25 mai 2015

EUROPA, SAREA TERREI..



(continuare)

 OCCIDENT/ORIENT/ SUD-EST. În clasificările paradigmatice şi tipologice ale corelaţieii Occident/Orient a apărut o tangenţă corelativă obsedantă Sud-Est.Sud-Estul are, prin urmare, un rol epidictic, servind de dovadă edificatoare. Este – adică – aducătoare de lumină intensă într-o dezbatere copleşită de obscuritate. Corelaţia Occident/Orient, înţeleasă ca una antinomică şi îngăduitoare doar o anumită complementaritate devine mai nuanţată prin referire la Sud-Est. Europa ar pute, astfel, valorifica un model de periferialitate seculară al marginii cu lecţiile istorice ale acesteia, incluzându-l organic în strategiile centralismului apusean.
COMPLEXUL POZIŢIEI GEOPOLITICE. Eoropenizarea reactualizează şi dezbaterile despre poziţia geopolitică a României. Ne întrebăm din nou, dacă România e ţară balcanică? Dacă este cu adevărat sud-estică sau este europeană? Dacă face parte din Europa Centrală? La problema în cauză apar şi  multe contestări polemice acute ale situării în cadrul Peninsulei Balcanice, dar şi afirmări precum că România se află într-o regiune de tranziţie, la interferenţa dintre Europa peninsulară şi cea continentală. Şi totuşi suntem în Europa? Această întrebare, de fapt, ascunde insinuarea că nu suntem decât geografic în Europa. Este un bun prilej de a ne elibera de fantomele coşmăreşti ale unui loc aşezat, vorba cronicarului, în calea tuturor relelor. Această situaţie fatalistă şi deterministă (între imperii, între interese, între diferite arialuri culturale, între Orient şi Occident, între Centru şi Margine, adică între Europa Centrală şi limita ei extremă; între Europa peninsulară şi cea continentală, înt-un cuvânt: între patru vânturi) ne aduce conştinţa liniştită a unei secţiuni de aur, a unei aurea mediocritas, malefică altădată, benefică de acum înainte. Europa adevărată nu este cea din cărţi şi din discursuri, ci cea identificată, ca în Occident, cu Uniunea Europiană, este cea a marginilor uitate care se vor transforma într-o posibilă Uniune a Europelor marginilor ieşite din conul de umbră al anonimatului bântuit de fantomele mai vechi şi mai noi ale ignorării prin marginalizare, prin blocarea participarii la Centru. Drumul mitic spre Centru ar deveni, astfel, o cale reală accesibilă.
MUTAGENEZA ETICĂ.
            Elementele orientale, în special cel turcesc (osmanlău) sunt bogat reprezentate la cronicari (mai ales la cei moldoveni şi la Moxa), astfel încât literatura analitică îmbrăţişează, două secole şi cuprinde peste douăzeci de scritori, între care primele nume ale literaturii (Ureche, Cantemir, Miron şi Nicolae Costin, Neculce). Orientul aduce, în cultura română şi în particular în opera cantemiriană, gustul pentru cuvântul bătrân, ca mijloc universal-arhetipal de caracterizare a unei situaţii, a unei stări de lucru sau a firii şi faptelor personajelor. Folosirea cuvântului din bătrâni este indiciul valorificării unui fond arhetipal comun oriental-balcanic şi al cultivării unor structuri narative specifice literaturii populare. (Influienţa orientală, mai notează în acest sens, Lazăr Şăineanu, nu s-a mărginit numai în sfera vocabularului, ci s-a întins şi în unele domenii ale literaturii populare, ca proverbe şi snoave. Alături de proverb, stă snoava, apologul, povestirea animalieră înrudită cu fabula. Acţiunea spiritului oriental asupra paremiologiei româneşti, ca şi asupra celei balcanice, e destul de importantă. Indicaţiunea cea mai veche o aflăm în cronicarul Neculce care, vorbind