30 iul. 2015

„Eu vreau să ştiu... Dar tu?”

Dragi prieteni ai bibliotecii, de astăzi, am onoarea de a vă anunţa că vom continua sub o altă formă rubrica „Eu vreau să ştiu... Dar tu?” începută cu un minispectacol literar lansat pe blogul acesta la 24 octombrie 2014. Şi iată că după 9 luni acea idee se transformă astăzi într-o rubrică saptămânală pe care o veţi putea citi în fiecare joi şi care va urmări exclusiv valoarea de om absolut a lui Eminescu şi a oamenilor interbelici care au ştiut să confirme că în spaţiul românesc avem cea mai mare rată de genii raportată la numărul populaţiei. 
Nu pretind a-i reconstrui o imagine lui Eminescu, nici a-l cunoaşte perfect şi mai ales a-l înţelege în toată măreţia şi complexitatea sa, vreau doar să amintesc sau să atenţionez asupra unor detalii care ne îndreaptă nouă coloana vertebrală atunci când le rememorăm şi, mai ales, conştientizăm.
Rubrica va purta numele de „Eu vreau să ştiu”. Pentru cei care îşi doresc acelaşi lucru vă aşteptăm să o urmăriţi, pentru cei care încă nu sunt siguri, vă îndemnăm să credeţi că e o părere provizorie.
Aşa să ne ajute Dumnezeu.
V-aţi întrebat vreodată cât de poet a fost Eminescu? V-aţi gândit vreodată la faptul că Somnoroase păsărele, Doina, Scrisoarea III, Luceafărul şi Mai am un singur dor nu sunt deloc suficiente pentru a-l cunoaşte cu adevărat pe Eminescu? Ce ne face să-l numim pe Eminescu „poetul nepereche”? De ce anume poetul? Marii filosofi interbelici spuneau că „Eminescu a fost (atenţie) Şi poet...” Adică nu doar poezia îl defineşte pe Eminescu. La momentul morţii Eminescu abia dacă avea 30 de poezii publicate. Valoarea şi popularitatea lui s-au afirmat prin articole pe care le scria la ziarul Timpul şi cu care a atras atenţia mai marilor internaţionali până la a spune ungurii „Şi mai potiliţi-l pe Eminescu!” Ceea asupra a ce intenţionez a vă atrage acum atenţia este faptul că Eminescu e o figură mult mai complexă decât preferăm, ne place sau suntem făcuţi să credem...
Oricum nu despre publicistică am să vorbesc astăzi (asta va urma în alte ediţii ale rubricii). Vreau să vă aduc în faţă o latură şi mai puţin cunoscută decât articolele sau chiar scrisorile de dragoste ale lui Eminescu. Este vorba despre manuscrisele sale. Cele 44 de caiete pe care le purta cu sine în 2 cufere, fiind singura sa avere întrucât nu avea o locuinţă permanentă proprie. Eminescu a lăsat lumii să se vadă adevărata sa fiinţă, complexă şi neîntinată în aceste caiete. Ele se află acum la Academia Română care le-a şi editat într-un tiraj extraordinar de mic (le găsiţi, apropo, şi la CAIE).

