26 iun. 2015

Europenitatea lui Eminescu


Eminescu are meritul de a fi salvat onoarea spiritual a poporului roman. Petre Ţuţea
            În anii studiilor universitare la Viena (1869-1874), Mihai Eminescu îşi consemnează în diverse caiete un număr împunător de extrase din presa germană (şi nu numai – D. P.), care se păstrează dispersate în mai toate manuscrisele sale. Pasajele, evident, acoperă multiple domenii: poezie, proză, dramaturgie, filosofie, sociologie, istorie, drept, fizică, ştiinţe ale naturii etc. Tânărul student român, indubitabil, răsfoia zilnic publicaţiile ştiinţifice şi cultural-distractive în cafenelele din Viena şi Berlin, pe mesele cărora le puteai lectura fără nici o jenă, fie la prânz, fie la cină. Dacă mai adăugăm şi fondurile bibliotecilor, unde lucra frecvent, se poate afirma cu certitudine că în capitalele Austriei şi ale Germaniei îi stăteau la dispoziţie colecţii întregi de cărţi, reviste, ziare etc., apărute anterior sau la acea vreme. Lectura lor, fireşte, s-a dovedit a fi o ocupaţie permanentă în viaţa cotidiană a poetului (şi nu ceva accidental, după cum o mai cred detractorii de pe ambele maluri ale Prutului – D. P.), devenind, întâi de toate, cu adevărat predominantă în formaţiunea sa spirituală. „Epoca studiilor vieneze şi berlineze, după Dimitrie Vatamaniuc, este şi una de mare efervescenţă creatoare, căreia îi aparţin proiecte dramatice, prozele şi marile poeme. Textele germane (...) permit să cunoaştem, în mai multe cazuri, modelele germane de la care porneşte Eminescu în creaţia sa originală”.
            Suplinind funcţia de redactor la Curierul de Iaşi (1876-1877) şi la Timpul (1877-1883), M. Eminescu va utiliza peste 500 de consemnări despre articolele germanice, citând autori lecturaţi în anii bejeniei sale studenţeşti.
            De perioada ieşeană, se presupune, ţin şi primele încercări ale poetului de a-şi transpune în limba germană unele poezii: Mai am un singur dor; În fereastra despre mare; S-a dus amorul care, în varianta germană, e redusă la patru strofe. Conţinutul, evident, ajunge a fi mai condensat, iar finalul, uşor modificat – mai filosofic, Eminescu rezervându-şi, probabil, „pentru bătrâneţe”, când va „vorbi ca bătrânii”, concluzia că „existenţa mea fu un vis, viaţa mea vânt”. Varianta germană, aşadar, face impresia că textul dat s-a însăilat la distanţă în timp, când „focul trăirii” se potolise, lăsănd, astfel, loc meditaţiei. Manusrisele mai conservă şi multiple note de curs la prelegirile unor profesori de la cele două universităţi germane.
            Toate laolaltă, fragmentele „oferă elemente de primă” însemnătate pentru cunoaşterea orizontului intelectual al lui Eminescu în perioada când îşi defineşte marea personalitate şi aspiraţia spre universalitate” (D. Vatamaniuc), ele „făcând parte din fiinţa poetului” (Marin Bucur).
            Poetul demnităţii româneşti, un autentic „semănător de idealuri în spaţiul nostru cultural modern” (George Munteanu), a fost atras, în opinia Rosei del Conte, şi de „climatul magic al filosofiei şi al poeziei romantice germane”. Comparat cu Byron, Shelly, Hoederlin, Novalis, Leopardi, Hugo, Puşkin, Lermontov etc., M. Eminescu se deosebeşte de aceştia prin romantismul clasicizat dar, totodată, postmodern. Faptul l-a decizionat până şi pe Titu Maiorescu (a se vedea studiul Eminescu şi poeziile lui – D. P.) să specifice: „Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturii europene”. Academicianul Mihai Cimpoi, de altfel, făcea următoarea remarcă în volumul Europa, sarea Terrei...(2007): „Pro-european în pledoariile lui „retorice”, Eminescu este un european în esenţa fiinţei sale”
Sursa: Pasat, Dumitru. Eminescu şi cugetul german: Eseuri lirosofice. – Chişinău: Pontos, 2013. – 64 p. 

25 iun. 2015

Manuscrisele Eminescu - cel mai prețios tezaur

Manuscrisele lui Eminescu, păstrate de Titu Maiorescu într-o celebră ladă a poetului au fost donate Academiei Române în 1902. În discursul său marele critic literar, subliniază importanța lor, precum și misiunea de a fi păstrate și valorificate. Acest lucru se datorează în mare măsură lui Perpessicius care a pus în ordine, după metode elaborate de el însuși haosul manuscriselor eminesciene, stabilind cu fidelitate textele, variantele, perioadele. La aceste manuscrise au lucrat timp de un secol, cîteva generaţii de eminescologi.
După cum a menționat marele eminescolog Perpessicius :  Cînd Manuscriptele sînt ale unui Mare Inspirat - să zicem Eminescu - sentimentele cu care te apropii de ele sînt multiple şi diverse. Pătrunzi în subteranele acelea, aparent inextricabile, ca într-un labirint cu arhitectura bine gîndită şi, nou Teseu al unei expediţii moderne, te orientezi cu prudenţă, înarmat nu numai cu firul izbăvitor al Ariadnei, dar cu răbdarea, pe care ţi-o dă convingerea că orice dificultate, oricît de mare, va fi, în cele din urmă, răpusă.
          Un drum prin Daedalul manuscriselor eminesciene e o călătorie din cele mai aventuroase. Însă la capătul ei te aşteaptă, ca-n cel mai somptuos basm oriental, comorile norocosului Aladin. Nu-ţi trebuie vreo lampă fermecată. Din fiecare pagină jucăuşă îţi arată drumul şi tezaurul. Aibi numai încredere. Apropie-te cu smerenie şi sufletul poetului, prezent în fiecare silabă şi-n fiecare stih oricît de tainic, îţi va vorbi şi va pune capăt îndoielilor sale. Nimic din ce-a căzut pe paginile acestea sacre, n-a fost zvîrlit la întîmplare. Aici şi piatra e fertilă. Orice sămînţă germinează. Apleacă-te şi-i vei culege rodul.
        Tehnologiile contemporane au permis reproducerea fidelă a textelor, astfel Academia Română a reluat în 2004, proiectul ediţiei facsimiliate. În ianuarie 2005 a fost lansat primul volum de manuscrise facsimilate ale lui Mihai Eminescu - un proiect al fostului preşedinte al forului, academicianul Eugen Simion. Pînă în 2009, treptat au fost lansate toate volumele integralei Manuscrisele Mihai Eminescu. Tot din acest an Centrul Academic Eminescu deţine acest tezaur de nepreţuit. Opera eminesciană merită să fie cunoscută de noi în integritate şi să-l facem cunoscut lumii întregi. În acest context, Manuscrisele Mihai Eminescu sunt la un loc de cinste în fondul de documente al bibliotecii noastre – 38 de volume și 16 000 de pagini de poezie, proză, dramaturgie, jurnalism, traduceri și corespondență. Dimensiunea ediției, caligrafia fiecărei pagini, multitudinea de domenii în care s-a exprimat Eminescu, orizontul vast al preocupărilor marelui poet impresionează cititorii noștri, care au răsfoit această ediție unicat.De fiecare dată cînd ne trec pragul cititorii studiază cu pioşenie aceste documente inedite.
Vă invităm, să cunoașteți prin documentele care le deținem, opera MARELUI POET AL NEAMULUI!
V.S.

