9 iun. 2015

EUROPA, SAREA TERREI...


(continuare)



 CAPITOLUL III: Proeuropenismul  românesc. La 1824, Grigore Ghica spunea că toate puterile Europei formează parte inseparabilă, peste câţiva ani E.Poteca vorbea de o Europă de la Portugalia până la Siberia, iar Kogălniceanu spunea, la 1840, că literatura română e o literatură europeană. Sentimentul că europenismul face parte din propria existenţă a românului şi din substanţa medulară (după expresia lui Călinescu) a românismului au avut-o cu deosebire iluminiştii, paşoptiştii, junimiştii, filosofii, oamenii de cultură şi scriitorii din perioada interbelică. Mai târziu spiritul critic va amenda preluarea mecanică a formelor europene în viaţa publică şi în cultură în cazul lui Maiorescu şi Eminescu, în cazul lui Iorga sau a lui Rebreanu,. Lucian Blaga are o atitudine oscilantă, pronunţându-se în chip alternativ pentru europenizarea necondiţionată şi lepădarea etnică, şi pentru păstrarea specificului sufletului culturii româneşti, situată în spaţiul mioritic ondulant. Iară pe la mijlocul anilor 30 ai secolului al XX-lea reizbucneşte, cu o nouă intensitate discuţia despre europenism/ românism. Eugen Filotti stipula clar, în săptămânalul bucureştean Cuvântul liber afirmarea geniului şi ştiinţei noastre specifice în forme de cultură europene, şi în cadrul armonios, şi strălucitor al culturii vestice. Nu este un îndemn programatic de a şterge orice este particular, ci de a ne îngloba în întregul culturii continentului de care suntem legaţi pe viaţă şi pe moarte. Liviu Rebreanu era, însă rezervat faţă de europenism, argumentându-l prin vegetarea noastră timp de două mii de ani la marginea culturii care se înălţa în Apus şi la marginea celei ce se stingea în orient. Autorul lui Ion despre o prăpastie crescândă între adevăratul suflet al satului românesc şi caricaturismul occidental al oraşelor. Formele fără fond de care se vorbea în secolul al XIX-lea, continuă să fie preluate: constituţie belgiană, legi franceze, parlamentarism britanic, literatură futuristă, pictori expresionişti, democraţie, capitalism... În realitate însă, conchide romancierul, numai românismul poate fi aducător de cultură. În el sunt toate posibilităţile, el nu aleargă după toate noutăţile din Apus: Nu forme culturale căutăm, ci cuprinsuri vii. Formele sunt schimbătoare, cuprinsul pătrunde în suflete şi le împrospătează. Românismul va găsi el formele realizării sale. Europenismul vrea să clădească de sus în jos, românismul se mulţumeşte a începe cu temelia. Pe temelii solide se poate ridica un edificiu demn de sufletul românesc. E vremea temeliilor... (citat apud Dreptul la memorie în lectura lui Iordan Chimet, IV, Cluj-Napoca, 1993, p. 227). Eugen Lovinescu face o sinteză în (Istoria civilizaţiei române, vol.I, 1924, vol.II şi III, 1925) despre felul în care s-a format civilizaţia română. Axele teoretice de bază lovinesciene sunt sincronismul şi imitaţia sau repetiţia universală manifestată prin trei forme: ondulaţia, generaţia şi imitaţia. Popor latin, poporul român, determinat de poziţia geografică, de istorie şi religie, a fost încadrat într-un mediu de formaţie răsăritean, impropriu structurii sale intime, apoi în mediul cultural şi naţional apusean (în secolele XVI, XVII,XVIII şi în secolul XIX, când se realizează integralizarea contactului cu Apusul). E. Lovinescu îşi duce afirmaţiile la extrem, menţionând: ortodoxismul ne-a ţinut în slavism, în stare vegetativă (el vorbeşte chiar de bezna ortodoxismului slavon), răsăritul nu ne-a adus cultură, ci despotism, întuneric, somn istoric, înapoiere socială, nu avem un trecut cert, suntem revoluţionari sau reacţionari în funcţie de temperament (moldovenii sunt elegiaci, visători, muntenii activi). Se mai vorbeşte despre influienţa franceză, care se datorează aspectului latin, Franţa fiind pentru români, ca şi pentru alte popoare europene, sora noastră mai mare. Când se spunea Franţa se avea în vedere Europa. Ca şi atunci când se spunea Austria sau Italia. Lucru curios, dar când boierii călătoreau în Țările Europei sau când fiii de boieri erau trimişi să facă studii într-acolo, se spunea în mod curent pe atunci înăuntru. Prin urmare spune Pompiliu Eliade, expresia vrea să spună că noi, moldovenii şi muntenii, eram atunci în afara lumii civilizate a Europei, şi că năzuiam – ca şi acum – să fim înlăuntrul ei (op. cit., Bucureşti, 2006, p. 288). Cultura franceză continuă să modeleze şi să formeze intelectualii români şi astăzi, la ora interpenetraţiilor multiculturale reticulare. (Căci nu mai intrăm înlăuntrul unei culturi sau a două-trei, ci într-un complex multicultural sub formă de rețea.). Eugen Simion recunoaște, bunăoară: Parisul m-a spălat de prejudecăți și mi-a dat un veritabil gust european. Atunci m-am vindecat, îmi vine să cred, de complexele intelectualului român (Eugen Simion, Timpul trăirii, Timpul mărturisirii, Jurnal parizian, ediția a V-a, București. 