21 mai 2015

EUROPA, SAREA TERREI...



  
                   (Continuare)              
                                          
 ÎN CAPITOLUL II, intitulat Occident şi Orient (În literatura română), autorul ne vorbeşte despre: Occident/Orient/Sud-Est; Complexsul, Poziţiei Geopolitice; Mutageneza etică, despre Geniul LATIN ŞI SPIRITUL EUROPEAN. Conceptul cantemirian al creşterii/descreşterii marchează întrega literatură română a perioadei interbelice a secolului al XX-lea. Există, am putea spune, un cantemirianism care se impune ca mod esenţial de a înţelege fiinţa Orientului sub specia antinomicului. El apare pregnant, ca topos romantic, la Ion Heliade-Rădulescu (echilibrul antitezelor) şi la Eminescu, în secolul al XIX-lea (de la mărire la cădere). Concepţia fiinţei-către-mărire ca fiinţă-către-decădere intensifică sentimentul fericirii momentane (al eminescienei clipei repezi ce ni s-a dat). Conştiinţa tragică a orientului se anunţă doar în voluptatea cu care se încrede proiecţiilor supradimensionale ale iluzoriului. Etica orientală e o etică a fericirii gustate plenar în ciuda visicitudinilor destinului. Destinul aplică lovitura de graţie fără a se anunţa prin semne prevestitoare. Înţelepciunea se axează  pe acest eudemonism etic, care generează o linişte sufletească şi echilibrul psihic. Sindipa-filosoful din Divanul persian al lui Sadoveanu adresează ucenicului său Ferid îndemnuri la degustarea fericirii, liniştii şi bucuriilor vieţii.../ -Dascăle iubite,  a răspuns coconul, mă bucur deşi i-am simţit zădărnicia. Zădărnicia fiule e unde s-au amestecat oamenii. Bucuria ta pune-o în cele fără prihană... Filosoful continuie, Dumnezeu a dat unora dintre fii omului puţintică înţelepciune. Iar unii dintre noi pot, cu această armă şubredă, să biruiască întristarea cea mare a trecerii noastre pe pământ. Eu am fost cel dintâi fulger între viaţă şi moarte, zice înţelepciunea. Eu am fost aşezată din veşnicie înaintea tuturor începuturilor. Înţelepciunea, al cărei exponent este Sindipa-filosoful, aplică criteriul cantemirian al creşterii / descreşterii mersului istoriei. Ea este întristarea şi bucuria, slăbiciunea şi puterea, ridică pe om în cerul tinereţii, ca să-l cufunde în mlaştina vieţii târzii, dând vieţii nebunii plăcute şi bătrâneţii pricepere amară. Eminescu vedea un pericol catastrofal în molipsirea spiritului românesc de alexandrinism sau ereristicism, ca mod de gândire bazat pe sofisme şi controverse (Eristica Orientului, corupţiunea logicii şi cugetării grece în cea alexandrină a trecut la români în toată urâciunea fiinţei sale).După cum remarcă N.Iorga, Occidentul şi Orientul s-au apropiat în ce priveşte substituirea cultului ostaşului şi a violenţei prin cultul cavalerului şi al dreptăţii. Prin contactul schimbărilor sufleteşti între cele două lumi: creştină a Apusului şi musulmană a Răsăritului au pătruns astfel de idei, pe care desigur francii, goţii de toate categoriile, suevii, vandalii, alanii, de unde atâtea neamuri moderne, nu le putuse ave niciodată. S-a creat astfel, neputându-se căpăta o unutate religioasă, o unitate morală în serviciul aceluiaşi ideal suprem, care este cultul onoarei (N.Iorga Sfaturi pe întuneric, Conferinţe radio 1936-1940, ediţie critică de Valeriu Răpeanu şi şi Sanda Răpeanu, Bucureşti, 2001,p.525). Odată promovat, acest cult nu s-a mai făcut loc înşelătoriei, abuzului de putere, încălcării în picioare a învinsului, ci s-a stimulat înţelegerea şi iubirea care iartă.  Lovinescu susţine, într-un articol din 1922, că literatura română nu-şi afirmă existenţa doar prin talente incontestabile ,ci şi prin anumite însuşiri specifice şi comune Virtuţile artistice ale rasei sunt evidente în poeziea noastră populară,superioară poeziei populare franceze; cifrele realizărilor literaturii culte nu se juxtapun ci se adună. Eminescu, Coşbuc, Creangă şi Caragiale nu sunt numai talente remarcabile ci şi puncte din frontiera hărţii noastre sufleteşti. Atitudinea fatalistă a poporului rămân faţă de viaţă ne situiaţă în orient; ne diferenţiază, în orice caz, de apus (apud Dreptul la memorie în lectura lui Iordan Chimet, vol. III, Bucureşti, 1922,p.632).Aceste note diferenţiate apar latente în poezia populară, şi la o înaltă treaptă de realizare artistică la Eminescu: Sentimentalitatea caracterizată prin duioşie e specifică  locului; n-o găsim în nici o literatură apuseană şi nici n-o putem confunda cu mila slavă. Humorul românesc este iarăşi specific; o pagină din Creangă nu-şi are echivalentul în nici una din literaturile universale. Suntem originali, nu numai prin fond şi prin expresie; tânăra noastră limbă e plastică şi plină de resurse (Ibidem).

Larisa Arseni. Colaboratoare la CAIE.
Maestru în artă.