24 iun. 2015

Eminescu - omul deplin al culturii europene


Limba germană este limba formării intelectuale a lui Eminescu, care i-a mijlocit cunoașterea întregii culturi universale (filozofie, știință, literatură). Textele germane ocupă un mare spațiu în Caiete, poetul reproducând numeroase lucrări în original, integral sau parțial, făcând note de curs, făcând excepție și notându-și comentariile și reflecțiile proprii în limbile germană și română. Ele au fost identificate și publicate într-o ediție aparte de profesorul Helmuth Frisch. Poetul traduce din Critica rațiunii pure de Kant, Tratatul lui Rötscher despre arta dramatică, anume poezii și aforisme de Goethe, poeme aparținând lui Schiller (unele drame eminesciene au modele dramele lui Goethe și Schiller), Lenau, Gaetano Cerri, Keller.
Călinescu și alți exegeți au stabilit înrudiri tematice cu Novalis (la care găsim motivul florii albastre), Jean Paul Richter, Hölderlin (care semnează romanul întitulat Hyperion),, Tieck, Geibel (autor al uni poem denumit Memento mori), Heine, Clemens Brentano.
Eminescu își traduce în germană unele poezii de ale sale (Scrisoarea I, bunăoară). Concluzia lui Călinescu relevă spiritul comun panteistic: Fie că ar fi citit pe idealiști ca Fichte, Schelling, Hegel, sau poeți ca Goethe și Șchiller, sau, în sfârșit, naturiști, ideea statornică ce rezultă din aceste lecturi e aceea panteistică. La Eminescu e mai mult decât cea ce numim de obicei sentiment al naturii, e spaima de Cosmul singuratic, inuman, beție panteistică (G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu 1, 1969, p. 426).
Limba franceză e limba unei culturi față de care are anumite rezerve (nu-i plac vodevilurile, iar pe Racine și Corneille îi consideră mergători pe catalici și autori de imitații slabe ale tragediei antice). Trimiterile la Hugo, Gautier, Dumas, Jules Verne, George Sand, Paul de Koch, Eugene Sue, Ponson du Terrail, Montesquieu, La Bruyere, La Rouchefoucauld, Voltaire dovedesc o bună cunoaștere a literaturii și sociologiei franceze. Poetul traduce din franceză, are texte redactate în limba lui Hugo, corespondează, în special cu Veronica Micle, în franceză.
Din latină, pe care o cunoaște destul de bine, traduce pe Horațiu (care îi inspiră Odă [în metru antic] și Scrisorile, Ovidiu, Properțiu. Îl citeză pe Salustiu, Tacit și Cicero.
Grecește, după cum demonstrează Călinescu, hotărât nu știa; se găsesc în Caiete exerciții și însemnări în limba lui Homer din care traduce fragmente (din Odiseea). Pe Homer, pe tragici, pe Platon, pe Aristot îi cunoaște în traducere, dar învățase slova elină de când simțise nevoia transcrierii izvoarelor istorice pentru o lucrare ce se pare a fi plănuit-o (op. cit.).
Aceeași necesitate de a cunoaște izvoarele istorice în original îl determină să învețe paleoslava.
Din italiană, însușită la cursul lui Cattaneo și a lui Mussafia, traduce Il principe al lui Machiavelli (două capitole). Anumite motive sunt preluate de poet din Orlando innamorato (în Făt-Frumos din lacrimă), Goldoni și Gozzi.
Din literatura spaniolă cunoaște cu siguranță pe Cervantes cu celebrul erou de la Mancha, Cidul de Lope de Vega.
Nu există dovezi că ar fi cunoscut engleza, Vladimir Streinu afirmă totuși că citatele din economiștii britanici sunt date în original. Întâlnirea cu divinul brit Shakespeare este un eveniment cultural cu o semnificație deosebită în odiseea receptării lui în literatura universală.
Sursa: Cimpoi, Mihai. Mihai Eminescu – Dicționar enciclopedic. – Chișinău: Gunivas, 2013. – 584 p. 
V. S. 

23 iun. 2015

EVENIMENTUL ZILEI: 23 IUNIE


1876
  • Iacob Negruzzi îl anunţă pe Maiorescu că Eminescu s-a angajat la redacţia gazetei Curierul de Iaşi pentru a se hrăni.
  • N. A. Bogdan evocă astfel angajarea lui Eminescu în slujba de redactor la Curierul de Iaşi: Pe la anul 1876, cînd căzu de la putere guvernul conservator al d-lui Catargiu, - Eminescu, care se afla pe atunci revizor şcolar al judeţelor Iaşi şi Vaslui, fu în cea mai mare grabă înlocuit; sîrguitorul şi talentatul revizor şi poet fu isbit prin aceasta chiar în esistenţa lui zilnică. Căci Eminescu n-avea nici o altă resursă de trai decît produsul creerului şi a penei sale.
  • Rămas fără nici o ocupaţie, în neputinţă de a-şi plăti cel puţin o casă şi masă regulată, el mai adesea se adăpostea pe la amicii săi binevoitori, cari îi deschideau casele lor.
  • Pe Mihai Eminescu l-am cunoscut în toamna anului 1876, cînd după căderea guvernului Catargiu, el care fusese revizor şcolar, rămănînd fără slujbă, ni l-a recomandat nouă primul redactor, ca să colaboreze la Curierul de Iaşi. Eu pe atunci eram însărcinat cu coordonarea materiei oficiale ce se publica în acel jurnal.
  • Eminescu, în vremea aceia, era un tînăr cam de 28-29 ani, bine făcut, potrivit de înalt, cu faţa lungăreaţă încalată, cu musteaţa neagră, plete lungi şi negre îi cădeau pe spate, o redengotă neagră cam ponostă, cu o cravată măslinie şi cu puchiţei albi rotunzi, eşea bulbucată din jeletca sa vineţie-neagră, închisă cu două rînduri de bumbi...(Ioan S. Ionescu, tipograf).
1883
  • Seara, la cină la Maiorescu: Th. Rosetti cu doamna şi tînărul Beldimano...şi Eminescu, care devine, din ce în ce mai evident, alienat. Foarte excitat, sentiment al personalităţii exagerat )să înveţe acum albaneza), vrea să se călugărească, dar să rămînă la Bucureşti. (Însemnări zilnice).
1888
  • Din acea epocă, este cu osebire preţioasă evocarea lui C. Mille: La Bucureşti, vindecat temporar, Eminescu venea să ne vază din cînd în cînd. Ridica greoi cele trei caturi ale casei Steiner din strada Academiei, tîrîndu-şi după el galoşii plini de noroi şi întrebîndu-ne sfios şi ezitînd ce se mai aude pe la comitetul din Iaşi? Sub îngrijirea d-şoarei Emilian se alcătuise un comitet pentru a veni în ajutorul poetului, căruia Camera nu-i votase încă pensiunea ce i se făgăguise...
  • Gh. Panu, despre revenirea poetului la Bucureşti: Întîmplător el îşi ia o odăiţă într-o mare casă mobilată din calea Victoriei, unde era tipogafia şi redacţia Luptei, şi unde aveam şi eu apartament. Eminescu, ca să se scoboare jos în stradă, trebuia să treacă prin culuarul pe unde îmi aveam şederea, prin urmare aveam ocazia foarte des a-l vedea. Nu mai era nebun ca înainte, dar era într-o stare de prostraţiune, din care rar, foarte rar ieşea. Mă interesam să ştiu cum îşi petrecea ziua. Şedea închis într-o odaie toată ziua, avînd plăcerea de ceti numai cronicile ţării, precum şi toate scrierile atingătoare la istoria acestei ţări, încolo nimic nu-l mai interesa. Evita societatea oamenilor şi chiar a prietenilor.
Sursa: Vintilă, Petru. Eminescu : Roman cronologic / Petru Vintilă. - București: Cartea Românească, 1974. - 810 p.