Am ajuns la aceste caiete datorită lui Constantin Noica, mai bine zis citindu-i cartea „Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti”, pe care v-o recomand cu drag. Noica se referă la multe secvenţe din aceste caiete, mai ales la cele importante, printre care sunt câteva dintre articole, câteva piese de teatru, unele scrise, altele traduse de Eminescu, deasemenea însemnările de matematică, fizică, astronomie şi filosofie. Dar cel mai important pasaj este acela în care Eminescu traduce „Critica raţiunii pure” a lui Immanuel Kant la doar 24 de ani cu tot cu diverse note, referinţe sau reflecţii la subsol, care arată nu doar inteligenţa lui precoce, dar şi pregătirea atât de bună în domeniul filosofic. Valoarea acestor 44 de caiete se găseşte neapărat şi în lucruri mărunte. Ele sunt cele prin care putem fi cel mai aproape de Eminescu, pentru că acolo vedem că nu-şi făcea un caiet ordonat, putea să întrerupă o scrisoare la jumătate şi să n-o mai înceapă, are pagini de exerciţiu al rimei care sunt brusc întrerupre de calcule matematice, desene în 3D sau evidenţe economice parţiale. Cel mai cutremurătoare sunt acele cuvinte, expresii sau frânturi de vers care nu sunt parte a ceva anume, sunt doar exprimări de moment ale fiinţei eminesciene. Un astfel de vers este „Ca o spaimă împietrită, ca un vis încremenit”, un vers de nicăieri care l-a uimit pe Noica pentru o idee atât de bine surprinsă în atât de puţine cuvinte. Dar cel mai dureros este repetitivul „redă-mă nefiinţei...” care te înspăimântă şi te înalţă în acelaşi timp.
O altă latură frumoasă pe care am descoperit-o răsfoind (prea puţin) caietele lui Eminescu este preocuparea permanentă pentru muzică şi teatru care se simte în note despre unele evenimente ce se întâmplau sau aveau a se întâmpla şi la care Eminescu probabil ar fi vrut să fie prezent. Dovada acestui fapt sunt câteva afişe lipite pe paginile de caiet şi importante prin simplul fapt că Eminescu este cel care a ţinut să le păstreze.
Preocuparea pentru folclor deasemenea se vede în aceste caiete în care se găsesc foi tipărite, adăugite la caiete cu versuri din folclor găsite prin ziare şi reviste. O hartă a spaţiului românesc e deasemenea parte a acestor caiete şi cu siguanţă era folosită pentru analize descrise apoi în articolele cu subsoluri istorice. Poate fi observată şi pasiunea pentru limbile străine a lui Eminescu, întrucât se găsesc pagini cu vocabule comparate ale limbii române şi ale altor limbi pentru a bănui etimologia unui sau altui cuvânt.
Toate aceste aspecte (şi acestea sunt doar o parte dintre ele) despre care am încercat (mai mult sau mai puţin stângaci) să vorbesc mai sus, nu ne dovedesc decât că (vorba lui Socrate) nu ştim de fapt nimic despre Eminescu (asta dacă mai putem spune că ştim ceva).  Nu ajung nici 9 vieţi trăite în bibliotecă pentru a-l înţelege pe cel de-l numim „Luceafărul poeziei româneşti”, cel care a fost ŞI poet...adică pe „omul deplin al culturii româneşti”.

P.S.: În săptămânile următoare rubrica va continua cu o „bifurcaţie” tematică, adică în una dintre săptămâini se va vorbi despre Eminescu (fie poezie inedită, manuscrise, scrisori sau piblicistică) şi în săptămâna următoare despre una dintre personalităţile marcante ale perioadei interbelice din diverse domenii, politică, literatură, artă, culte, prin care au fost posibili cei mai frumoşi 20 de ani din istoria românilor.
Ţurcan Natalia, cititoare fidelă CAIE

