12 iun. 2015

CÂTEVA DATE ASUPRA ULTIMELOR ZILE ALE POETULUI MIHAI EMINESCU

La 15 iunie 2014 se împlinesc 126 de ani de la moarte Luceafărului poeziei și culturii românești, Mihai Eminescu, prilej de a ne apropia și închina sufletele la mormântul lui. Celebrând acest eveniment nu prin vorbe mari care, de multe ori, n-au nimic a spune, ci slujind adevărul pus de poet în același rând cu frumusețea, ne-am propus publicarea unor materiale de care dispune Centrul Academic Eminescu și care descriu evenimentele din tragicul an 1889.
Despre starea sănătății poetului avem  un document medical, mai mult decât valoros, privitor la boala poetului şi evoluţia ei, în descrierea  ce a rămas de la medicul curant dr. V. Vineș., Mărturisită chiar de el, care nemijlocit a îngrijit de marele poet între lunile februarie-iunie 1889, (de fapt de  la 3 februarie, cănd l-a şi primit în biroul administrat), până la moarte, 15 iunie 1889. Descrierea n-o face din memorie, ci dintr-o serie de note, alcătuită  după ce l-a examinat și din dosarul medical.

Dr. V. Vineș, șef de lucrări la clinica neurologică din București
Extras din România Medicală 1 iunie 1931
Am avut ocaziunea să îngrijesc, ca intern la „Institutul Caritatea” al regretatutului profesor Al. Sutzu, pe marele nostru poet Mihail Eminescu în ultimele luni ale vieții sale (Martie-Iunie 1889). Găsesc acum, printre hârtiile mele, notele pe cari le-am luat atunci și care cred că prezintă un orecare interes fiindcă ele cuprind date exacte despre ultimele zile ale boalei poetului și mai ales despre cauza adevărată a morții sale, asupra căreia s-a creat o legendă. N-am regăsit printre hârtiile mele de cât o parte din note și de aceia rog pe cititori să scuze lipsurile fatale.
Cu câteva luni înainte de intra în Institutul Caritatea, adică cu puțin înainte de a-l cunoaște eu, Mihail Eminescu, după cum mi-au declarat prietenii săi, abuza de băuturi alcoolice și făcea excese veneriene. În acest timp dădea impresia că nu era în toată deplinătatea facultăților sale intelectuale. Din zi în zi devenea mai puțin vesel, tăcea mai tot timpul, dorea să fie singur, nu mai era în stare să lucreze. Prezenta oarecări tulburări morale: intra în diferite localuri publice și consuma fără să plătească; cerea bani de la toți pe cari îi întâlnea. Toate aceste acte au determinat pe prietenii săi să-l interneze în Institutul Caritatea al regretatului prof. dr. Al. Sutzu, unde în martie 1889, l-am primit în biroul administrativ.
La intrare Eminescu era gânditor, vorbea puțin, răspunzând numai la întrebări; cerea mâncare spunând că „n-a mâncat demult”. Nu era de loc impresionat de aducerea lui în Institut căci nu întreba nici cel puțin pentru ce a fost adus. Întrebat, ne-a răspuns că cunoaște localul de când a fost adus de data anterioară, cunoaște chiar persoane care erau atunci în Institut. Mânca cu mare poftă alimentele ce i se aduceau, cerea vin cât de mult. Nu putea sta locului, umbla de acolo până acolo prin cameră, scria, repeta fragmente din poeziile sale anterioare dându-le ca inedite.
Simptome fizice – Eminescu, pe atunci de 40 de ani, era de constituție forte, musculatura bine dezvoltată, capul bine conformat, figura mare și congestionată. Lobulii urechei bine dezvoltați, nu erau aderenți. Prezenta pe ambele gambe cicatrice, urme ale unor ulcere vechi (sifilitice?). Nu prezenta dificultate în vorbire nici tulburări în articularea cuvintelor și scriere. Scria perfect, fără tremurături, fără omisiuni de litere sau cuvinte.
Mai târziu, aproape o ușoară incoordinare a membrelor superioare și tremurături ale degetelor, ale buzelor și limbei. Deși avea un mers șovăitor (ușoară ataxie), Eminescu nu ședea de loc ci umbla toată ziua adunând tot felul de lucruri de pe jos (colecționism), fără cea mai mică oboseală.
Tulburări de sensibilitate – sensibilitatea tactilă și termică diminuate. Frigul nu-l impresiona căci eșea afară dezbrăcat chiar atunci când temperatura era foarte scăzută. Sensibilitatea mucoaselor diminuată. Vederea normală.
Reflexul pupilor la lumină și acomodație diminuate. Reflexele rotuliene de asemenea diminuate.
Prezenta tulburări ale funcțiilor organice, mânca tot felul de lucruri găsite pe jos, chiar lucruri murdare. Avea de asemenea tulburări sfincteriene sub formă de inconștiență de irină și de materii fecale.