22 iun. 2015

EVENMENTUL ZILEI: 22 IUNIE


1888
  • Henrieta este neliniștită de faptul că Mihai nu-i scrie din București nici un rînd. Ca să afle știri despre el, a rugat un domn ce merge acolo foarte des, că-i este femeia bolnavă la spitalul d-lui Sutzu, domnul acela l-ar fi căutat o zi întereagă fără a-l găsi și, în consecință, Henrietta o roagă pe Cornelia Emilian: …Poate mata, în absența me, vei fi aflat ceva de Mihai, căci eu parcă ași fi în America…

1889
  • Un elegiac moment evocă Maria Dr. Gavrilescu: La două săptămîni după moartea lui mă dusei în familie la București. Cea dintîi vizită o făcui foarte dimineață la cimitir. Paznicul îmi arătă cărărușea spre mormîntul poetului. Pășeam încet, aș fi dorit să nu mai ajung. Răcoarea dimineții și parfumul florilor din brațe mîngîia sufletul meu atît de îndurerat. La cîțiva pași zării îngenunchiată lîngă mormîntul poetului o femeie. Rămîsei pe loc. Ea ascundea ceva sub mormanul de flori, apoi mînuțele ei albe se împreunară ca pentru o rugăciune, stătu cîteva minute cu capul plecat, în urmă ridicîndu-se își șterse ochii, și lăsă voaleta neagră peste față și păși încet spre poartă. O lăsai să se depărteze, vizita ei nu trebuia tulburată. Era Veronica Micle, care a murit la 4 august același an.
  • Stătui mai bine de un sfert de ceas, cu ochii pironiți spre mormînt. Cînd mă plecai să presar florile ce i le adusesem, zării cspătul unei pănglicuțe albastre. Dădui florile deoparte, ceva mai dedesupt zării o coroniță de miosotis. Pe unul din capetele pănglicuței era scris de o mînă tremurîndă cu cerneală neagră! La revedere. Rămăsei foarte impresionată de această dureroasă descoperire și regretai mult indiscreția mea(…)
  • Amicul familiei din Gherla publică următorul necrolog: Mihai Eminescu, ilustrul poet și savantul publicist român, a încetat din viață la București în 28 l(una), tr.(ecută) n.(ou) după lungiși grele suferințe. – Statul i-a făcut înmormîntare demnă; iar amicii și admiratorii lui fac collete pentru de-a-i ridica două monumente pompoase – unul la București și altul în orașul său natal Botoșani.
  • Fiă-i țărîna ușoară și amintirea eternă.
Sursa: Vintilă, Petru. Eminescu : Roman cronologic / Petru Vintilă. - București: Cartea Românească, 1974. - 810 p.

20 iun. 2015

EVENIMENTUL ZILEI: 20 IUNIE


1884
După ce a reprodus Scrisoarea I, II, III și IV, poeziile Împărat și proletar, Venere și Madonă, revista Contemporanul anunță cititorii printr-o notă redacțională:

  • Începurăm a publica din poeziile lui Eminescu , cînd nu știam că în curînd va ieși un volum care să le cuprindă, dacă nu pe toate, dar cel puțin pe cele mai însemnate. Prin publicarea volumului se face de prisos lucrarea noastră, de vreme ce nu ne îndoim că toți cititorii noștri se vor grăbi să-l cumpere. Volumul a ieșit în București în editura d-lui Socec și costă patru lei. Aici vom publica cîteva poezii populare din volum ca să vadă oricine ce efecte frumoase este în stare să pricinuiască poezia populară, dacă știe cineva să se pătrundă de dînsa…Dacă, cum auzim, poetul s-a însănătoșit, cu atît mai bine: va vedea cum îl prețuiau de mult oamenii.
  • În continuare, revista Contemporanul reproduce poeziile: Ce te legeni codrule, Revedere și Criticilor mei. N. Petrașcu dă și el o versiune a revederii lui Eminescu: În dorința noastră de a-l revedea, ne-am dus împreună cu Vlahuță la Iași cu prilejul unui congres studețesc și l-am găsit într-o cameră din fundul curții unui otel…După ce mai vorbirăm cu el, i-am propus o plimbare la Copou cu trăsura, pe care el o primi surîzînd. Îl puserăm între noi, îtr-o trăsurică lipovenească cu un cal și ridicam drumul printre casele boierești cu curți mare spre Copou. Pe drum Eminescu, vorbi puțin, dînd numai cîte un răspuns scurt și cuminte, avînd aerul că se gîndește la ce-l întrebăm și mai mult surîdea. Cît răsufla calul sub arborii de la Copou, arătam aleea lui Eminescu, zicînd: locul idilelor ieșene…El zîmbi din nou și închise un moment ochii, ca și cum ar fi voit să recheme sau poate să alunge niscaiva amintiri…
Sursa: Vintilă, Petru. Eminescu : Roman cronologic / Petru Vintilă. - București: Cartea Românească, 1974. - 810 p.

19 iun. 2015

EVENIMENTUL ZILEI : 19 IUNIE


1887
Societatea academică social-literară România Jună trimite lui Eminescu invitația de a colabora și la cel de-al doilea almanah pe care se pregătește să-l editeze: Societatea academică social-literară România Jună a editat în anul 1883 un Almanah literar. Succesul ce l-a avut acest almanah la publicul român ne hotărăște a întreprinde continuarea lui. Scopul almanahului va fi tocmai ca-n trecut: a prezenta publicului român o priveliște a stării actuale de dezvoltare a literaturii noastre.
Încredințați de bunăvoința ce aveți pentru societatea noastră, ne luăm voia a apela la prețiosul D. Voastre concurs rugîndu-vă să binevoiți a ilustra almanahul proiectat cu o scriere ce veți crede mai potrivită cu scopul urmărit de societatea noastră…
Scrisoarea e semnată de Aurelian Grigorovici (president) și C. Brăileanu (Secr. Subst.).
Sursa: Vintilă, Petru. Eminescu : Roman cronologic / Petru Vintilă. - București: Cartea Românească, 1974. - 810 p.

