2 iul. 2015

EUROPA, SAREA TERREI…



(continuare)

MIHAIL KOGĂLNICEANU ŞI ORGANISMUL EUROPEI. Personalitatea lui Mihail Kogălniceanu este marcată de un adevărat demon al contradicţiei. Ea este prismatică, multidimensională, revelându-ne faţete necunoscute tocmai în clipa în care o credeam un caz clasat şi pus pe poliţele rigide ale istoriei culturii. Cea mai neînsemnată schimbare de unghi exegetic găseşte, în cazul lui Kogălniceanu, un orizont de aşteptare favorabil; răspunsul la provocare stă în disponibilitatea de a-şi arăta în orice clipă o altă dimensiune şi o altă culoare a prismei personalităţii. Mai mulţi critici se pronunţă vis-a-vi de personalitatea lui Mihail Kogălniceanu. Spre exemplu Garabet Ibrăileanu în lucrarea sa Spiritul critic..., vorbeşte despre personalitatea reprezentativă a lui Kogălniceanu, sugerând o formulă sintetizatoare în care se conciliază mai multe elemente, care se împacă greu sau deloc. S-ar părea că factorii străini sau  dominantele statice pun stăpânire pe figura lui Kogălniceanu. Procesul este, însă, al unei asimilări organice în spirit critic, sub supravegherea conştiinţei profunde a fondului şi a formei. George Călinescu la rându-i, îl găsea, Cel mai puţin teatral dintre ei şi cel mai constructiv (G.Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ed. 2, Bucureşti, 1982, p. 173). Desprinsă de formele ei obiectivate, de contopirea omului de cultură cu ipostazele anonime ale deputatului, senatorului, primului ministru (Kogălniceanu  se obiectivează în evenimentele politice, se pierde în anonimatul marilor acte : 1859, 1864, 1877, susţine acelaşi Călinescu), personalitatea lui se înalţă pe viul dealectic, pe principiul contradictoriului lăuntric, pe starea de provocare care nu determină o poziţie moartă, ci dinamizare şi vivificare a părţilor. Universaliile metafizice şi particulare locale, filosofic vorbind, se stimulează reciproc, intră într-un joc grav şi sincer al impulsionării reciproce. Nicolae Iorga este primul care a intuit în spiritul lui Kogălniceanu o largă cultură modernă câştigată în Germania stăpânită de marele curent idealist de la începutul veacului : A fi liberal sau conservcator, ori a se zice numai liberal sau conservator, n-are nici o însemnătate la un biet popor care se luptă să se ridice din cele mai straşnice adâncuri ale sărăciei şi lipsei de lumină, dar că are o mare însemnătate pentru un om politic calitatea, puterea naţionalismului său, iubirii sale pentru neam. Prin aceasta găseşti de la sine drumuri, pe care nu le poţi descoperi cu felinarul chiar şi fumegător al formulei liberale, ori cu iasca seacă a datinei conservatoare (microeseul La mormântul lui). Aşadar, cărturarul şi omul politic Kogălniceanu nu recurge la felinarul liberal şi nici la iasca conservatoare, ci la lanterna magică a dialecticianului, care se bizuie pe lumina obţiunilor interioare. Mihail Kogălniceanu a fost promotorul organicismului. Organicismul românesc s-a impuls pe trei căi convergente, care au şi adus în bună parte variante optice : prima cale era metafora romantică a umanităţii-organism, umanităţii-arbore, care plutea în aer (o găsim şi la Eminescu sub forma stejarului crescut din ghindă), cea de-a doua este filiera germană şi cea de-a treia ... doctrinarismul organicist francez nespus de divers şi nuanţat, el apărând şi în veşminte catolice reacţionare, şi în cele creştineşti pozitive, şi în cele socialiste radicale sau conservatoare liniştite (aspectul acesta atât de ciudat îl conturează personalităţi de orientare absolut opusă ca Fourier, Chateaubriand, Quinet, Michelet, Guizot, de Bonald sau Girardin). Sub forme diverse dar apropiate ca esenţă apropiate de arcul