28 iul. 2015

Centrul Mihai Eminescu la o aniversare adolescentă



           Este, ai zice, la vârsta adolescenței – împlinește, ia colea, doar cin`spre anișori. Tânăr, zglobiu, cu petale de cireș, în pletele blonde ale vîrstei sale, deși e născut într-o zi de iarnă, în timp ce afară vântul se zburlea la trecători și la norii care zâmbeau șmecherește, când își cerneau steluțele străvezii pe umerii copacilor și pe acoperișurile caselor. Virtutea-i strălucea pe chipu-i așteptările erau luminoase și împrospătate de ceea ce urma să definească o cauză nobilă.
            E vorba de Centrul Academic Internațional Eminescu din capitala republicii noastre. Destinul nostru de români, uneori impecabil fiind, ne-a adus o bucurie multidimensională o dată cu crearea acestei instituții de cultură și cercetare. Frumusețea lumii o poți afla și din cărți – gând ce e traversat și traversează omenirea. Opera poetului Nepereche, MegaPoetului națiunii noastre Mihai Eminescu a beneficiat la Chișinău de o Casă Binevoitoare , ospitalieră, cu o direcție de cercetare, cu un fundament solid, în camerele căruia au fost aranjate la văzul oricui valori nemuritoare, neperisabile ale minții Lui uriașe, universale în realizare – cărțile, deschisă această Casă pentru toți. Când zic pentru toți, așa și este de la cei care abia silabilesc „ Ce te legeni, codrule?”, la cei care gustă savoarea poeziei de dragoste, gen:  ”Floare albastră”, ”Pe lângă plopii fară soț”, ”De-or trece anii…” și ajungând la lumea savantă, pe care o interesează fiece rând, fiece poezie, proză, publicistică, ieșită de sub pana lui măiastră. ”Tot mai citesc măiastra-ți Carte / Deși ți-o știu pe dinafară” – este un leit motiv, un fapt real pentru cei împătimiți de frumusețele revărsate din rânduri-gânduri…
            Activitatea Centrului Academic Intenațional Eminescu (CAIE), cunoscut celor îndrăgostiți de opera Poetului ca Centrul Eminescu (azi și la noi, și în toată lumea, foarte multe cuvinte, sintagme, nume, etc. se scurtează, se înlocuiesc cu abreviaturi etc.) este variată, efervescentă uneori, întrucât se valorifica în primul rând opera Lui, viața Lui și diverse lucrări despre Dânsul, ultimele promovate prin diverse activități de studii științifice și culturale. Cel mai mult pe mine m-am impresionat întâlnirile cu eminescologii de marcă: acad. Mihai Cimpoi, acad. Eugen Simion, acad. Nicolae Dabija și alții. Iar lansările de carte, organizate în incinta CAIE, adevărate spectacole și lecții publice, îți prilejuiesc clipe de înaltă delectare sufletească. Țin minte că în 2003, la doar doi ani și jumătate de la fondare, CAIE a editat o culegere pusă sub tutlul ”Peste secolele toate” (concepție și realizare – Dumitru Pasat). Am fost la lansarea acestui volum, întrucât, pe lângă alți colegi, aveam aici publicate o exegeză (un articol științific) intitulată ”Modelul eminescian în poezia lui Sergiu Victor Cujbă” (p. 76-90) și o poezie ”Marelui Eminescu” (P. 122-123). Venise foarte multa lume, era primavară, soarele urca pe cer fericit, iar cei prezenți vorbeau despre nepieritoarea operă eminesciană. S-a păstrat și o poză cu ascultătorii noștri de la acel frumos eveniment.
            O altă lansare de carte, la care și-a adus, de asemenea contribuția colectivul Centrului Eminescu, a fost biobibliografia scriitoarei Galina Furdui în anul 2007. Venise atâția scriitori și ascultători, încât sala de lectură era într-adevăr neîncăpătoare. Și unde mai pui că am însoțit-o pe bibliografiata scriitoare și mai mulți cântăreți (care înterpretau melodii pe versurile scrise special de poetă anume pentrui dânșii), apoi jurnaliști Radio și TV – puteți să vă închipuiți cât era de interesant și de nou în același timp.
            Alte întâlniri de la Centrul Eminescu, rămase în memoria mea, au fost cele în care s-a luat în dezbatere opera poetică a Ninei Soroceanu (2005), a Renatei Verejanu (2014) și traducerea poemului „Luceafărul” în limba turcă de către Todur Zanet (2014). Cea mai recentă lansare de carte la care eu am participat la finele anului 2014 a fost o serată dedicată creației și vieții prozatoarei Valeria Dascăl. Pe lângă prieteni, rude interpreți, foști colegi de școală, scriitori, jurnaliști de la Radio și TV, au fost și mulți admiratori ai prozei sufletiste, psihologice dăscălene, impregnate cu atâtea noutăți și impresii culturale de peste hotare, unde a locuit un timp cu familia, cu amănunte biografice și cu sentințe pentru fiecare caz mai special din viața fiecărui om! S-au depănat amintiri, s-a făcut critică literară, s-a cântat și s-a vărsat câte o lacrimă în memoria celui care a fost diplomatul Petrică Dascăl, soțul scriitoarei. De data aceasta evenimentul a avut loc într-o nouă încăpere a Centrului Eminescu, unde fiecare participant sau ascultător s-a simțit foarte bine și în largul lui, cum se zice, căci spațiul te predispunea la confort spiritual…
            Centrul Academic Internațional Eminescu și-a îndreptățit pe deplin titulatura și a atins obiectivele pentru care a fost creat. În încheiere aș vrea să fac o propunere, care, în concepția mea, are dreptul la viață. Asemenea Centre de cultură, pe lângă bibliotecile publice, ar fi la cale, să fie organizate în fiecare raion din republică sau în fiecare centru regional, conform noii concepții administrativ-teritoriale care se elaborează în prezent. Aceste centre și-ar aduce obolul la o profundă cunoaștere de către îndrăgostiții de poezie a operei eminesciene în primul rând, apoi ar trezi și ar stimula gustul de poezie în genere, promovând creația lirică a poeților autohtoni și nu numai, ar contribui la cultivarea maselor și ar aduna în jurul lor tinerele talente, stejarii de mâine ai literaturii. Centrele pentru care pledez ar lega Ziua de Ieri cu cea de Azi și ne-ar conduce, cu noi bagaje de cunoștințe,de cristalizare a conștiinței spre Ziua de Mâine.
            E mult? E puțin? E necesar!
 Claudia Slutu-Grama,
scriitoare, doctor în filologie

24 iul. 2015

FELICITARE

EUROPA, SAREA TERREI...

