12 mar. 2015

LIVIU DAMIAN – POETUL GENERAŢIEI DE AUR


        LA 80 DE ANI DE LA NAŞTERE
Liviu Damian, poetul inimii şi tunetului, al mândriei şi răbdării, face parte din generaţia şaizeciştilor basarabeni având toate insemnele unui luptător postlabişian cu inerţia ale unui recuperator de întreg fiinţial naţional prin restabilirea punţilor sfărâmate-cu trecutul, cu valorile, cu firescul, cu focul din verb ce vine de dincolo de ieri, spune Mihai Cimpoi.
În a doua jumătate a secolului al XX-lea, mulţi oameni de cultură, mă refer aici în special la condeieri basarabeni, s-au acomodat pe deplin la circumstanţele istorico-politice şi au adoptat un mod de viaţă conformist, devenind oficioşi prosperi şi, implicit, jertfe irecuperabile ale realismului socialist tentant şi bine răsplătit la moment. Liviu Damian a fost scriitorul care nu a vrut să se lase absorbit de vremuri. Demnitatea, curajul, puterea spirituală, cultura poetică aleasă, trăsături menţionate în mai toate evocările contemporanilor, l-au ajutat pe poet să se limiteze la concesii sporadice făcute pentru salvarea cărţilor, creind doar versuri care supravieţuiesc, ale căror mesaj şi imagistică rămân la fel de valoroase şi astăzi, la o distanţă de aproape treizeci de ani de la trecerea scriitorului în nefiinţă şi la cincizeci de ani de la debut (Darul fecioarei, 1963). Un argument în susţinerea ideii de mai sus îl găsim în următoarele versuri: Tot ce-i atins de laude dispare/ Am lăudat cetăţile – şi nu-s/ Păduri am lăudat cu disperare -/ Pădurile de pe la noi s-au dus/ Încât mă tem să laud astă pâine/ Parfumul sfânt al florilor de tei/ Şi tot ce-n noi statornic mai rămâne... Printre multiplele reflecţii ale contemporanilor, Ion Hadârcă menţionează, că : Liviu Damian a fost un tribun, un om de cultură a tuturor timpurilor. Un remarcabil poet român din generaţia Nichita Stănescu, Ion Alexandru, Ana Blandiana, egal ca spirit, ca valoare estetică şi ca impact asupra generaţiei viitoare...Pe lângă har, geniul avea calitatea de a se împărtăşi cu cei tineri, care urmau să ducă suflarea literară mai departe. Însuşi poetul afirma într-un dialog cu Serafim Saca (1973): Opera de artă e chemată, în primul rând să declanşeze o criză de conştiinţă, adică să semnifice o lipsă a ceva însemnat. A scrie ceva înseamnă a declanşa în tine şi în cititorul tău o criză de conştiinţă. Să se contamineze reciproc, să lupte pentru supravieţuirea demnităţii.                                                                                                                  În calitate de consilier literar la Uniunea Scriitorilor, Liviu Damian îndemna tinerii condeieri să se conducă în creaţie, de valoare, de frumos şi adevăr. Aici ne amintim de Grigore Vieru care la rându-i se pare că era mai aproape de simţirile şi trăirile lui Liviu Damian, fiind şi el un cântăreţ al Plaiului şi al Neamului. Dânsul menţiona: Liviu Damian izvora din întreaga sa putere spirituală, din aleasa sa cultură poetică, o linişte înflăcărată, care călea duhul celor aflaţi în preajma inimii sale. Era exploziv duhul său şi molipsitor de viaţă. Alteori arată fragil ca o floare, plângea chiar. Dar plângea frumos... Suflet bun în toate... a fost ostaş al vieţii, al curajului scriitoricesc. Mediul în care creşte şi se educă un om îşi lasă amprenta şi îi marchiază viaţa şi personalitatea. Născut la 13 martie 1935, în familia unor intelectuali, tatăl său, Ştefan, fost director de şcoală la Strâmba, a fost deportat pentru zece ani în Siberia, pe motiv politic: (făcuse studii economice la Bucureşti) şi Eufimia Damian din satul Strâmba, judeţul Bălţi ( actualmente satul Corlăteni, Râşcani). Şi-a iubit mult părinţii, a iubit mult viaţa şi baştina. În una din poeziile sale descrie baştina astfel: Baştina e ochiul ce nu doarme./ Baştina aude ce-i în piept./Baştina e dorul sfânt al mamei/ şi verdictul tatei greu, dar drept. De mic era bolnăvicios şi din acest motiv n-a mers la şcoală cu cei de vârsta lui. Primele două clase le-a făcut la domiciliu, în 1944 a mers direct în clasa treia a şcolii din localitatea de baştină. De mic îi plăcea cartea, citea mult, era activ, participa la şezători literare, serate şcolare şi alte activităţi cultural-artistice.  