21 mai 2015

EUROPA, SAREA TERREI...




(Studiu)
                          MIHAI CIMPOI
          
  O carte pe potriva vremurilor, evenimentelor şi intenţiilor pe care le trăim noi astăzi, românii basarabeni. O carte care începe cu o adresare către toţi ce o vor deschide şi studia: Iubite cititor, drag prieten european,
           Această carte, ciudată, menţionează autorul, ciudată într-un fel, s-a născut dintr-o  idee, idee a Prieteniei Europene, să-i zicem. E o idee abstractă (poate te vei îndoi însă ca şi mulţi alţii), numai că e trăită la concret, însoţită de o dorinţă şi de o voinţă, pe care le-au avut şi marii mei înaintaşi români. Europa a fost şi rămâne continentul idialităţii albe, visat în culori albastre, cetatea viselor şi certitudinilor cu numeroase intrări (pentru toate seminţiile). Ea apare, filosofic vorbind, ca un Unu multiplu, ca o unitate sintetică de tip kantian, ca o unitate a diversităţii  culturale, ce săvârşeşte miracolul unirii culturale într-o Cultură. Am răsfoit, cu acest prilej, paginile înaintaşilor şi am constatat, cu legitimă şi înălţătoare mândrie, că ideea europeană a fost şi ideea lor, de la Ştefan cel  Mare şi Dimitrie Cantemir (în Evul Mediu) până la Eminescu (în secolul al XIX-lea) şi Noica (în secolul al XX-lea) această unitate a fost gândită esenţial atât sub formă de idee ca atare, cât şi ca întruchipare reală, în concreto , fiind concepută-sub semnul acelui Unu multiplu-ca o comunitate creştină, areopag european, federaţiune, conglomerate de state unite ale Europei, model cultural. Într-un poem inserat în Descrierea Europei (1856), Ion Heliade-Rădulescu proiecta o utopie creştin-socialistă, o Sântă Cetate: „Gali, angli, italieni, poloni germani,/Maghiari, români, de popol milioane/ Jos au surpat şi udoli, şi tirani,/ Au spulberat tiare şi coroane...”. Prin Eminescu, Maiorescu, Lovinescu, Ibrăileanu şi alţii cultura critică, drept formula mentis românească în context european, a răspuns solicitărilor istorice moderne (a se vedea Ilie Bădescu. Sincronism european şi cultură critică românească, Cluj-Napoca, 2003). La sfârşitul secolului al XIX-lea, Aurel C. Popovici vorbea de Statele Unite ale Europei.Ceea ce obţinem noi, la această oră a acordului comun european, este o şi mai profundă şi aplicată înţelegere a utopiei care la Thomas Morus şi afinii săi visători-doctrinari, era o configurare de insulă, iar la unii filosofi ai culturii capătă contururi de arhipelag. Acum ea obţine chip real de continent. În planul culturiii, din insulari iată că devenim continentali prin punere a valorilor fiecăruia într-o comunitate valorică. Desprinsă din ceţurile romantice..., absolvită de aventuri, de fantome, de iluzii, despuiată de aureola mitică, ferită de neîncrederile gene-rate de politicile imperiale, de conflagraţii şi de alte tare, de atitudinile extreme şi de polarităţile tensionat, Europa se impune, în culorile nădejdii şi certitudinii, cu chipul ei reînnoit de Isus, care reînvie un întreg din bucăţile risipite.
       Să trăim, dragă cititor şi prieten european, dragă Europaeus (să-ţi zic aşa), clipe de lectură – sper plăcute – sub semnul acestui Întreg.
       Autorul, în calitatea sa titulară de român european.
                                                                                        Mihai Cimpoi
      Cartea este structurată în mai multe capitole, fiecare capitol inserând la rându-i mai multe paragrafe. Autorul face o sinteză asupra formării şi fondării Europei ca un tot întreg pornind de la Evul Mediu până în zilele noastre vorbind, în aspect filosofic şi cultural. Capitolul I Eurocentrismul include următoarele paragrafe: Mărul de aur European; Faţă în faţă cu Europa; Grădina Hesperidelor şi pericolul. Hesperos; Spectrul Europei ( după Keyserling); Dostoevski: Uniunea Europeană ca utopie. Eurocenrtismul promovează un hegemonism valoric european în toate domeniile. În filosofie, el se manifestă în preocuparea de a gândi fiinţa şi fiinţarea, în cultură şi filosofia culturii accentul se pune pe crearea de valori (orientocentrismul nu recunoaşte tocmai puterea de creativitate şi caracterul original al culturii europene), în religie, totul se axează pe raporturile eului cu Dumnezeu, în istorie, prioritate are reprezentarea sub forma mişcării (devenirii,evoluţiei). Cât priveşte cultura română, care e o cultură ca altele (vorba isidioasă a lui Patapievici), o cultură de raftul doi, e mai degrabă o cultură făcută cu altele, din altele (după Noica); în cazul lui Eminescu ea s-a făcut cu întreaga cultură a lumii, obţinându-se miracolul. De ce nu am admite că şi cultura lumii s-a făcut cu cultura română, după cum e cazul lui Eminescu sau cazul Brâncuşi. Raportul nostru cu Europa reia problema alterităţii. E ca şi raportul pe care-l avem cu arta: ne oglindim, ne proiectăm fiinţa într-o conştiinţă continentală. Europa devine un întreg continent al alterităţii în preajma căruia ne rostim fiinţa şi căutăm, înfriguraţi, esenţa ei. Cine şi ce suntem în această proiecţie alternativă ne preocupă mai puţin; contează mai mult această proiecţie.

Larisa Arseni. Colaboratoare la CAIE.
Maestru în artă.