(continuare)





CERCURILE INTERACTIVE MAIORESCIENE. European prin spiritul său deschis, prin formația sa intelectuală germană, franceză și general latină, îmbinând sintetic printr-o inteligență cuprinzătoare un homo antiquus  și un homo europaeus de spiță, conținând – în virtutea acestei simbioze - și puncte de referință englezești (Shakespeare este exemplul de fantezie poetică), Titu Maiorescu vede potențialitatea unei Europe a cercurilor culturale interactive. Interacțiunea în temeiul influiențării și condiționării reciproce este principiul modelator-cheie al familiei mari a Europei Apusene. Ideea unei configurații europene concentrice, în care centrul să fie tezaurul comun al popoarelor civilizate, iar cercurile în-scrise să reprezinte celelalte popoare, apare în studiul Despre scrierea limbei române din 1866: Secolul XIX se va numi în istorie cu drept cuvânt secolul naționalităților. În el s-a lămurit  și se realizează ideea că popoarele sunt chemate a se întări în cercuri etnografice (subl. Ne aparțin–n.n.), deosebindu-și fiecare misiunea istorică după propria sa natură. Pe lângă tezaurul comun al popoarelor civilizate, mai are fiecare tărâmul său aparte, în care își dezvoltă în mod special individualitatea și, separându-se aici de toate celelalte, își constituie naționalitatea sa. Astfel, se cere ca poporul să aibă o formă de stat națională, și mai ales o literatură și o limbă  națională (Titu Maiorescu, Critice, Chișinău, 1990, p. 161). Criticul vede manifestarea naționalității mai ales în literatură și limbă. Conturarea identitară a poporului român s-a făcut prin conștiința latinității, desprinderea de întunericul Orientului și prin asimilarea rapidă a formelor de civilizație franceze și germane: Pe noi, românii, ne-a scos soarta fără de veste întunericul Turciei și ne-a pus în fața Europei. O dată cu gurile Dunării ni s-au deschis și porțile Carpaților, și prin ele au intrat formele civilizației din Franța și din Germania și au îvălit viața publică a poporului nostru. Din acest moment am pierdut folosul stării de barbari fără a ne bucura încă de binefacerea stării civilizate (op. Cit. , p. 142-143). A fost așa o sete de cultură în neamul acesta pe la începutul secolului al 19-lea, încât s-a început o adevărată emigrațiune, un exodus a sute și mii de tineri să se adape la izvoarele științei europene, dar și apusene. Criticul elogiază în acest context Franța. Transformările revoluționare, enumerate în discursurile parlamentarului Maiorescu, demonstreză o experiență istorică de un palpitant interes pentru români. Procesul de împărtășire cu această experiență istorică de emigrare spre fântânile științei din Franța și Germania trezește pe de o parte societatea română din letargia orientală (începând cu 1820), iar, pe de alta, stimulează preluarea necritică a formelor fără fond, a formelor de deasupra ale civilizației; Tinerii români se întorceau  în patria lor cu hotărârea de a imita și a reproduce aparențele culturii apusene, cu încrederea că în modul cel mai grăbit vor realiza literatura, știința, arta frumoasă și, mai întâi de toate, libertatea într-un stat modern (op.cit. , p. 9). Titu Maiorescu este primul critic român preocupat – în spiritul modelului de cercuri concentrice – de relațiile culturale interactive, supunând unei analize extinse întreaga mișcare de critică literară relativă la viața noastră intelectuală, adică la acea parte a ei care se găsește exprimată ân forma poetică (op. cit. , p. 298). Criticul român este interesat de părerile criticilor germani spre a constata cum aparem în judecata străinilor. Conform modelului său teoretic, Maiorescu remarcă interesul cititoriului german anume pentru elementul estetic și cel național: Ceea ce a trebuit să placă străinilor în poeziile lui Alecsandri, Bolintineanu, Eminescu și Șerbănescu și novelele lui Slavici, Negruzzi și Gane este, pe lângă măsura lor estetică, originalitatea lor națională. Toți autorii aceștea, părăsind oarba imitare a concepțiilor străine, s-au inspirat de viața proprie a poporului lor și ne-au înfățișat ceea ce este, ceea ce gândește și ceea ce simte românul în partea cea mai aleasă a firii lui etnice. Studiul despre Eminescu (Eminescu și poeziile lui, 1889) impune programatic ideea că un mare poet conține în opera sa dimensiunile europenității și universalității. Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturii europene de astăzi al (op. cit. , p. 338). Cu neobosita lui stăruință de a ceti, de a studia de a cunoaște, el își înzestra fără preget memoria cu operele însemnate din literatura antică și modernă. Cunoscător al filosofiei, în special a lui Platon, Kant și Șchopenhauer, și nu mai puțin al credințelor religioase, mai ales al celei creștine și buddaiste, admirator al Vedelor, pasionat pentru operele politice din toate timpurile, posedând știința celor publicate până astăzi din istoria și limba română, el află în comoara ideilor astfel culese materialul concret de unde să formeze înalta abstracțiune care în poeziile lui ne deschide așa de des orizontul fără margini al gândirii omenești, Căci cum să ajungi la o privire generală dacă nu ai în cunoștințele tale treptele succesive care să te ridice până la ea? Tocmai ele dau lui Eminescu cuprinsul precis în acele versuri caracterstice în care se întrupează profunda lui emoțiune asupra începuturilor lumii, asupra vieții omenești, asupra soartei poporului român (0p.cit. , p. 338-339). Configurația cercurilor este concepută de Maiorescu, evident, în sfera acestui orizont axeologic al personalităților - personalităților intelectuale și a personalităților unseși a popoarelor care își exprimă glasul herderian – prin cântec, prin rostirea esențială (estetică, zice tot timpul Maiorescu) a ființei.