18 iun. 2015

EVENIMENTUL ZILEI: 18 IUNIE


1875
  • Eminescu primeşte propunerea lui Maiorescu de a fi numit revizor şcolar: La scrisoarea D-voastră din 15. 1. c. am onoarea a răspunde, că primesc bucuros funcţia de revizor şcolar peste districtele Iaşi şi Vaslui, nu  că prin asta aş adăuga ceva la bună-starea mea materială, căci în faptă cîştig pe loc cu lecţiile de la institutul academic şi şcoala normală împreună 367 l. n. astfel încît adaosul nu este considerabil în vederea cheltuielilor, ce le-aş ave cu drumul.
  • Punctul meu de vedere este, că se intră în contact cu populaţia rurală care mă interesează în deosebi. Cred a fi în stare de a Vă da relaţii fidele asupra strării şi traiului ei, precum şi asupra marginilor, între cari ar fi cu putinţă a se lărgi sau a se adînci invăţămîntul primar…
  • Din ordinul lui Maiorescu, Hasdeu e desărcinat din funcţia de profesor universitar.
1882
  • Maiorescu telegrafiază României June la Viena: Foarte mişcat de salutarea D-voastră, rog primiţi şi exprimaţi colegilor recunoştinţa mea. Puţin poate face un critic, mult trebuie să facă o întreagă generaţie de tineri inteligenţi. Am început noi în grele împrejurări, literatura română aşteaptă să urmăriţi cu mai mare rezultat. Trăiască România Jună. Maiorescu.
1883
  • Seara în cafeneaua Union, Eminescu s-a întîlnit cu un prieten şi i s-ar fi destăinuit cu o disperare totală: Eu mă apropii cu paşi repezi spre nebunie, să aveţi grije de mine.
1889
  • Caragiale public în ziarul Constituţionalul evocarea În nirvana. Marele dramaturg spune aici despre Eminescu: Avea aerul unui sfânt tînăr coborît dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.
  • Hasdeu publică în Revista  nouă cunoscutul necrolog eminescian: ... Eminescu a lăsat multe versuri admirabile; însă meritul lui cel covârşitor, un merit de principiu,  este acela de-a fi voit să introducă şi de-a fi introdus în poezia românească adevărata cugetare ca fond şi adevărata artă ca formă, în locul acelei uşoare ciripiri de mai înainte, care era foarte igienică pentru poet şi pentru cititor, scutindu-o deopotrivă, pe unul şi pe celălalt, de orice bătaie de cap şi de orice bătaie de inimă.
  •   Nu zic nimănui să-l imite pe Eminescu. Din contra. Poezia este o căsătorie a realităţii cu idealul  în sufletul poetului în acele momente când poetul e poet, – poetul fie cât de mare nu e poet totodeauna, – în acele momente,  prin urmare, în care el este mai el, mai însuşi, mai individual ca oricând. În fiecare suflet poetic realitatea şi idealul se combină şi se acordă într-un alt mod. Între doi poeţi pot fi asemănări numai doar prin asemănarea cea organică între naturile amândurora, niciodată prin imitaţie. A imita pe cineva în poezie este talent tot atât de vulgar ca şi a imita pe cineva pe scenă, unde şi acolo un actor artist urzeşte, nu maimuţăreşte. Eminescu va trăi, fiindcă a izbutit a găsi frumosul fără a imita pe nimeni... 
Sursa:  Vintilă, Petru. Eminescu: Roman cronologic. – Bucureşti: Cartea Românească, 1974. – 810 p. 

17 iun. 2015

EVENIMENTUL ZILEI: 17 IUNIE


1881
  • Eminescu primeşte vizita tatălui său venit de la Botoşani. Bătrînul căminar îi va fi făcut o impresie dezolantă sărăcăcioasă odăiţă de la etajul întîi al Casei Szatmary, unde locuia  Mihai. Era o încăpere în capătul unui gang întunecos, cu o singură fereastră ce da într-un geamlîc spre curtea interioară. Erau acolo o sobă de teracotă şi un pat de lemn. Casa a fost demolată în anul 1939 şi se găsea pe strada Enei nr. 1, lîngă Baia Centrală.
1884
  • În vara acestui an îl cunoaşte pe Eminescu şi A. C. Cuza, reintors la Iaşi de la studiile universitare, în vacanţă: …Prin 1884, cînd l-am cunoscut în Iaşi, Eminescu locuia în curtea Otelului România, legendarul Petrea Bacalu, în dosul, şi în parte, pe locul ocupat acuma de Sala Pastia, într-o mansardă, din podul unei şuri de piatră, la care te urcai pe o scară exterioară. Printr-o uşă cu geam, dînd de-a dreptul afară, pătrundeai în această cameră, spaţioasă de altfel, dar joasă în plafond, fără prea multă lumină, avînd un pat, un scaun şi o masă  simplă ca mobilier. Cărţile şi ziarele erau aruncate pe jos. Şi, din aceeaşi sursă, această shiţă de portret: …Pe atunci Eminescu era, după întîiul acces al boalei, restabilit pe deplin, cu înfăţişarea senină, cu fruntea înaltă şi minunat arcuită, cu privirea blîndă, din ochii săi prea mici, visători, cu zîmbetul iertător şi nirvanic. …De altfel, un suflet de copil, ce nu se cunoaşte, impersonal pînă la desăvîrşită uitare de sine, şi cu toate acestea, de o distinsă reservă, uneori vesel şi izbucnitor, ca un şcolar zburdalnic, de obicei serios, melancolic şi tăcut. Părea a fi stăpînit de un neastîmpăr lăuntric, de un dor nemărginit de necunoscut. De cite ori nu l-am auzit îmbiindu-mă: să ne ducem – să plecăm departe, într-o pribegie fără ţintă şi fără sfîrşit. Dar îţi făcea impresia nu a unui om necăjit de neajunsurile traiului, ci a unui gînditor care plutia mai presus, a unui exilat din lumi ideale…
1889
  • Mai sînt cîteva ore pînă la începerea ceremoniei funerare. Sculptorul Filip Marin ia masca mortuară a poetului.  La orele 17 începe slujba religioasă în incinta bisericii Sf. Gheorghe-Nou. Cortegiu funerar porneşte de la biserica Sf. Gheorghe-Nou spre cimitirul Bellu. Pe ultimul său drum, poetul este purtat pe strada Colţei, piaţa Universităţii şi la cimitir se rostesc cuvîntări funerare. În urma carului funerar merg pe jos: Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu, Th. Rosetti, D. Aug. Laurian, M. Kogălniceanu şi tineri, foarte mulţi elevi de liceu şi studenţi. Pictorul şi graficianul Constantin Jiquidi desenează carul mortuar şi cortegiul funebru în trecere prin faţa Universităţii, în dreptul statuii lui Gheorghe Lazăr.
  • În faţa mormîntului deschis medicul Ioan Neagoe, amic din tinereţe şi coleg de şcoală cu poetul rosteşte: ... Şi noi, care te-am iubit şi te-am preţuit atît de mult, îţi vom desmierda multă vreme cu lacrimi mormîntul tău şi-l vom corona cu flori de teiu, pronunţînd numele Eminescu, care conţine în el aşa de mult, cît o lume întreagă.
Te-ai dus!
Deasupra criptei negre a sfîntului mormînt
Se scutură salcîmii de toamnă şi de vînt,
Se bat încet din ramuri, îngînă glasul tău...
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu!...
Sursa:  Vintilă, Petru. Eminescu: Roman cronologic. – Bucureşti: Cartea Românească, 1974. – 810 p. 


16 iun. 2015

EVENIMENTUL ZILEI : 16 IUNIE


1879 
  • Editorial eminescian în Timpul, nesemnat și fără titlu, având ca temă moartea lui Napoleon IV.
1884 
  • Al. Vlahuță – însoțit de N. Petrașcu – l-a văzut la Iași pe Eminescu și a stat cu el o zi. Vrînd să-l ia cu sine la țară, probabil la Dobrovăț, Vlahuță a primit refuzul moale, dar neînduplecat al poetului: La ce să mă porți prin lume un om mort! Scriindu-i lui Titu Maiorescu despre această întîlnire, Vlahuță îl descrie astfel pe Eminescu: Doarme puțin, vorbește puțin și sunt zile în care uită sa mănînce.(…) E mișcător pînă la lacrimi cînd vezi la ce e redusă vieața lui. – Toată existența i se-închee într-o dinamică foarte restrînsă și înceată – cît îi trebuie cuiva ca să nu fie mort. Citește tare puțin – căci îl obosește…
1889 
  • Trupul neînsuflețit al poetului e așezat pe catafalc în biserica Sf. Gheorghe-Nou. Capul poartă un bandaj negru, spre a masca linia trepanației făcute de serviciul medico-legal la morga spitalului Brîncovenesc. Un șir imens de oameni trece prin fața catafalcului.
Sursa:  Vintilă, Petru. Eminescu: Roman cronologic. – Bucureşti: Cartea Românească, 1974. – 810 p.

