(continuare)
OCCIDENT/ORIENT/ SUD-EST. În
clasificările paradigmatice şi tipologice ale corelaţieii Occident/Orient a
apărut o tangenţă corelativă obsedantă Sud-Est.Sud-Estul are, prin urmare, un
rol epidictic, servind de dovadă edificatoare. Este – adică – aducătoare de
lumină intensă într-o dezbatere copleşită de obscuritate. Corelaţia Occident/Orient,
înţeleasă ca una antinomică şi îngăduitoare doar o anumită complementaritate devine
mai nuanţată prin referire la Sud-Est. Europa ar pute, astfel, valorifica un
model de periferialitate seculară al
marginii cu lecţiile istorice ale
acesteia, incluzându-l organic în strategiile centralismului apusean.
COMPLEXUL POZIŢIEI GEOPOLITICE.
Eoropenizarea reactualizează şi dezbaterile despre poziţia geopolitică a
României. Ne întrebăm din nou, dacă România e ţară balcanică? Dacă este cu
adevărat sud-estică sau este europeană? Dacă face parte
din Europa Centrală? La problema în cauză apar şi multe contestări polemice acute ale situării
în cadrul Peninsulei Balcanice, dar şi afirmări precum că România se află
într-o regiune de tranziţie, la interferenţa dintre Europa peninsulară şi cea
continentală. Şi totuşi suntem în Europa? Această întrebare, de fapt, ascunde
insinuarea că nu suntem decât geografic în Europa. Este un bun prilej de a ne
elibera de fantomele coşmăreşti ale unui loc aşezat, vorba cronicarului, în
calea tuturor relelor. Această situaţie fatalistă şi deterministă (între imperii, între interese, între
diferite arialuri culturale, între
Orient şi Occident, între Centru şi
Margine, adică între Europa Centrală
şi limita ei extremă; între Europa
peninsulară şi cea continentală, înt-un cuvânt: între patru vânturi) ne aduce conştinţa liniştită a unei secţiuni
de aur, a unei aurea mediocritas, malefică altădată, benefică
de acum înainte. Europa adevărată nu este cea din cărţi şi din discursuri, ci
cea identificată, ca în Occident, cu Uniunea Europiană, este cea a marginilor
uitate care se vor transforma într-o posibilă Uniune a Europelor marginilor
ieşite din conul de umbră al anonimatului bântuit de fantomele mai vechi şi mai
noi ale ignorării prin marginalizare, prin blocarea participarii la Centru.
Drumul mitic spre Centru ar deveni, astfel, o cale reală accesibilă.
MUTAGENEZA ETICĂ.
Elementele
orientale, în special cel turcesc (osmanlău) sunt bogat reprezentate la
cronicari (mai ales la cei moldoveni şi la Moxa), astfel încât literatura
analitică îmbrăţişează, două secole şi cuprinde peste douăzeci de scritori,
între care primele nume ale literaturii (Ureche, Cantemir, Miron şi Nicolae
Costin, Neculce). Orientul aduce, în cultura română şi în particular în opera
cantemiriană, gustul pentru cuvântul
bătrân, ca mijloc universal-arhetipal de caracterizare a unei situaţii, a
unei stări de lucru sau a firii şi faptelor personajelor. Folosirea cuvântului din bătrâni este indiciul
valorificării unui fond arhetipal comun oriental-balcanic şi al cultivării unor
structuri narative specifice literaturii populare. (Influienţa orientală, mai notează în acest sens, Lazăr Şăineanu, nu
s-a mărginit numai în sfera vocabularului, ci s-a întins şi în unele domenii
ale literaturii populare, ca proverbe şi snoave. Alături de proverb, stă
snoava, apologul, povestirea animalieră înrudită cu fabula. Acţiunea spiritului
oriental asupra paremiologiei româneşti, ca şi asupra celei balcanice, e destul
de importantă. Indicaţiunea cea mai
veche o aflăm în cronicarul Neculce
care, vorbind de prieteşugul ce-l făcu Antioh-Vodă, să se puie împotriva unei