Larisa Arseni. Colaboratoare la CAIE.
Maestru în artă.

23 iul. 2015

TRIADA CRUCIALĂ A ORAŞELOR EUROPENE ÎN DRUMUL CUNOAŞTERII A LUI MIHAI EMINESCU

(continuare)

Dacă ar fi să urmărim paşii poetului mai departe următoarea noastră staţiune în triada crucială a oraşelor europene în drumul spre cunoaştere  este Viena, capitala Austriei. În toamna lui 1869, după cum ne sugerează George Călinescu, avînd sprijin într-o însemnare a lui Ion Caragiale, care l-ar fi văzut înainte de plecare spre Bucureşti, împreună cu fratele său, ofiţer: Plecau împreună în străinătate, el la Viena, celălalt la Berlin ", însoţit de cinci membri ai familiei. Probabil, Gheorghe Eminovici reuşise să-l recupereze pe Mihai din „trupa de vagabonzi" a lui Pascaly, care venise cu spectacole şi la Botoşani. Trebuie să presupune că după plecarea actorilor dintre tată şi fiu a avut loc negocieri serioase asupra viitorului. Trecut deja prin viaţă, cu experienţă, Eminescu obţine de la părintele său promisiune unei stipendii de 18 galbeni pentru a-şi continua studiile într-un fel sau altul. Căminarul ştia că fiul său nu deţine acte de studii necesare, dar îşi asuma riscul trimiterii acestuia la şcoli înalte din dorinţa de a-l salva şi a-l pune pe calea cea bună.
Pe Eminescu la Viena l-a reţinut dorinţa de-a studia, contactele culturale de calitate, spectacolele de teatru, de operă, muzeele, Prater-ul plin de fete frumoase şi nopţile de vis din cafenelele vieneze. Îl putem închipui şi acum cum urcă scările Universităţii din Backenstrasse pentru a se înscrie ca ausserordentlicher Horer (audient extraordinar) şi nu student ordinar, după cum îi permitea situaţia studiilor de pînă atunci, dar n-avea posibilitatea să susţină examenele şi să obţină deci, diploma de absolvire. Eminescu asculta cu pasiune cursurile în limba germană ale celebrilor profesori din Viena, nu numai la facultate (cum erau obligaţi ceilalţi colegi), ci la toate disciplinile alese: filosofie, drept, filologie, limbi romanice, matematică, anatomie, medicină, fizică, etc. Aşa se face că, în final, fără să posede un certificat universitar, şi-a depăşit de departe colegii prin întinderea şi temeinicia pregătirii. Totodată, poetul şi-a îmbogăţit cultura generală, profitînd de avantajele oferite de metropola imperială. Frecventa muzeele şi galeriile de artă. Fostul sufleur nu lipsea de la reprezentaţiile Operei sau ale Burgtheaterului. La fel cutreiera bibliotecile şi anticariatele. Casa Habsburg a reuşit să facă din Viena ceea ce vedem şi astăzi, un adevărat paradis arhitectonic. Eminescu era cu siguranţă informat ce spaţiu isoric păşeşte.
Viena a adunat de-a lungul anilor, aproape toate naţiile Europei. Denumirea unor străzi explică acest fapt.Multe tratate de pace sunt legate de numele Vienei. Ca să nu mai vorbim de viaţa culturală care cuprinde în totul ei nume de imensă rezonanţă. Casa lui Mozart este un reper al veşnicii muzicii. Beethoven a fost şi el atras de Viena. Aici a creat marile compoziţii muzicale. . Beethoven a schimbat la Viena peste cincizeci de locuinţe. Eminescu, mai tîrziu, doar vreo douăsprezece, dintre care nouă adrese sînt cunoscute. Castelul Schonbrunn, un miracol şi o ţintă pentru cei ce visau să se afirme, a găzduit celebre întilniri istorice, cu prilejul unor tratate sau congrese de un rafinament