15 iun. 2015

EVENIMENTUL ZILEI : 15 IUNIE


1870
  • Epoca pregătirilor febrile pentru serbarea de la Putna. O imazine irizată, de vitraliu ne-a lăsat Slavici cu privire la acea epocă: “Dimineţile Eminescu asista dimpreună cu mine la lecţiunile lui Rudolf Ihering şi ale lui Lorenz Stein, pentru ca între lecţiuni să putem discuta chestiunile ce urma să fie resolvate în congres. După amiază-zi îmi făceam exerciţiile în lagărul din faţa cazărmii. El ştia că abia pe la cinci o să scap; cu toate acestea adeseori pe la două se ivea pe cheiul canalului plimbându-se în sus şi în jos. Călca rar, îşi ţinea capul plecat şi dat puţin la stânga, ridica din când în când mina la gură şi se juca buza de din jos, strîngînd-o între degete, şi eu ştiam că iar e dus cu gîndul la congres” (Amintiri).
  • Plecînd la o cură balneară în Austria, Iacob Negruzzi se hotărăşte să se oprească la Viena spre a-l cunoaşte pe Eminescu. Se aşază în cafeneaua Troidl din Wollzeile fregventată de studenţii români şi norocul îi surîde: …Deodată se deschide uşa şi văd întrînd un tînăr slab, palid, cu ochii vii şi visători totodată, cu părul negru, lung, ce i se coboară aproape pînă la umeri, cu un zîmbet blînd şi melanholic, cu fruntea înaltă şi inteligentă, îmbrăcat în haine negre, vechi şi cam roase (…) am mers spre dînsul şi întinzîndu-i mîna, i-am zis:   Bună ziua, domnule Eminescu!...
1871
  • Apar în Convorbiri literare poeziile lui Eminescu: Inger de pază şi Noaptea.
1878
  • Plecarea lui Eminescu în prima şi ultima vacanţă din viaţa sa, la Floreşti, este întunecată de boală: …El s-a îmbolnăvit în cele din urmă, o boală, care mie îmi părea foarte primejdioasă: I se umpluseră fluerele picioarelor de nişte bube urîte, care se întindeau. D-rul Kremnitz, care ţinea mult la el, l-a examinat însă şi ne-a încredinţat, că bubele acelea sînt cu desăvîrşire nevinovate, că le au adeseori oamenii, care trăiesc în mizerie şi că se vor vindeca ele de ele după ce Eminescu va fi trăit un timp oarecare mai regulat. (Slavici Amintiri).
  • Eminescu pleacă la Floreşti, moşia din Dolj a lui N. Mandrea. I. Slavici evocă momentul biografic în Amintiri: … A rămas deci ca el să plece la ţară, şi reposatul Nicolae Mandrea i-a făcut rost să stea un timp  oarecare la Moşia Floreşti din Valea Gilortului, unde avea şi aer curat, şi apă bună. Pentru ca să nu stea de pomană, ceea ce el n-ar fi primit, comisiunea însărcinată cu publicarea documentelor rămase de la Baroul Hurmuzachi i-a dat în urma stăruinţelor lui Teodor Rosetti un onorar de cîteva mii de lei pentru traducerea în româneşte a unui volum din Fragmente. A rămas însă, ca aceasta să fie singura carte, pe care o ia cu dînsul, - căci cărţile, pe care le cetia, erau duşmanii lui…
1883
  • N. Bassarabescu continuă, fără ştirea lui Eminescu, să publice în Timpul note polemice cu ţinuta cărora Eminescu nu este de accord. După încercarea de demisie din luna februarie Eminescu e pus acum din nou într-o situaţie limită şi se explică astfel în faţa lui Maiorescu: Domnule Maiorescu, ieri sosind Făgărăşanu din Galaţi nu am fost la redacţie. Numai aşa se poate explica cum s-a strecurat articolul lui Bassarabescu. Azi am declarat că mă retrag de la Timpul, dacă nu se va face o deplină şi sinceră retractare a acelor scrieri înjurioase. D. Păucescu a fost însărcinat să stilizeze această retractare. Nu am ştiut absolut nimic de existenţa acestui articol, care n-a fost comunicat nimănui şi trimis în modul anonim în care acest individ îşi trimite insamităţile la Timpul.
1887
  • În legătură cu sumarul celui de al doilea Almanah al României June din Viena, Titu Maiorescu răspunde alcătuitorilor: …De la Eminescu, s-ar cuveni poate să reproduceţi ultimele trei poesii, făcute după publicarea ediţiei a doua a volumului său de poeme, deşi apărute în Convorbiri  (două în trecut, a treia va apăre în nr. Conv. în iulie). Eminescu tot mai trăieşte, deşi este intelectual pierdut; fiindcă trăieşte, trebuie să figureze în  Almanah. 
1889
  • Titu Maiorescu notezează în jurnalul său intim: Pe la şase ore a venit Ştenill (Şt. Mihăilescu) şi Viţu la mine să-mi spună că astăzi pe la trei ore a murit Eminescu în institutul de alienaţi al d-rului Sutzu (st. Plantelor, Bucureşti) de o embolie.
  • La moartea lui Eminescu s-au găsit două caiete , groase de două degete unul lung cam de 30 cm., lat de 20 cm. şi altul lung cam de 26 cm. şi lat de 18 cm. Caietele erau legate în marochin şi fiecare era prevăzut cu două broaşte cu o cheie, erau nescrise…
  • Fără să ştie de moartea poetului, Veronica Micle scrie poezia Raze de lună – Lui, care începe cu versurile:
Ce n-ar da un mort din groapă pentru- un răsărit de lună!
Ai zis tu şi eu atuncea cînd pe-a dorului aripe
Duşi de al iubirii farmec , - privind cerul împreună –
Noi visam eternitate în durata unei clipe…
Sursa:  Vintilă, Petru. Eminescu: Roman cronologic. – Bucureşti: Cartea Românească, 1974. – 810 p.

