26 iun. 2015

Europenitatea lui Eminescu


Eminescu are meritul de a fi salvat onoarea spiritual a poporului roman. Petre Ţuţea
            În anii studiilor universitare la Viena (1869-1874), Mihai Eminescu îşi consemnează în diverse caiete un număr împunător de extrase din presa germană (şi nu numai – D. P.), care se păstrează dispersate în mai toate manuscrisele sale. Pasajele, evident, acoperă multiple domenii: poezie, proză, dramaturgie, filosofie, sociologie, istorie, drept, fizică, ştiinţe ale naturii etc. Tânărul student român, indubitabil, răsfoia zilnic publicaţiile ştiinţifice şi cultural-distractive în cafenelele din Viena şi Berlin, pe mesele cărora le puteai lectura fără nici o jenă, fie la prânz, fie la cină. Dacă mai adăugăm şi fondurile bibliotecilor, unde lucra frecvent, se poate afirma cu certitudine că în capitalele Austriei şi ale Germaniei îi stăteau la dispoziţie colecţii întregi de cărţi, reviste, ziare etc., apărute anterior sau la acea vreme. Lectura lor, fireşte, s-a dovedit a fi o ocupaţie permanentă în viaţa cotidiană a poetului (şi nu ceva accidental, după cum o mai cred detractorii de pe ambele maluri ale Prutului – D. P.), devenind, întâi de toate, cu adevărat predominantă în formaţiunea sa spirituală. „Epoca studiilor vieneze şi berlineze, după Dimitrie Vatamaniuc, este şi una de mare efervescenţă creatoare, căreia îi aparţin proiecte dramatice, prozele şi marile poeme. Textele germane (...) permit să cunoaştem, în mai multe cazuri, modelele germane de la care porneşte Eminescu în creaţia sa originală”.
            Suplinind funcţia de redactor la Curierul de Iaşi (1876-1877) şi la Timpul (1877-1883), M. Eminescu va utiliza peste 500 de consemnări despre articolele germanice, citând autori lecturaţi în anii bejeniei sale studenţeşti.
            De perioada ieşeană, se presupune, ţin şi primele încercări ale poetului de a-şi transpune în limba germană unele poezii: Mai am un singur dor; În fereastra despre mare; S-a dus amorul care, în varianta germană, e redusă la patru strofe. Conţinutul, evident, ajunge a fi mai condensat, iar finalul, uşor modificat – mai filosofic, Eminescu rezervându-şi, probabil, „pentru bătrâneţe”, când va „vorbi ca bătrânii”, concluzia că „existenţa mea fu un vis, viaţa mea vânt”. Varianta germană, aşadar, face impresia că textul dat s-a însăilat la distanţă în timp, când „focul trăirii” se potolise, lăsănd, astfel, loc meditaţiei. Manusrisele mai conservă şi multiple note de curs la prelegirile unor profesori de la cele două universităţi germane.
            Toate laolaltă, fragmentele „oferă elemente de primă” însemnătate pentru cunoaşterea orizontului intelectual al lui Eminescu în perioada când îşi defineşte marea personalitate şi aspiraţia spre universalitate” (D. Vatamaniuc), ele „făcând parte din fiinţa poetului” (Marin Bucur).
            Poetul demnităţii româneşti, un autentic „semănător de idealuri în spaţiul nostru cultural modern” (George Munteanu), a fost atras, în opinia Rosei del Conte, şi de „climatul magic al filosofiei şi al poeziei romantice germane”. Comparat cu Byron, Shelly, Hoederlin, Novalis, Leopardi, Hugo, Puşkin, Lermontov etc., M. Eminescu se deosebeşte de aceştia prin romantismul clasicizat dar, totodată, postmodern. Faptul l-a decizionat până şi pe Titu Maiorescu (a se vedea studiul Eminescu şi poeziile lui – D. P.) să specifice: „Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturii europene”. Academicianul Mihai Cimpoi, de altfel, făcea următoarea remarcă în volumul Europa, sarea Terrei...(2007): „Pro-european în pledoariile lui „retorice”, Eminescu este un european în esenţa fiinţei sale”
Sursa: Pasat, Dumitru. Eminescu şi cugetul german: Eseuri lirosofice. – Chişinău: Pontos, 2013. – 64 p.