diplomatic şi cultural greu de atins în zilele noastre. După înfringerea din 1857 intră într-o refacere totală. Sînt dărîmate zidurile şi începe construirea Ringului. În aceşti ani vor fi construite la Viena: Parlamentul, Academia de arte frumoase, Primăria, Biserica Votivă, noua Universitate, Burgtheaterul, Opera, edifiiciile care cuprind Muzeul de istorie a Artei şi Muzeul de istorie naturală, Prater-ul, Marele Parc, toate pe Ring, un adevărat complex arhitectonic care a transformat Viena într-o miză turistică de excepţie.
Vechea universitate, cea din Backenstrasse, unde a învăţat Eminescu, cea din vechiul centru, de unde a pornit revoluţia în 1848, s-a transformat în timp în arhiva universităţilor din Viena.Se presupune că studiile de filosofie se ţineau în aulele acestei clădiri sau în altele din arealul Bisericii iezuite.Prima gazdă găsită la Viena era nu departe de Ring, în apropierea Universităţii, pe Porzellangasse, la numărul 9, în Alsergrund. Această adresă a fost lăsată de Eminescu la Universitate, atunci cînd s-a înscris. Aici el a locuit puţin , pentru că în amintirile celor care l-au cunoscut, el apare ca locuind în cartierul Landstrasse unde stăteau în chirie cei mai mulţi dintre români. Cartierul se afla pe malul Dunării, iar strada menţionată este Radeski. În acest cartier, poetul îşi va schimba mai multe gazde, cum ar fi la cîţiva paşi, în Dianagasse, la numărul 8 (sau 3) ori în Adamgasse, la nr. 5, la etajul II. Probabil într-una din aceste camere o fi intrat Veronica Micle cînd a sosit la Viena, dacă tînărul căruia i-a fost încredinţată „doamna de la Iaşi " , pentru a-i arata Viena, a îndrăznit să o invite în camera în care locuia: „Camera era mare şi luminoasă şi avea ferestre spre stradă. Eminescu se culca tîrziu şi se scula abia pe la opt ore dimineaţa, cîteodată şi mai tîrziu. Lua apoi cafeaua cu lapte ce i-o făcea doamna de casă, se îmbrăca şi mergea la Universitate, dacă nu avea ore rămînea acasă şi scria pînă venea timpul mesei". Dar cea mai cunoscută locuinţă a lui Eminescu la Viena a fost pe Kollergasse, la nr. 3. Pe o placă de bronz, cu un alteorelief reprezentînd chipul lui Eminescu, se menţionează ca aici a locuit în perioada aprilie-octombrie 1871: „In diesem Haus wohnte von april bis octomber 1871 der grosse Rumanische Dichter Mihai Eminescu - Der schriftstellerverband der rumanischen Volksrepublik". În perioada vieneză a fost scris poemul Egipetul, publicat în „Convorbiri literare" în octombrie 1872. Cînd nu se închidea în casă în aşteptarea banilor, Eminescu lua masa la restaurantul Morreti din Landstrasse unde mîncau cei mai mulţi români bucovineni.
Un moment remarcabil este la fel 23 octombrie, cînd Eminescu ia parte la şedinţa Societăţii literare şi ştiinţifice, unde este prezent împreună cu Slavici.
Viena a fost primul factor al bolilor sale, cauza fiind lipsurile. În manuscrisele sale deseori apar distribuţii ale bugetului pe două luni, pe două zile etc. Perioada la Viena este una foarte prolifică şi formătoare ca poet, scriitor. În 1870 Sărmanul Dionis este terminat. Mare parte din Fragmentarium este rodul notelor zilnice sau sporadice din această perioadă. 
La Viena Eminescu se simţea în libertate, făcea studii şi crea!
Merită şi Tu să păşeşti pe aceste locuri europene, dar atît de cunoscute nouă!