crăii cu o mână de oameni slabi: paza
bună trece primejdia rea,mielul blând suge la două mume, capul plecat nu-l prinde sabia...). (op.,p.95). Orientalizarea
occidentului este una de formă şi se face printr-un transfer de ordin mimetic
în administraţie, ceremonial oficial, în viaţa cotidiană, în îmbrăcăminte şi în
mâncăruri, în felul de a fi şi de a simţi al claselor boiereşti; într-un cuvânt,
este vorba despre o calchiare a modei orientale care a durat peste un
secol. E un secol de descreştere, ca
să utilizăm iarăşi noţiunea cantemiriană. De aceea, pentru a distinge între
tranzitoriu şi permanent (elementul popular constant) cercetătorul recurge la
diviziunea în Vorbe populare şi Vorbe istorice. Acelaşi L.Şăineanu ne
arată printr-o multitudine de exemple, care este impactul spiritului oriental
asupra modului de manifestare a ironiei. Doar câteva exemple: marafet,
având iniţial sensul de ştiinţă, talent a obţinut sensul de viclenie,
naz; tertipul înseamnând la origine proiect, plan semnifică
astăzi intrigă, chichiţe; vorbe precum aferim, ageamiu, babalâc, berechet, haz,chiolhan,
chirac, fudul, haba, hatâ, palavră, taifas, toate exprimă spiritul
general de zeflemea. Sinonimele bufonului sunt numeroase: cabaz, caraghios,
ghiduş, măscărici, mucalit, soitariu. Elemente de orientalizare sau cel
puţin o balcanizare, găsim la Anton Pan, I.L.Caragiale, M. Eminescu. Asemenea
lui Caragiale, Eminescu consideră moftul cea mai comică noţiune românească: Cea
mai comică noţiune românească e moftul-antiteză neîmpăcată şi în sine atât de
ridicolă dintre aparenţa exterioară şi fondul intern. Cel mai antitetic şi mai
comic caracter e moftangiul... (Fragmentarism, Bucureşti, 1981, p. 140).
Poetul, generalizează influienţa Orientului asupra spiritului românesc într-un
manuscris, vorbind despre molipsirea de alexandrinism, de decanteism: Astfel se vede cum Eristica Orientului (e vorba de Şcoala eristică din Megara-n.n.), corupţiunea logicii şi
cugetării grece în cea alexandrină a trecut la români în toată urâciunea
fiinţei sale. Să nu creadă nimeni, că numai noi (subl. în text-n.n.) suntem
de vină la căderea noastră. E un lanţ
întreg de cauze. Ciocoiul turc a fost eristic, cel grec asemenea, însă de zece
ori mai rău decât cei precedenţi (Ibidem).
Multe din credinţele şi obiceiurile răspândite la români le-am moştenit tot din
Orient. Cum ar fi doctrina indolenţei şi resemnării, reflectate
într-un şir de locuţiuni proverbiale: Aşa a fost să fie!, Aşa i-a fost scrisa!;
Cum îi va fi norocul!;,Cui i se croieşte rău, rău îi merge tot mereu!.
Românii tot cred în soartă, noroc, spunând: Ce ţi-e scris, în frunte-i pus. Aşadar, asistăm la o adevărată mutageneză în domeniul noţiunilor etice,
spiritul românesc valorizând, în pozitiv, împreună cu cel general-balcanic,
ceea ce Evul Mediu consideră păcat. Astfel, pe lângă lenevie, mama
tuturor păcatelor, avariţie, adulter,
sodomie, desfrâu, mândrie adică pe lângă tot ce Sfântul Toma şi Sfântul
Augustin consideră infracţiune faţă de legea divină şi ordinea (finalistă), păcatul
limbii, cuprinzând toate greşelile pe care le săvârşim prin cuvânt, de
la blasfemie la minciună, de la linguşire
la limbajul obscen, de la bârfă la
insultă (cf.Jacquet De Goff, Jean-Claude Schmitt, Dicţionar tematic al Evului
Mediu Occidental, Iaşi, 2002, p. 592).
Cultul povestirii, al oralităţii
a stimulat, în cazul spiritului românesc, păcatul grav al bârfei.
Larisa
Arseni. Colaboratoare la CAIE.
Maestru
în artă.