2006,p.21). Eugen Simion mai vorbește și despre proiectarea noastră românească în spiritul francez, ca într-un dublu spiritual: Franța reprezintă dublul nostru spiritual, Occidentul care ne-a părăsit, în 271 când Aurelian și-a retras armatele și a lăsat populația romanizată de la nordul Dunării în voia sorți. De atunci fratele orfan așteaptă întoarcerea fiului risipitor și fratele nu mai vine. Între timp fratele rămas și-a creat propria cultură, o cultură obsedată de fantasma acestei despărțiri. Strigătul nostru de luptă și de speranță este: noi de la Râm ne tragem. Dar, curios, nu ne ducem la Râm, ne ducem la Paris ca să aflăm dublul de care istoria (soarta) ne-a despărțit…De ce oare? (Eugen Simion, Fragmente critice II, Demonul teoriei a obosit, București, 1998, p. 386). Debutului spiritual i s-a alăturat adesea  cel de-al treilea personaj proiectiv: spiritul german. Eminescu, Blaga, Hasdeu, Iorga au încercat să se delimiteze de modelul francez care l-a modelat total pe Alecsandri, de exemplu. Or, ei sunt marcați în mare măsură de spiritul francez, adevărat dublu al spiritului românesc. Modelul românesc european propus de Eugen Simion exclude orice complexe, fanatisme, ifose triumfaliste și patetisme demagogice. Nu poate fi european cel care nu acceptă democrația și crede că numai el are dreptate, iar celălalt nu poate avea în nici o împrejurare dreptate; nu poate fi european cine crede că poate exercita puterea fără a accepta opoziția față de putere, diferențierea; nu au loc în Europa spiritului mediocritățile, fanaticii corupți, procurorii imorali, tipii resentimentari, complexați, iritabili, intoleranți care denigrează valorile și marele modele culturale, precum și valorile naționale; cine vrea moartea miturilor românești; nu sunt europeni oamenii de creație care resping democrația valorilor și morala toleranței active, elitiștii spirituale și democratice; Europa înseamnă libertate de expresie și, repet, respect lucid (nu fanatic) față de tradițiile fiecărei culturi; Europa înseamnă întotdeauna și Altul (Celălalt), înseamnă – toleranță activă, șanse pentru toți, responsabilități pentru fiecare și pentru toți față de propria cultură și față de bunul comun care este cultura europeană (și universală). Sunt nevoit să reiau ideea formulată mai sus: nu poate fi socotit european cine ignoră sau disprețuiește cultura națională intoleranți care fac averi într-o lume culturală aflată la limita sărăciei. Credința mea cea mai sinceră, notează Eugen Simion, este că Europa nu este o fermă în care trebuie să lucrăm toți, este o stare de spirit, este o sumă de valori morale, (Eugen Simion, Fragmente critice, IV, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu, București, 2000,p.379). Constantin Noica va construi, la sfârșitul vieții sale, un model cultural european ontologic. Este un model al deplinătății fenomenologice a spiritului, este singurul valabil și pentru alte culturi. Prin acest model desăvârșit se europenizează în mod firesc tot globul. Românul, terorizat de istorie, vede în Europa o binefacere cerească ce i-ar rezolva toate problemele, intelectualul de felul lui Noica vede un model de deplinătate culturală, de realizare valorică, de nivel foarte înalt de civilizație și cultură (în sensul înțelegerii lui Dinicu Golescu și Stere), o noțiune-simbol, un model de organizare a statului și societății. Schimbarea la față a României, de care vorbea Cioran, e gândită ca o schimbare europeană la față a României. Europenizarea înseamnă efectiv decomunizare, mântuială de internaționalismul comunist și intrare în democrație. Raportarea României la Europa e punctul de deschidere a unui întreg evantai de reacții, alimentate de destinul istoric de popor de la margine și de răscruce. Europa marginalizează România, românii sunt respinși din Europa când încearcă să pătrundă acolo, relația Europa-România este o relație dintre sărac și bogat dublată de o relație paternalistă în plan cultural și social: Europa nu face decât să ne altereze puritatea națională: Europei îi aparțin toate valorile, România se bucură de un angelism total. Singurul răspuns național la această istorică nedreptate ar fi izolarea de Europa și autarhia completă, cu toate consecințele ei (op. Cit.,p.139).
Larisa Arseni. Colaboratoare la CAIE.
Maestru în artă.