Publicat:
Bodnariuc Irina

20 iul. 2015

CRINA POPESCU. GÂNDURI DE PE RAFTUL ZILEI


Crina Popescu s-a născut la 7 august 1992, localitatea Verejeni, raionul Telenești, Republica Moldova.
A absolvit Liceul Teoretic „Liviu Rebreanu” din Chisinau in 2011. În prezent, este studentă la Universitatea din Nice (Franta) ,,Sophia Antipolis”.
A participat la numeroase concursuri de creatie. Este autoarea a două volume de versuri „Gânduri din Gânduri” , apărut în 2009 (lansat la Centrul Academic Eminescu) și ”Glontele de aur”, 2011.
Pe parcursul anilor de studii liceale a fost mereu prima la carte, fiind prezentă în fiecare zi în biblioteca noastră. Cu mare bucurie și satisfacție urmărim performanțele și realizările acestei tinere dotate cu capacități în domeniul literaturii. Propunem cititorilor noștri cugetări semnate de tânăra și talentata poetă Crina Popescu.
          
   Iubește, și vei vorbi frumos în limba ta!
***
        Ce ai învăţat de la europeni?
Nu există nici o diferenţă dintre noi şi europeni. În asemenea caz, nu avem decât să învăţăm de la noi înşine. Şi aceasta, în măsura în care nu avem frică să acceptăm adevărul istoric : Basarabia este pământ românesc, adică european."
***
La ce bun să închizi fereastra când frigul vine din oameni.
***
Trebuie totuși să existe un timp anume în care să vorbești, să simți, să trăiești frumusețea. Suferința frumuseții este însuși timpul nepotrivit în care aceasta este abordată. Orice frumusețe își are timpul său. Adică timpul netimpurilor. Este totuși prea mic spațiul în care existența acestuia ar putea continua. Menirea omului fiind următoarea: să-și caute spațiul potrivit unde frumusețea și-ar putea reda sieși esența. Din acest izvor timpul ar putea să curgă într-o altă dimensiune: Visul Femeii, Visul unui Neam, Visul unui Pământ.
***
Frumoasa aventură este cea care duce spre noi înșine.
***
Dragostea fără suferință este o eternitate pierdută.
***
Filosofia ne învață cum să măsurăm linistea dintre cuvinte cu infinitul din noi. Trist e însã că astăzi aerul e prea plin de cântec fără muzică, de poezie fără suflet, de dans fără ritm, de inimi fără iubire, de ochi fără priviri... prea triste cuvintele sunt astăzi pentru ca să vorbeascã. Prea fericiți oameni pentru a le auzi.
***
A nu ști ce vrea  înseamnă a vrea ceva cu adevărat.
***
Lui Martin Heidegger îi aparține gândul:”cuvântul vorbește”, de parcă filosoful ar invita omul să se simtă ”în lume” superior de două ori.
***
Învățăm să fim fericiți; este unicul dar pe care îl putem face vieții.
***
Am ajuns să mă conving că omul este mai multă durere decât fericire, mai multă lacrimă decât zâmbet, mai mult strigăt decât tăcere, mai multă întrebare decât răspuns.  Nu există nici o fericire care să nu fi trecut printre degetele suferinței. Ființa ei este pretutindeni: în ochi, sub tălpi, în spirit și pe cruce. Atunci de ce ne este frică să afirmăm că nu există oameni fericiți? Însăși fericirea este haina suferinței pe care aceasta o îmbracă atunci când este condamnată să piară.
***
Un sentiment adevărat îl păstrăm pentru o frumusețe exterioară, o dragoste adevărată o trăim pentru un suflet frumos.
***
Nu cred că mai existã astăzi "iubesc" și "nu iubesc".Între a iubi și a nu iubi există mai devreme o frică care le unește în una singură. Adică: teama de a nu iubi niciodată.
***
Adevărata frumusete nu se vede. Frumusețea adevărată este ceea ce vede ochiul al treilea.
***
Dumnezeu a creat îngerii pentru ca să se simtă copil.
***
Și pentru draci porțile iadului sunt uneori închise.
***
Nu există femei frumoase sau urâte. Există doar femei triste și fericite.
***
Frumusețea femeii este pasărea cu cel mai scurt zbor.
***
Totuși, de o « punctualitate în suflet » ar avea nevoie românul pentru a reveni la ceea ce este. Iar a te întălni cu Ființa neamului  înseamnă a trăi în plimbarea eternității. Nici nu există timp ales pentru un asemenea « rendez-vous ». Timpul suntem noi! Iar a fi român înseamnă a fi mereu punctual în fața destinului de neam.
***
Mi-ar plăcea să am talentul pietrelor: să ascult vorbind și să vorbesc ascultând.
***
Fiind muritori  ar trebui să cunoaștem cărarea trecerii pe de rost.
***
Ce bine ar fi dacă ne-am putea prelungi linia vieții cu versurile scrise.
***
Dragostea și moartea. Două subiecte care nu se discută la telefon.
***
Nu cred că există o fericire mai mare decât atunci când întrebările inimii își găsesc răspunsul în vis.
***
Numai în prezența înțelepciunii, viața devine un obiect pe care aceasta îl modelează după propria-i formă.
***
Viața devine un semn de eternitate din momentul în care îi dăruim un sens.
***
Multe din  greșelile noastre își găsesc sursa în intenția  de a fi actor și spectator în același timp.
***
Am impresia că pruncii  ne-ar privi  sufletul. Unica oglindă care nu ne poate trăda.
***
Descartes spunea că omul gândește întotdeauna. Chiar și atunci când visează. Și dacă a gândi înseamnă a fi, atunci cine ne împiedică să spunem că visul este o continuare a vieții? Că viața este un vis.
***
Dorul în străinătate este asemeni iubirii: condiție de spirit  și calitate a vieții.
***
Poezia fără iubire este  vidă, iubirea fără poezie este oarbă.