de prieteşugul ce-l făcu Antioh-Vodă, să se puie împotriva unei crăii cu o mână de oameni slabi: paza bună trece primejdia rea,mielul blând suge la două mume, capul plecat nu-l prinde sabia...). (op.,p.95). Orientalizarea occidentului este una de formă şi se face printr-un transfer de ordin mimetic în administraţie, ceremonial oficial, în viaţa cotidiană, în îmbrăcăminte şi în mâncăruri, în felul de a fi şi de a simţi al claselor boiereşti; într-un cuvânt, este vorba despre o calchiare a modei orientale care a durat peste un secol. E un secol de descreştere, ca să utilizăm iarăşi noţiunea cantemiriană. De aceea, pentru a distinge între tranzitoriu şi permanent (elementul popular constant) cercetătorul recurge la diviziunea în Vorbe populare şi Vorbe istorice. Acelaşi L.Şăineanu ne arată printr-o multitudine de exemple, care este impactul spiritului oriental asupra modului de manifestare a ironiei. Doar câteva exemple: marafet, având iniţial sensul de ştiinţă, talent a obţinut sensul de viclenie, naz; tertipul înseamnând la origine proiect, plan semnifică astăzi intrigă, chichiţe; vorbe precum aferim, ageamiu, babalâc, berechet, haz,chiolhan, chirac, fudul, haba, hatâ, palavră, taifas, toate exprimă spiritul general de zeflemea. Sinonimele bufonului sunt numeroase: cabaz, caraghios, ghiduş, măscărici, mucalit, soitariu. Elemente de orientalizare sau cel puţin o balcanizare, găsim la Anton Pan, I.L.Caragiale, M. Eminescu. Asemenea lui Caragiale, Eminescu consideră moftul cea mai comică noţiune românească: Cea mai comică noţiune românească e moftul-antiteză neîmpăcată şi în sine atât de ridicolă dintre aparenţa exterioară şi fondul intern. Cel mai antitetic şi mai comic caracter e moftangiul... (Fragmentarism, Bucureşti, 1981, p. 140). Poetul, generalizează influienţa Orientului asupra spiritului românesc într-un manuscris, vorbind despre molipsirea de alexandrinism, de decanteism: Astfel se vede cum Eristica Orientului (e vorba de Şcoala eristică din Megara-n.n.), corupţiunea logicii şi cugetării grece în cea alexandrină a trecut la români în toată urâciunea fiinţei sale. Să nu creadă nimeni, că numai noi (subl. în text-n.n.) suntem de vină la căderea noastră. E un lanţ întreg de cauze. Ciocoiul turc a fost eristic, cel grec asemenea, însă de zece ori mai rău decât cei precedenţi (Ibidem). Multe din credinţele şi obiceiurile răspândite la români le-am moştenit tot din Orient. Cum ar fi doctrina indolenţei şi resemnării, reflectate într-un şir de locuţiuni proverbiale: Aşa a fost să fie!, Aşa i-a fost scrisa!; Cum îi va fi norocul!;,Cui i se croieşte rău, rău îi merge tot mereu!. Românii tot cred în soartă, noroc, spunând: Ce ţi-e scris, în frunte-i pus. Aşadar, asistăm la o adevărată mutageneză în domeniul noţiunilor etice, spiritul românesc valorizând, în pozitiv, împreună cu cel general-balcanic, ceea ce Evul Mediu consideră păcat. Astfel, pe lângă lenevie, mama tuturor păcatelor, avariţie, adulter, sodomie, desfrâu, mândrie adică pe lângă tot ce Sfântul Toma şi Sfântul Augustin consideră infracţiune faţă de legea divină şi ordinea (finalistă), păcatul limbii, cuprinzând toate greşelile pe care le săvârşim prin cuvânt, de la blasfemie la minciună, de la linguşire la limbajul obscen, de la bârfă la insultă (cf.Jacquet De Goff, Jean-Claude Schmitt, Dicţionar tematic al Evului Mediu Occidental, Iaşi, 2002, p. 592).
Cultul povestirii, al oralităţii a stimulat, în cazul spiritului românesc, păcatul grav al bârfei.

Larisa Arseni. Colaboratoare la CAIE.
Maestru în artă.