14 iun. 2015

CUM A MURIT EMINESCU

Centrul Academic Internaţional Eminescu, vă pune la dispoziţie informaţii despre ultimile apariţii editoriale despre enigma morţii lui Mihai Eminescu.
Din ultimile achiziţii merită de menţionat volumul lui Nicolae Georgescu "Boala şi moartea lui Eminescu", ediţia a 2-a revăzută şi adăugită.
După ani întregi de cercetare și verificare a arhivelor despre Mihai Eminescu,  eminescologul Nicolae Georgescu a ajuns la concluzia că marele poet a sfârșit în urma unui asasinat, din cauza activității sale jurnalistice. "Pe mine nu m-a interesat că Eminescu era scund, că avea mâinile murdare de cerneală... Astea sunt aspecte care au pasionat biografii lui. Eu am încercat să îl judec dupa standardele vremii lui, cand erai evaluat în funcție de ceea ce lăsai în urma ta", și-a argumentat Nicolae Georgescu munca de cercetare. 
Scriitorul a încercat să deslușească misterul morții poetului prin prisma contextului politic de la acea vreme, când România venea după Războiul de Independență și dorea să fie ridicată la rangul de Regat. Scriitorul leagă soarta lui Eminescu de implicarea acestuia în susținerea Ardealului. "Eminescu este una din vocile celor care apăra Ardealul, o voce chiar foarte importanta prin prisma articolelor sale incomode din paginile ziarului Timpul", spune Nicolae Georgescu.
Ceea ce susține autorul este că, în timp ce era spitalizat la clinica doctorului Suțu, Eminescu a fost lovit intenționat de un alt pacient, lovitura provocându-i moartea, și nu sifilisul, asa cum se spune oficial.
Cum a murit Eminescu. Ultimele lui ceasuri, povestite de un martor ocular – o inedită relatare legată de moartea lui Eminescu este adusă la lumină de reputatul eminescolog Nae Georgescu:
  „Un modest cetățean, mic de stat și cu bărbuță albă, a suit alaltăieri scările redacției noastre, voind să ne facă o comunicare. Din ziare, știa că se va face un serviciu divin de pomenire a lui Eminescu, și venea să ne spună și el ce știa, personal, despre pomenitul de azi.
   Modestia acestui om dă o valoare specială datelor furnizate de el, date cari nu sunt, în nici un caz, lipsite de interes. D. Dumitru Cosmănescu, a fost într-o vreme coafor al Regelui, având prăvălie sub vechiul Jockey-Club, „îl servea adeseori pe Eminescu, care venea acolo împreună cu alți prieteni.
-          Era un om domol și foarte așezat. Vorbea totdeauna frumos, ori cu cine ar fi stat de vorbă, și avea mare plăcere să-l servesc eu. Cum intra, întreba: „Daʼ unde e Dumitrache?‟.
    Eu, ca unul care, slavă Domnului, la vârsta mea pot zice că sunt „specialist‟ și că am servit mii și mii de oameni, mi-aduc aminte și acum că avea un păr frumos negru, ondulat, dat peste cap. Mustața, mică, era tot neagră.
   De îmbrăcat nu l-am văzut niciodată rău îmbrăcat, îi plăceau cravatele negre, făcute „fundă‟.
   Vorbea cu mine, vorbea cu lucrătorii, și mai ales ședea de vorbă cu d. Ardeleanu, patronul meu de pe vremuri, povestind tot felul de lucruri, fiindcă Ardeleanu era om citit, și fusese la Paris, studiind să se facă avocat.
   Când s-a întâmplat nenorocirea că s-a îmbolnăvit, Eminescu a fost dus la Șuțu, unde i s-a dat o cameră lui, mai bună ca altora. Mă chema tot pe mine să-l servesc și acolo, și mă duceam bucuros. Uneori veneau să-l vadă prieteni, Grigore Manolescu, Hasnaș și alții care-i ziceau lui Eminescu „maestre‟, și el râdea, bătându-i pe umăr.
   Cât a stat Șuțu, eu cel puțin nu l-am văzut altfel decât scriind. Scria toată ziua, coli peste coli, și era foarte liniștit.
   Dar soarta a făcut însă, ca într-o zi să-l văd murind, aș putea zice, pe brațele mele...
   Venisem la Șuțu, cam la 3 după amiază.
   Pe la vrio 4, cum era cald în cameră, Eminescu zice uitându-se lung la mine: „Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm și să te învăț să cânți Deșteaptă-te, Române!‟
   Eu care știam că nu e bine să-i fac împotrivă, am ieșit cu el în grădină, unde se vede că-l trăgea soarta. Și a început să cânte Deșteaptă-te, Române, și eu după el. Cânta frumos, avea voce.
   Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav dʼacolo, unuʼ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova, și, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat și cu sângele șuruindu-i pe haine, spunându-mi: „Dumitrache, adu repede doctorul că  mă prăpădesc... Acesta m-a omorât!‟ L-am luat în brațe și l-am dus în odaia lui, unde l-am întins pe canapea. I-am potrivit capul pe pernă, și când am tras mâna, îmi era plină de sânge. Au venit doctorii, cu Șuțu în cap, și ne-au spus să tăcem, să nu s-audă vorbă afară, că nu e nimic... Dar după o jumătate de oră, Eminescu murise!‟
   Modestia și simplitatea povestitorului nu scad într-u nimic caracterul dramatic al acestor ultime ceasuri ale nefericitului poet și jurnalist.
   Faptele povestite aici sunt consemnate, de altfel, mai de mult, de acei cari, în vreme, au stabilit condițiile în cari Eminescu a fost ucis de un dement, datorită, firește, numai unei regretabile lipse de supraveghere din partea administrației ospiciului unde și criminalul, și victima se găseau la un loc.‟
Text apãrut în Universul, București, 28 iunie 1926, p.3.
Reluat în Cuvântul Ardealului, Cluj, 1 iulie 1926, și în Primãvara,
Sânnicolau Mare, 4 iulie 1926.
Nicolae Georgescu

13 iun. 2015

EUROPA, SAREA TERREI…



(continuare)




Europa lui Colescu = Europa lui Stere. Doi mari boieri şi oameni de munteanul Dinicu Golescu şi basarabeanul Constantin Stere cultură – se întâlnesc pentru a discuta şi a înţelege modelul cultural sufletesc european. Portretul fenomenologic al Europei Stere  îl face în studiul de tinereţe Încercări filosofice, în care prezintă întreaga mişcare filosofică contemporană din cele „trei popoare de căpetenie” europene (Franţa, Anglia, Germania) şi – în chip mai sumar – „în foiletonul social”. Modelul Europei este constituit de Stere pe baza impresiilor de călătorie ale lui Golescu, recitite cu ocazia retipăririi lor de către Nerva Hodoş (Dinicu Golescu, Însemnare a călătoriei mele, făcută în anul 1824, 1825, 1826. Tipărită din nou şi însoţită de o întroducere de Nerva Hodoş, Bucureşti, 1910). Descifrând această lucrare conchidem că, portretul biografic al lui Golescu nu este decât autoportretul lui Stere, că într-o structură psihică sinceră şi nobilă a unuia şi celuilalt este o afinitate electivă, că imaginea Europei se constituie dintr-o reconstituire personală a impresiilor călătorului de la 1824-1826, că bunul cunoscător al realităţilor europene care este Stere întregeşte prezentarea impresiilor cu un portret sociografic al bătrânului continent. „Marele boier, om de stat şi mare logofăt” se spovedeşte, observă Stere, că această călătorie a provocat în sufletul său o adevărată revoluţie morală, concretizând în strigătul de căinţă că „n-a contenit luând luări nepravilnice de la acest norod care nu-şi are nici hrana de toate zilele”: „Atunci, dar, când în Europa inimi îndurerate de nedreptate caută deja forme ideale de organizaţie socială – un mare boier român, suflet nobil, fără îndoială, îşi dă samă de ruşinea „nepravilnicelor luări” pentru prima oară când ajunge la vârsta de aproape 50 de ani, după o călătorie în Austria lui Metternich, care doar nu era cine ştie ce paradis!..”. „Poate fi ceva mai caracteriatic pentru primitivitatea culturii morale a acestei epoci?, se întreabă ironic Stere. Ce se întâmplă în Europa în momentul călătoriei lui Golescu? Ca reacţie la ideile şi practicile „Sfintei Alianţe” se pregăteşte în Franţa revoluţia din iulie. În Germania, „sămânţa aruncată de Fichte” dă roade prin afirmarea conştiinţei naţionale care duce la stabilirea constituţionalismului. În Franţa, mai adaugă Stere, începuse curentul romantic (Hugo, Sainte-Beuve, Alfred de Vigny; apoi Balzac, George Sand, Alfred de Musset, iar August Comte pune bazele concepţiunii pozitiviste asupra lumii şi vieţii (Systeme de politique positive; cursuri de Filosofie pozitivă). Analizând descrierile galeriilor de pictură făcute de Golescu, Stere aduce un elogiu deosebit acestui „primitiv” care, graţie delicateţii sufleteşti înnăscute, inteligenţei naturale, a văzut şi a simţit mult mai adânc atât: logofătul muntean descrie şi călătoreşte „spre folosul Naţiei sale”. În sfârşit, Stere configurează însuşi modelul Europei hipotextualizat după însemnările lui Golescu: - „Bună orânduială”, asigurată de „pravile înţelepte, de oblăduire dreaptă şi dulce”; - spiritul de legalitate, egalitatea reală în faţa legilor, „ce nu îşi au puterea urmărilor numai pentru cei mici, ci şi către cei mari” – toate acestea întemeiate pe starea sufletească a „omului polifteist” ce nu aduce supărare altora, respectându-ae pe  sine şi pe alţii în demnitatea şi în drepturile lor, „cu slobozenie firească şi îndrăzneală fără de obrăznicie – fără umilire şi aroganţă”; - cultura sufletească ce este condiţiunea indispensabilă şi izvorul adevăratei „civilizaţiuni”, stabilind linia de demarcaţiune între „civilizaţie”şi „barbarie”.

