (I. Slavici către I. Negruzzi)
  • Veronica Micle vine la Viena, spre a urma un tratament medical, fiind suferindă de o eczemă cronică şi care pînă atunci se dovedise rezistentă la orice medicaţie încercată. La Viena îl cunoaşte pe Eminescu, în cercul numeros al studenţilor români.
  • Veronica Micle avea să evoce mai tîrziu, într-o scrisoare, momentul cunoştinţei cu Eminescu: „Cunoscîndu-te la Viena, modestia ta, şi mai ales dorul de-a povesti unele întîmplări din viaţa marilor gînditori, m-a făcut să-ţi port respect... Șase luni cît am stat în capitala Austriei mi s-a părut șase zile...Îţi aduci aminte, cînd te-am cunoscut pentru întîia oară la d-na Löwenbach, gazda mea, recomandat de Micle, care îţi făcuse cunoştinţă tot din îndemnul meu!... Erai timid şi vecinic priveai în pămînt. Laudele mele pentru frumoasele tale poezii păreau că te măgulesc, şi atunci ai îndreptat priviri întrebătoare spre mine... Am devenit prieteni... ”
  • O mărturie a lui Slavici: „Deoarece s-au scris multe, poate chiar prea multe despre slăbiciunea lui Eminescu pentru Veronica Micle, cred că se cuvine să mai spun şi că tot în timpul petrecut la Viena a făcut el cunoştinţa ei, care venise acolo să consulte medicii asupra unei boale, de care suferia. El însuşi nici atunci, nici mai tîrziu nu mi-a vorbit despre aceasta. Aflasem însă de la alţii, că i-a fost recomandat unei doamne de la Iaşi ca însoţitor la vizitarea oraşului.”(Amintiri)
  • Scrisoare a lui Eminescu către părinţi: „Anul acesta e într-adevăr un an nefast pentru mine. Abia am scăpat de catarul de stomac şi de gălbinare şi m-a cuprins o aprindere de maţe, care-a ţinut trei săptămîni şi era să mă coste viaţa. Şi această boală a fost unită cu o lipsă deplină de apetit, astfel încît părăsind patul după trei săptămîni de zăcere, arăt mai mult a mumie, decît a om. În vremea din urmă am mai căpătat durerea de urechi, care-am mai avut-o cînd locuiam la Blanchin în Cernăuţi. Această durere ţine adesea ceasuri întregi  şi dacă m-a apucat o dată în zi, nu mai pot nici gîndi, nici lucra nimic ziua întreagă. De doctori precum ştiţi nu poate fi vorba cu mijloacele mele, singurele consilii ce le-am căpătat au fost de la elevii de medicină, pe care i-am întrebat. Aprinderea de maţe e ca şi trecută, pentru că de vro trei zile iar am apetit, durerea de urechi cred că va înceta cu venirea căldurilor şi cred c-or trece toate celea cu vremea. E drept că m-am şi săturat de ele. Banii lunari vă rog a-i trimite nemijlocit după primirea acestei epistole, căci sunt cu desăvîrşire lipsit în momentul de faţă. Afară de cauzele lesne de de priceput, cari-şi au naştere în boala mea, se mai adaogă şi scumpetea cea cumplită, ce-a început a domni aicia. Toate celea costă azi cel puţin cu o a treia parte mai mult decît costau înainte de un an şi la toate astea expoziţi-ai de vină. Aşa se zice – dar eu cred că-i numai un pretext spre a urca preţurile, căci pînă la expoziţie mai e un an. Vă spun drept, că trăiesc cu mare greutate. În momentul în care vă scriu aceste şiruri mă aflu în lipsă deplină de bani, aşa încît voiu trebui ca măni să împrumut de la cineva, deşi şi împrumutarea e grea, căci cunoscuţii mei, studenţi ca şi mine, n-au nici ei de unde. Rugîndu-vă încă o dată să-mi trimiteţi imediat bani, îmbrăţişez pe Șerban, pe Hariete (căreia-i mulțămesc pentru scrisoare), pe Mateiu, vă sărut măinile şi rămîn cu iubire şi respect.Al D-voastră supus fiu Mihaiu ”
1883

  •   Iosif Vulcan face o călătorie la Bucureşti şi are loc revederea lui cu Eminescu. Poetul îi dă pentru Familia un număr de şapte poezii. Revenind la Oradea, Vulcan îi expediază poetului o mică sumă de bani drept onorariu. Răspunzîndu-i lui Iosif Vulcan pentru onorariul trimis, M. Eminescu îi scrie: „Multe stimate domnule şi amice, mulțumesc pentru onorariul trimis – cel dintîi pentru lucrări literare pe care l-am primit vreodată-n viaţă. În România domneşte demagogia şi în politică şi în literatură: precum omul onesc rămîne aici necunoscut în viaţa publică, astfel talentul adevărat e înecat de buruiana rea a mediocrităţilor, a acelei şcoale care creşte a putea înlocui talentul prin impertinenţă şi prin admiraţie reciprocă. Iartă-mi, stimate amice, acest ton polemic, dar te asigur că a fost pentru mine o mîngîiere de-a mă vedea remunerat dintr-un colţ atît de depărtat al României, din Oradea-Mare – cînd în ţara mea proprie nu voi ajunge niciodată să însemnez ceva. Excepţie făcînd de cercul restrîns al cîtorva amici. Ș-apoi să nu fiu pesimist?”
  •   În timpul cît Iosif Vulcan a stat la Bucureşti, după cum el însuşi avea să-şi amintească mai tîrziu (Familia din anul 1892, p. 355), a frecventat teatrul din Sala Dacia, într-o societate de amici în care era şi Eminescu: „În seara aceea se juca o melodramă franceză în vreo 7-8 tablouri, încît reprezentaţiunea s-a terminat la 1 ¼ după miezul nopţii...Ne-am fi plictisit grozav, dacă între altele n-ar fi fost atît de interesante. Eram în o societate cu Eminescu, Nic. Densusianu, Carol Scrob, Iuliu Roşca şi academicianul Atanasie Marinescu, dimpreună cu alţi prieteni literari. Astfel timpul ne trecea repede. Eminescu era bine dispus şi satira-i înţepătoare înveselea pe toţi. ”
Sursa:
 Vintilă, Petru. Eminescu: Roman cronologic. – Bucureşti: Cartea Românească, 1974. – 810 p.