ideii organiste se întinde de la Titu Maiorescu la Lucian Blaga, cunoscând aderenţa totală sau parţială a lui Eminescu, Conta Xenopol, Rădulescu-Motru Negulescu. Organicismul românesc nu se manifestă sub forme pure, presupunând, cum spune Noica o imitaţie. Un alt filosof român Lucian Blaga respinge ideea impermeabilităţii culturilor. El susţine :  cultura urmează exemplul unei seminţe de plantă, care este de la început încărcată cu o seamă de posibilităţi. Formele culturii, continuie Blaga, apar la momentul dat, nici mai devreme, nici mai târziu, fiind o expresie a sufletului ei lăuntric. Stilurile unei culturi ar fi doar nişte modificări ale unei singulare viziuni spaţiale. Lucian Blaga face, astfel deschidere culturilor, găsind că sunt de fapt câmpuri şi spaţii stilistice complexe, în care elementele se interferează. Aceeaşi prudenţă faţă de rigiditatea doctrinară a organicismului a manifestat-o Mihail Kogălniceanu. Moderantismul său e de natură junimistă, regenerativă şi se traduce printr-o pledoarie pentru o revoluţie în bunul simţ, o revoluţie care ar avea ca scop marea civilizare a omenirii, făcută prin înţelepciunea guvernului şi nu prin impulsiuni violente, cu atât mai mult ar trebui să fie privită ca ţintă şi ca principii povăţuitoare. (Mihail Kogălniceanu, Opere, Bucureşti, 1976, p. 607). Organicismul Kogălniceanuse pronunţă categoric atât pentru schimbările de structură în societatea românească, cât şi pentru modernizarea suprastructurii. Modernul Kogălniceanu se scaldă deodată în două ape: cea rece, limpede şi iute a modernismului propriu-zis şi cea caldă, uşor-tulbure, şi lină a tradiţionalismului. Sfătoşenia domoală, pitorescul viu colorat, înşirarea monotonă a vorbelor neaoşe (în cheie moldovenească sunt scrise măiestrit scrisorile) sunt registrul intertextualist, năpădit de chiriţisme, barbarisme de sereotipurile limbajului uzual, combinărilor artificioase şi asociaţiile livreşti atât de la îndemâna cărturarului : Cum îţi spuneam, societatea noastră se află într-o uliţă fără nume. Ea se alcătuia din cinci tinere dame şi demuazele : de vro trei bărbaţi însuraţi şi de vro patru tineri, sau holtei, cum se zice la ţară. Prin un fenomen neobicinuit în pocita capitala noastră, societatea aceasta era singură în felul ei...(Iluzii pierdute). Fraza greoaie, în stilul lui Asachi, pare că acumulează doar locuri textuale ale epocii. Această înclinaţie spre vechime, spre stilul arhaizant se impune ca prim obiectiv negativ. Prozatorul şi-ar exploata, astfel,  vâna de aur nativă, căci Călinescu remarcă : Proza lui Kogălniceanu e cu atât mai valoroasă cu cât e mai veche (G.Călinescu, Ibidem, p.183). În acelaşi timp, în imediata vecinătate, cursul narativ intră pe o altă albie, căpătând culoare şi farmec datorită infiltrării subtile a spiritului ironic care face casă bună cu observaţia morală şi creionarea fiziologică rapidă. Ludicul burlesc se preschimbă într-un ludic supravegheat de luciditate şi inteligenţă. Prozatorul îşi schimbă adesea masca de narator clasicist, prin excelenţă balzacian, de observator al  realului, interiorului şi moravurilor pe masca eseistului modern, care cultivă secvenţa narativă cufundat repede în comentariu reflexiv, ironic şi livresc, uzând, aşa cum recunoaşte chiar el, de toate comparaţiile lumii, toate cuvintele tehnice de filosofie, de retorică, de geografie, de istorie până şi de astronomie (Kogălniceanu , M., Opere, vol. I, Bucureşti, 1974, p. 69). Personalitatea lui Kogălniceanu s-a pus temeinic sub semnul acestui spectacol sincer, deloc teatral al măştilor care trădează, aşa cum zice Brăileanu, un caracter energic, casant.

Larisa Arseni. Colaboratoare a CAIE.
Maestru în artă.