Absolvind şcoala medie din sat, (1955), urmează Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Istorie şi Filologie, specialitatea limba şi literatura română (1960). Pe parcurs, a fost redactor-şef al Comitetului de Stat pentru Edituri şi secretar al Comitetului de Conducere al Uniunii Scriitorilor din Moldova (1976-1986). A început să scrie versuri fiind elev,primele poezii publicate în presă datând din 1951. Mai târziu publică un ciclu de versuri într-o colecţie colectivă Glasuri tinere (1954 şi alte ediţii). Adevăratul debut se produce însă în anul 1963 cu placheta de versuri Darul fecioriei. Urmează volumele: Ursitoarele (1965), Sunt verb (1968), Partea noastră de zbor 1974, Mândrie şi răbdare (1977), Altoi pe o tulpină vorbitoare (1978), Coroana de umbră (1982), Scrieri alese (1985), Poezii şi poeme (1986).Un loc aparte în creaţia poetului Liviu Damian îl ocupă ciclul Eminesciana, cu care se deschide cartea Inima şi tunetul (1981). Autorul nu se referă la faptul cotidian, banal-că pe drumul dinspre Chişinău spre Cernăuţi, în apropierea satului Recea, a fost săpat un izvor numit în cinstea poetului. El poetizează cu măiestrie, exprimându-şi recunoştinţa cuvenită omului care a săpat izvorul, după care sugerează în mod metaforic permanenţa poetului în poezia Vorbeşte Eminescu din adâncuri/ şi sufletul cu lacrimi ni-l sărută. O modalitate originală de dezvăluire lirică a viabilităţii creaţiei lui Eminescu, poetul Liviu Damian a găsit-o şi în poezia Eminescu în câmp. Femei de la ţară lucrează La sfeclă şi tutun şi cine ştie dacă în astfel de zile şi nopţi îşi aduc aminte de Eminescu: În faţa ochilor stau rânduri-rânduri/ de rădăcini, de frunze cât un cal./Le-o fi sunând femeilor prin gânduri/c-un bucium rătăcit pe deal? Chiar dacă versul eminescian este lipsă, totuşi el este prezent aici, consideră poetul, fiindcă aici sunt oamenii care îl vor citi mai pe urmă: Stau tomurile poate neumblate/ şi nedeschise încă până la iarnă,/ dar inima din ele-aicea bate/ sub neaua care iarăşi se întoarnă. Poetul se adresează direct către confraţii de breaslă: Poeţi, să-l citim pe Eminescu... În Ziua lui Eminescu şi-l imaginează pe Poet la sărbători. După pluguşor şi semănat apare Poetul cu puterea lui întineritoare: Pe urma lor se arată Eminescu/ cu steaua de-unde zorii se  ivescu./ În raza ei clătindu-mi iarăşi faţa,/ tânăr aş vrea să fiu-ca dimineaţa. În poezia Eminescu între noi ni-l arată pe Eminescu mai presus de condiţia materială obişnuită, în viziunea poetului contemporan el apare ca o expresie a spiritului, a vieţii spirituale: Flămând de grai părea, şi nu de pâine.... Dovada apartenenţei lui la valorile spirituale rezidă şi în faptul că n-a reacţionat decât la un gest de adâncă semnificaţie în planul existenţei spirituale, numai după ce i-am arătat în ţarini grâul verde,/ i-am arătat şi pruncii-ca să vadă/ că noi suntem în zilele de astăzi/ urmaşii celor ce-au rămas baladă... Poezia Eminescu între noi este o parabolă a permaneneţei Luceafărului literaturii române şi un îndemn adresat nouă: să nu uităm că suntem urmaşii celor ce-au rămas baladă. Mai urmează poeziile: Eminescu, foc gânditor; Eminescu la sărbătoarea  poeziei; Eminescu depărtându-se de iarnă; Eminescu şi codrul memoriei; Eminescu de mâine, în care evocă ideea înstrăinării de duhul poeziei eminesciene a generaţiilor viitoare în cazul dacă acestea îşi vor pierde limba maternă.