Larisa Arseni. Colaboratoare a CAIE.
Maestru în artă. 

12 iun. 2015

CÂTEVA DATE ASUPRA ULTIMELOR ZILE ALE POETULUI MIHAI EMINESCU

La 15 iunie 2014 se împlinesc 126 de ani de la moarte Luceafărului poeziei și culturii românești, Mihai Eminescu, prilej de a ne apropia și închina sufletele la mormântul lui. Celebrând acest eveniment nu prin vorbe mari care, de multe ori, n-au nimic a spune, ci slujind adevărul pus de poet în același rând cu frumusețea, ne-am propus publicarea unor materiale de care dispune Centrul Academic Eminescu și care descriu evenimentele din tragicul an 1889.
Despre starea sănătății poetului avem  un document medical, mai mult decât valoros, privitor la boala poetului şi evoluţia ei, în descrierea  ce a rămas de la medicul curant dr. V. Vineș., Mărturisită chiar de el, care nemijlocit a îngrijit de marele poet între lunile februarie-iunie 1889, (de fapt de  la 3 februarie, cănd l-a şi primit în biroul administrat), până la moarte, 15 iunie 1889. Descrierea n-o face din memorie, ci dintr-o serie de note, alcătuită  după ce l-a examinat și din dosarul medical.

Dr. V. Vineș, șef de lucrări la clinica neurologică din București
Extras din România Medicală 1 iunie 1931
Am avut ocaziunea să îngrijesc, ca intern la „Institutul Caritatea” al regretatutului profesor Al. Sutzu, pe marele nostru poet Mihail Eminescu în ultimele luni ale vieții sale (Martie-Iunie 1889). Găsesc acum, printre hârtiile mele, notele pe cari le-am luat atunci și care cred că prezintă un orecare interes fiindcă ele cuprind date exacte despre ultimele zile ale boalei poetului și mai ales despre cauza adevărată a morții sale, asupra căreia s-a creat o legendă. N-am regăsit printre hârtiile mele de cât o parte din note și de aceia rog pe cititori să scuze lipsurile fatale.
Cu câteva luni înainte de intra în Institutul Caritatea, adică cu puțin înainte de a-l cunoaște eu, Mihail Eminescu, după cum mi-au declarat prietenii săi, abuza de băuturi alcoolice și făcea excese veneriene. În acest timp dădea impresia că nu era în toată deplinătatea facultăților sale intelectuale. Din zi în zi devenea mai puțin vesel, tăcea mai tot timpul, dorea să fie singur, nu mai era în stare să lucreze. Prezenta oarecări tulburări morale: intra în diferite localuri publice și consuma fără să plătească; cerea bani de la toți pe cari îi întâlnea. Toate aceste acte au determinat pe prietenii săi să-l interneze în Institutul Caritatea al regretatului prof. dr. Al. Sutzu, unde în martie 1889, l-am primit în biroul administrativ.
La intrare Eminescu era gânditor, vorbea puțin, răspunzând numai la întrebări; cerea mâncare spunând că „n-a mâncat demult”. Nu era de loc impresionat de aducerea lui în Institut căci nu întreba nici cel puțin pentru ce a fost adus. Întrebat, ne-a răspuns că cunoaște localul de când a fost adus de data anterioară, cunoaște chiar persoane care erau atunci în Institut. Mânca cu mare poftă alimentele ce i se aduceau, cerea vin cât de mult. Nu putea sta locului, umbla de acolo până acolo prin cameră, scria, repeta fragmente din poeziile sale anterioare dându-le ca inedite.
Simptome fizice – Eminescu, pe atunci de 40 de ani, era de constituție forte, musculatura bine dezvoltată, capul bine conformat, figura mare și congestionată. Lobulii urechei bine dezvoltați, nu erau aderenți. Prezenta pe ambele gambe cicatrice, urme ale unor ulcere vechi (sifilitice?). Nu prezenta dificultate în vorbire nici tulburări în articularea cuvintelor și scriere. Scria perfect, fără tremurături, fără omisiuni de litere sau cuvinte.
Mai târziu, aproape o ușoară incoordinare a membrelor superioare și tremurături ale degetelor, ale buzelor și limbei. Deși avea un mers șovăitor (ușoară ataxie), Eminescu nu ședea de loc ci umbla toată ziua adunând tot felul de lucruri de pe jos (colecționism), fără cea mai mică oboseală.
Tulburări de sensibilitate – sensibilitatea tactilă și termică diminuate. Frigul nu-l impresiona căci eșea afară dezbrăcat chiar atunci când temperatura era foarte scăzută. Sensibilitatea mucoaselor diminuată. Vederea normală.
Reflexul pupilor la lumină și acomodație diminuate. Reflexele rotuliene de asemenea diminuate.
Prezenta tulburări ale funcțiilor organice, mânca tot felul de lucruri găsite pe jos, chiar lucruri murdare. Avea de asemenea tulburări sfincteriene sub formă de inconștiență de irină și de materii fecale.
În această perioadă, în care l-am cunoscut și urmărit eu, Eminescu slăbea din zi în zi mai mult, deși avea un apetit vorace.
Injecțiile mercurale ce i s-au făcut nu au influențat întru nimic mersul boalei.
Simptome psihice – La intrarea în Institut, Eminescu nu prezenta turburări psihice importante. Citea jurnale și cărți, scria chiar articole de jurnal și putea oarecum să-și dea seama de tot ce citea și scria. Dar, încetul cu încetul facultățile intelectuale s-au slăbit (prezentând simptome de demență destul de accentuate), așa că, în această perioadă, când citea sau scria, repeta același lucru de 5-6 ori, fără să-și dea seama de ce a citit sau scris.
Atenția era abolită. Memoria scădea progresiv. Nu mai putea reține faptele petrecute recent însă, ceia ce era de remarcat, era memoria numelor proprii: chiar pentru persoanele nou cunoscute cărora peste câteva zile le spunea numele exact. De asemenea își amintea de lucrurile petrecute în viața sa până în momentul îmbolnăvirii.
Delirul – Când a intrat în Institut nu manifesta nici un delir; vorbea însă foarte puțin, era preocupat, părea că plănuiește ceva pe care încă nu voiește să-l comunice altora. Cu încetul a început să spună celor din jurul său ideile care îi treceau prin cap, că are să câștige bani mulți, milioane, scriind articole de ziare sau publicând poezii. Însă, dacă îl lua cineva din scurt, părea că se convinge puțin că nu poate câștiga atât de mulți bani pe această cale dar uita foarte curând și începea din nou același delir.
Delirul progresa din ce în ce; Eminescu aduna tot felul de pietre, bucăți de lemn, hârtii, etc., în sfârșit ori ce găsea era pentru dânsul lucru de mare preț. Din pietre spunea că va scoate diamante, frunzele de arbori erau bani și scria pe ele prețul cu care voia să le vândă, preț care era numai de milioane și miliarde. Scria continuu pe zidurile și ulucile Institutului bucăți din poeziile sale, numere, reprezentând milioane și miliarde, pe care le socotea continuu. Plănuia să cumpere moșii sau chiar lumea întreagă. Afirma că Institutul este al său. I se părea că are în capul său o mulțime de diamante din care cauză atârna greu. Prezenta un erotism accentuat.
Cauza adevărată a morții – Prin mai 1889, un bolnav, nu din cei furioși, se distra învârtind o piatră mică legată de o ață. Piatra scăpând din ață a lovit întâmplător pe Eminescu în cap, aproape de sutura interparietală producând o rană care interesa numai pielea regiunii parietale drepte , fără să atace periostosul. Era o tăietură a pielei de 2 cm. Lungime. I s-au dat imediat îngrijirile necesare, iar peste trei zile buzele plagei păreau reunite. Dar Eminescu care avea, după cum am spus, obiceiul de a strânge de pe jos tot felul de lucruri, din care unele erau murdare și se freca cu ele pe corp și pe cap desfăcându-și pansamentul, a făcut un erisipel la nivelul plagei, erisipel care s-a întins apoi în față, gât, membre superioare, torace, până la nivelul abdomenului.
Bine îngrijit, erisipelul a început să dea înapoi și apoi a dispărut complet. Eminescu se simțea însă foarte slăbit. I s-au dat tonice, care l-au mai înviorat. Părea chiar mai bine sub raportul somato-psihic, în urma acestei piretoterapii accedentale, care fusese eripselul.
În ziua de joi 15 iunie 1889, zi în care se simțea de altfel destul de bine, Eminescu se așeză pe pat și peste câteva minute, cade într-o sincopă și moare imediat.
Cum se vede din cele de mai sus, moartea lui Eminescu nu este datorită traumatismului cranian, petrecut cu 25 de zile mai înainte și care se vindecase complet, ci este consecința unei endocardite mai vechi (diagnosticată de regretatul profesor N. Tomescu, medic primar al serviciului de boli interne de la spitalul de copii, care era și medic al Institutului), de care era amenințat în fiecare clipă și care desigur s-a agravat după erisipel.    
Cu aceste constatări legenda dispare. Ea pornise din scrisoarea sorei poetului, Henrietta, către dna Emillian și fiica sa Cornelia, care scria la data de 22 iunie 1889, …„nenorocitul meu frate a murit în cea mai neagră mizerie și moartea a fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun din ospiciu, anume Petre Poenaru”.
Selecție și cules computerizat: V. Sîrbu