În această perioadă, în care l-am cunoscut și urmărit eu, Eminescu slăbea din zi în zi mai mult, deși avea un apetit vorace.
Injecțiile mercurale ce i s-au făcut nu au influențat întru nimic mersul boalei.
Simptome psihice – La intrarea în Institut, Eminescu nu prezenta turburări psihice importante. Citea jurnale și cărți, scria chiar articole de jurnal și putea oarecum să-și dea seama de tot ce citea și scria. Dar, încetul cu încetul facultățile intelectuale s-au slăbit (prezentând simptome de demență destul de accentuate), așa că, în această perioadă, când citea sau scria, repeta același lucru de 5-6 ori, fără să-și dea seama de ce a citit sau scris.
Atenția era abolită. Memoria scădea progresiv. Nu mai putea reține faptele petrecute recent însă, ceia ce era de remarcat, era memoria numelor proprii: chiar pentru persoanele nou cunoscute cărora peste câteva zile le spunea numele exact. De asemenea își amintea de lucrurile petrecute în viața sa până în momentul îmbolnăvirii.
Delirul – Când a intrat în Institut nu manifesta nici un delir; vorbea însă foarte puțin, era preocupat, părea că plănuiește ceva pe care încă nu voiește să-l comunice altora. Cu încetul a început să spună celor din jurul său ideile care îi treceau prin cap, că are să câștige bani mulți, milioane, scriind articole de ziare sau publicând poezii. Însă, dacă îl lua cineva din scurt, părea că se convinge puțin că nu poate câștiga atât de mulți bani pe această cale dar uita foarte curând și începea din nou același delir.
Delirul progresa din ce în ce; Eminescu aduna tot felul de pietre, bucăți de lemn, hârtii, etc., în sfârșit ori ce găsea era pentru dânsul lucru de mare preț. Din pietre spunea că va scoate diamante, frunzele de arbori erau bani și scria pe ele prețul cu care voia să le vândă, preț care era numai de milioane și miliarde. Scria continuu pe zidurile și ulucile Institutului bucăți din poeziile sale, numere, reprezentând milioane și miliarde, pe care le socotea continuu. Plănuia să cumpere moșii sau chiar lumea întreagă. Afirma că Institutul este al său. I se părea că are în capul său o mulțime de diamante din care cauză atârna greu. Prezenta un erotism accentuat.
Cauza adevărată a morții – Prin mai 1889, un bolnav, nu din cei furioși, se distra învârtind o piatră mică legată de o ață. Piatra scăpând din ață a lovit întâmplător pe Eminescu în cap, aproape de sutura interparietală producând o rană care interesa numai pielea regiunii parietale drepte , fără să atace periostosul. Era o tăietură a pielei de 2 cm. Lungime. I s-au dat imediat îngrijirile necesare, iar peste trei zile buzele plagei păreau reunite. Dar Eminescu care avea, după cum am spus, obiceiul de a strânge de pe jos tot felul de lucruri, din care unele erau murdare și se freca cu ele pe corp și pe cap desfăcându-și pansamentul, a făcut un erisipel la nivelul plagei, erisipel care s-a întins apoi în față, gât, membre superioare, torace, până la nivelul abdomenului.
Bine îngrijit, erisipelul a început să dea înapoi și apoi a dispărut complet. Eminescu se simțea însă foarte slăbit. I s-au dat tonice, care l-au mai înviorat. Părea chiar mai bine sub raportul somato-psihic, în urma acestei piretoterapii accedentale, care fusese eripselul.
În ziua de joi 15 iunie 1889, zi în care se simțea de altfel destul de bine, Eminescu se așeză pe pat și peste câteva minute, cade într-o sincopă și moare imediat.
Cum se vede din cele de mai sus, moartea lui Eminescu nu este datorită traumatismului cranian, petrecut cu 25 de zile mai înainte și care se vindecase complet, ci este consecința unei endocardite mai vechi (diagnosticată de regretatul profesor N. Tomescu, medic primar al serviciului de boli interne de la spitalul de copii, care era și medic al Institutului), de care era amenințat în fiecare clipă și care desigur s-a agravat după erisipel.    
Cu aceste constatări legenda dispare. Ea pornise din scrisoarea sorei poetului, Henrietta, către dna Emillian și fiica sa Cornelia, care scria la data de 22 iunie 1889, …„nenorocitul meu frate a murit în cea mai neagră mizerie și moartea a fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun din ospiciu, anume Petre Poenaru”.
Selecție și cules computerizat: V. Sîrbu