A scris şi poezii pentru copii: Comoara, De-a baba-oarba, Inima şi tunetul, etc. Ca şi în scrierile pentru adulţi, poezia pentru copii se concentrează în jurul câtorva probleme predilecte: pâinea, dăruirea omului, creaţia, neostoita sete de frumos şi bine. Maestru al titlurilor şi al gnomismului poetic, Liviu Damian crează de multe ori versuri pe cât de succinte, pe atât de pătrunzătoare. Un exemplu: Dar nu-mi răspunde/Nimenea/ Dinspre apele / De vânturi/ Pieptănate; Găseşte urma mea/ şi mergi invers./De la sfârşit începe orice vers;/ Ani atâţea am umblat prin ger/ ca să aud cum creşte iarba mare;/ bunicii noştri intrau pe rând/ în lemn şi-n dealuri fără glas. Sunt versuri-poem care dovedesc, o dată în plus, că lirica lui Liviu Damian merită şi trebuie să fie readusă în atenţia cititorului, susţine Lucia Ţurcanu. Liviu Damian s-a afirmat ca un înzestrat eseist şi publicist, dovadă fiind volumele de publicistică Îngânduratele porţi (1975), Dialoguri la marginea oraşului (1980),eseurile Pâinea (1976) şi Pâinea în două cânturi (1984) care îl captivează pe cititor nu numai prin interesante dezbateri de probleme ce ţin de cultura şi etica generală, de artă şi literatură, de educaţia tineretului, ci şi prin inteligenţa şi verva polemică, prin înţelepciuni şi formulări norocoase, prin sobrietatea şi eleganţa stilului. Liviu Damian a tradus din poezia lui P. Neruda, V.Solouhin, N.Hikmet, I.Ritsos, I.Ziedonis,  ş.a.
 În 1988, sub îngrijirea lui Ion Hadârcă, a văzut lumina tiparului o selecţie postumă de versuri pentru copii ale scriitorului intitulată, Aştept un arici, iar în 2003 Editura Litera a scos de sub tipar volumul Saltul din efemer, apărut în colecţia Biblioteca şcolarului.
Modul de a fi al poetului Liviu Damian a fost de a-i  sluji şi uni pe oameni, de a arunca punţi de legătură între timpuri şi generaţii, de a-şi avea rădăcinile adânc împlântate în solul realităţii şi al istoriei, fiind gata de încleştare cu orice intemperii, de a-şi duce povara creaţiei cu dârzenie şi responsabilitate. La începutul anilor 1989-1991, când toţi scriitorii noştri s-au înrolat ca simpli ostaşi în lupta pentru deşteptarea naţională, pentru idealurile neamului, pentru limbă şi alfabet. Indiscutabil, în fruntea militanţilor s-ar fi aflat neapărat şi Liviu Damian, dacă o boală incurabilă nu l-ar fi smuls din rândurile noastre încă în vara anului 1986.
Liric meditativ de o acută sensibilitate artistică şi cu o viziune dramatico-polemică asupra realităţii, L. Damian a fost preocupat în permanenţă de dezbaterea problemelor cheie ale contemporanietăţii şi de inovarea continuă a limbajului poetic, fără însă a neglija temele şi motivele general-umane.
Adevăratul poet: îi face pe oameni mai conştienţi de ceea ce simt, şi, prin urmare, îi învaţă ceva despre ei însuşi, spunea marele liric şi eseist englez T. S. Eliot. De justeţea şi adâncimea acestor spuse ne convingem încă o dată, când le raportăm la poezia lui Liviu Damian după lectura ei integrală. În poezia care s-a vrut şi care în adevăr este prezentă ca unealtă în mână/ şi proaspătă ca viaţa-n smicele:
Din pâinea şi vinul poporului                        Un vers ce-i sortit să rămână                  
Îţi vine şi ţie o parte                                       măreţ ca lumina din stele,
Pe-aripile muncii şi dorului                           prezent ca unealta în mână
Ridici tu un vers fără moarte?                     şi proaspăt ca viaţa-n smicele
Credem că opera poetului Liviu Damian merită să fie studiată, discutată pe larg de tânăra generaţie,  în special, fiindă evocă în continuare problemele cu care se confruntă societatea astăzi, fiindcă răspunde la multiplele întrebări care ne preocupă pe toţi. Noi, cei de la Centrul Academic Internaţional Eminescu, ne-am propus să inaugurăm un ciclu de activităţi prin care să-i asociem pe cititorii noştri cu poezia, eseistica şi publicistica lui Liviu Damian.
Larisa Arseni.Maestru în Artă.
Colaboratoare la CAIE.