11 iun. 2015

A PUS ÎN TINE DOMNUL NEMARGINI DE GÂNDIRE: ACHIZIȚII RECENTE


Elena DABIJA,
director, Centrul Academic Internațional Eminescu
Poporul meu e fericit să știe
Că i-e din veac și întru veșnicie
Destin de seminție – EMINESCU.
(Eugen Virgil Nicoară)
         
   Colecția Centrului Academic Internațional Eminescu se completează cu noi ediții reprezentative și variate după conținut, scrise de renumiți eminescologi, astfel se adeveresc spusele lui Mircea Eliade: „S-a scris o bibliotecă întreagă despre Eminescu, el atrage din nou atenția din mai multe puncte de vedere deodată. Studiile pe care le provoacă necontenit constituie dovada că opera lui e mai prețioasă decât legenda, că geniul lui e mai presus de mitologie. Se revine mereu la Eminescu pentru că scrisul lui încurajează orice punct de vedere, orice interpretare nouă.”
            Eugen Virgil Nicoară, autorul culegerei de versuri A pus în tine Domnul nemargini de gândire, în care include de 433 de versuri, aduce un omagiu li Mihai Eminescu. Cărțea ne deschide paginile cu poezia întitulată Închinare eternei inspiratoare, apoi citim poezia cu numărul 1 Prolog. Acest volum cuprinde opt compartimente: I. Iubit părinte cosmic Eminescu; II. Motive eminesciene, cu subcompartimentele : Revelații întru Eminescu, Iubirea, Luceafărul, Dorul, Zborul, Eternul feminin și Răzlețe; III. Strămoșii. Țara; IV. Arta poetică; V. Legatar asumat; VI. Tata și Fiu; VII. Scrisori confidențiale; VIII. Aniversări.
            Autorul În Epilog autorul ne mărturisește:
Nu pot să cred că ai murit; tu ești
În tot ce mă-nconjoară – suflet prim,
Principiul de viață unanim
Pe țărmul de real și de povești.

Eternități din tine se preling
Ca limpezile unde de izvoare
Cu timpul munții-n stare să-i doboare
În lupta dreaptă dusă, ca pe-un ring.

Ades te simt sălășluind în mine
Atât de mult încât să cred îmi vine
Că-s numai învelișul tău în vreme,

Îți duc durerea transformată-n aur
Și bucuria veșnic tânăr faur,
De trista moarte fără-a mă mai teme.
            Părintele Ene spune: „A sta de vorbă cu Eminescu şi despre Eminescu, este întotdeauna un act de respect, de cultură şi de cult, în acelaşi timp. De respect, pentru că nu putem să ne manifestăm astfel faţă de înaintaşi; de cultură, fiindcă a arătat că sublimul nu-i rezervat doar anumitor culturi ori graiuri umane, ci-i tot atât de accesibil limbii şi culturii române; de cult, deoarece nu te poţi apropia de „domnul Eminescu”
 oricum, ci stăpânit de fiorul sacralităţii, el însuşi fiind o mărturie a sălăşluirii Divinului în uman. Smerit, îmi mărturisesc convingerea că Dumnezeul Cel viu, l-a luminat pe fiul căminarului din Ipoteşti şi el a enipostaziat armonia divină în tiparul graiului nostru străbun, grai plămădit prin atâta jertfă şi trudă, în decursul veacurilor”. (Pr. Lect. Univ. Dr. Ionel Ene, Eminescu de la Al. Grama la Elie Miron Cristea, în Almanah Bisericesc 2000-2001, 19-20, Episcopia Buzăului, p. 229
            Datoria noastră este: Să stăm mereu de vorbă cu Mihai Eminescu chiar și după 126 de ani de nemurire, precum ne scrie Eugen Virgil Nicoară în această carte:
Sub chip de stea există EMINESCU
În fiecare dintre noi și-n veac
Ne luminează tainicul drumeac
Ce nesfârșește-n inimi omenescul.