9 apr. 2015

DATINI DE ÎNVIERE ÎN CASA EMINOVICILOR

Deși opera eminesciană este indiscutabil influențată de filosofia Schopenhauer-iană, de budim și de alte gnoze, în adâncime, Eminescu rămâne profund atașat toată viața religiozității creștine.
În Spațiul mioritic, vorbind chiar despre „aceste împrumuturi”, Lucian Blaga era de părere că ele nu aduc atingere substanței sufletești intime poetului, ci prin natural or sunt la Eminescu doar elemente de conștiință suprapuse. Într-un articol recent despre Religiozitatea lui Eminescu, venerabilul mitropolit Nicolae Corneanu, plecând de la afirmațiile de tinerețe ale viitorului patriarh Miron Cristea, care într-o teză de doctorat susținută la Budapesta în 1895 (prima teză de doctorat de altminteri despre opera eminesciană!) afirmase că sufletul poetului era „un suflet lipsit de balsamul credinței”, căci diversele tropisme  ale lui Eminescu față de știință l-ar fi făcut să nege existența lui Dumnezeu, se pronunță respicat, considerând că Eminescu a fost „un profund credincios, nu numai religios în general, ci creștin”. „Creștinismul lui Eminescu, scrie mitropolitul Nicolae Corneanu, în articolul Religiozitatea lui Eminescu , Jurnalul Literar, nr. 3/6/2000, îl demonstrează în primul rând educația primită în copilărie, lecturile, studiile și întreaga desfășurare a vieții, opera literară, activitatea publicistică și manuscrisele ce ni le-a lăsat moștenire”. Pe de altă parte, subliniază mitropolitul Nicolae Corneanu, „ascedenții lui Eminescu erau foarte legați de biserică. Doi unchi au intrat în monahism, ca și trei surori ale mamei și o verișoară. Însăși mama poetului, Raluca Eminovici, era o femeie profund religioasă, care împreună cu familia ei a cumpărat biserica din Ipotești și apoi i-a donat numeroase obiecte cusute de mâna ei. Poetul însuși a fost botezat în Biserica Uspenia din Botoșani la 21 ianuarie 1850”.
Este bine știut de asemenea că părintele Constantin Galeriu a susținut la rându-I că Eminescu ar fi dorit să îmbrace la un moment rasa călugărească. Despre apropierea viitorului poet de biserică a discutat temeinic în „Convorbiri duhovnicești” părintele Ionichie  Bălan, care printe altele, a luat în sprijin mărturia călugăriței Agafia Moisa: : „Mihai, a notat ea, venea regulat în fiecare vară la mătușile lui care erau călugărițe. Una dintre acestea, maica Olimpiada, povestește că venea la ele, stătea câte o săptămână, se ruga la biserică și mai ales asculta cântarea maicilor de la strană. Îi plăcea cum cânta. Era totdeauna singuratic”.
Citând-o pe Aglaia Eminovici, sora lui Eminescu, din Însemnări din casa părintească, Octavian Minar ne restituie în Hristos a înviat. La Ipotești, 1942, atmosfera sufletească, feluritele datini și obiceiuri ținute în casa
Eminovicilor în preajma Paștilor și de Înviere. „În săptămâna Luminată, coconul Gheorghieș (căminarul, tatăl lui Eminescu), povestește sora poetului, sta acasă și organiza personal deosebitele obiceiuri pascale. Se adunau în cursul Săptămânii Patimilor sute de ouă pe care el le colora în roșu și galben. Vopselele le făcea singur din plante cultivate de el în grădină, (...) tata vopsea în roșu și galben ouăle de Paști. Avea o dragoste nemărginită pentru a face singur acest lucru. Știa să facă câte zece feluri de roșu și tot atât de galben. Te cruceai să le vezi, roșu precum creasta cocoșului, roșul ca frunza de vie ruginită, roșu ca sângele; apoi galbenul ca chihlimbarul, galbenul ca nalba, galbenul ca mierea de albine. După ce le vopsea le punea în panerele făcute de Crețu, omul lui de încredere, și le păstra până în noaptea Învierii. „Când toate preparativele erau făcute, noi copiii, îmbrăcați în haine de sărbătoare, așteptam ceasul când toată lumea pleca la biserică. Cu lumânări în mână, aveam fiecare câte un coșuleț cu ouă, plecam câte doi înainte, iar în urmă venea tata și mama, având în mână câte o lumânare, făcute din ceara albinelor noastre. (...) După terminarea slujbei, familia Eminovici împărțea oule și cozonacul sfințit, la săraci, apoi plecam acasă. În ziua întâia de Paști, la prânz, în curtea conacului se așezau mesele pentru sărbătorirea Invierii Domnului , unde fiecare oaspete avea în față lui o strachină nouă, un cofăel cu vin și o lumânare. Petrecerea începea printr-o sfințire, la sfârșitul căreia se cânta în cor: Hristos a înviat!
Spirit creștin profund, Eminescu a scris în spiritul marii poezii mistice a lumii câteva piese excepționale (Ta Twan Asi, Răsai asupra mea..., Rugăciune, Învierea). Din ultima menționată reproduc pentru cititor cele două strofe din final:
Cântări și laude nălțăm,
Noi, Ție Unuia,
Primindu-l cu psalme și ramuri
Plecați-vă neamuri,
Cântând Aleluia!

Christos a înviat din morți,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o
Lumina ducând-o
Celor din morminte!
Sursa: Ghilimescu, Ștefan Ion. Proximitatea lui Eminescu. – Târgoviște, 2000. – 160 p.