18 iul. 2015

EVENIMENTUL ZILEI : 18 IULIE


1868
  • Ziarul arădan de limbă maghiară Alföld anunță turneul lui Pascali: „Mihai Pascali, artistul eminent de la Teatrul Național din București, va da cu o trupă execelentă șase reprezentații românești la Teatrul local, cu începere de la 1 august. Atrage prin această știre atenția publicului nostru asupra unei desfătări artistice pe care intelectualii noștri români vor primi-o în orice caz cu plăcere…”
1869
  • După Iași și Cernăuți, trupa lui Pascali trece și prin Botoșani. Aici Gh. Eminovici pune mâna pe poet și-l izolează la Ipotești, până după plecarea trupei teatrale din Botoșani.
  • În Memoriu asupra lui Eminescu tipărit în Fântâna Blanduziei (1889) se spune că tatăl poetului, aflând de prezența lui în Botoșani, a reușit „să înduplece pe tânărul actor ca să meargă la Ipotești”, spre a fi trimis apoi la Universitate.
  • O schiță de portret eminescian: „Era ca vremea: când senin, când înourat Câteodată senin și mulțumit, umbla povestind ori fredonând voios, parcă lumea toată era a lui, din contra, altădată era înourat și tăcut, tăcerea ce premerge furtunii. Atunci, dacă deschideai o discuție, era vehement, tuna și fulgera, dar nu pentru persoana lui. Nu-i păsa de sine. Era cu casa-n spate, n-avea nici ce pierde nici ce câștiga. Necazurile neamului îl făceau să se revolte și să izbucnească. Atunci vorbea ca un tribun. Aprins strângea pumnul și gesticula. „Pentru răzbunarea neamului e sfânt orice mijloc”, zicea adeseori. În astfel de stare îl auzeai răcnind : Bată-i mânia lui Dumnezeu.” Aceasta era sudalma lui.” (Ștefan Cacovean)
  • Momentul plecării lui Eminescu din București, spre a merge student la Viena, îl evocă I. L. Caragiale : „Mai în urmă, l-am întâlnit tot aici pe Eminescu, cu un frate al lui, ofițer. Plecau amândoi în străinătate – el la Viena, celălalt la Berlin. Militarul era frate mai mare ; tot așa de frumos, de blând și de ciudat – o izbitoare asemănare în toate…” (În Nirvana)
Sursa:Vintilă, Petru. Eminescu: Roman cronologic. - București: Cartea Românească, 1974. - 810 p. 

16 iul. 2015

TRIADA CRUCIALĂ A ORAŞELOR EUROPENE ÎN DRUMUL CUNOAŞTERII A LUI MIHAI EMINESCU

Centrul Academic Internaţional Eminescu şi-a propus în Anul Promovării Valorilor Europene să ofere informaţii despre locurile unde a poposit şi a făcut studii Mihai Eminescu. Accentul le revine oraşelor care au jucat un rol crucial în formarea sa şi anume marilor capitale europene Praga, Viena şi Berlin. Premisa acestui articol este descoperirea spaţiului văzut cîndva de ochii Poetului, a acelor locuri şi privelişti care, într-un fel sau altul, au contribuit şi ele la constituirea ideii de patrie la Eminescu, adică a acelui teritoriu sublimat în care se mişcau imaginile fiecărui poem. Eminescu a locuit în Praga, Viena şi Berlin - peregrinările prin ţari, cu diferite scopuri şi variate motivaţii, ne dezvăluie fantasticul „dor de ducă " eminescian, fuga sa perpetuă în căutarea de sine. Astfel, imaginîndu-se harta drumurilor sale, pornim pe un traseu, un circuit în care se poate înscrie orice doritor, din orice parte a ţării, drum care poate fi parcurs dintr-o dată sau în etape succesive, călătorie care străbate cele mai pitoreşti locuri, structurîndu-ne atît cronologic, cît şi spaţial. Prima noastră oprire o vom face în capitala Cehiei, Praga.
Tînărul Eminescu arată frumos la chip, romantic, cu plete lungi şi papion - în PRIMA SA fotografie realizată la Praga, în atelierul pictorului - fotograf Jan Tomas (septembrie 1869).
 Evident orişicine doreşte să aşternă pe hîrtie impresiile din Praga este copleşit de frumuseţea unică a oraşului, de un ev-mediu tîrziu aflat în perfectă armonie cu ceea ce epoca modernă a aşezat fără să falsifice sau să ştirbească patina lăsată pe clădiri şi străzi de timpul care pare să ierte totul aici.

Împreună cu fratele său Şerban (student la medicină) călătorise cu trenul locuind cel puţin două săptămîni în acest fascinant oraş. Eminescu a încercat să se înscrie la Universitatea Carolină din Praga, dar nu a fost acceptat deoarece îi lipsea diploma de bacalaureat şi apoi a continuat drumul tot cu trenul, la Viena (următoarea staţiune a noastră).
Praga evident pentru Eminescu şi noi strict cultural înseamnă în primul rînd Kafka şi Castelul lui, rabinul Low, cel ce-a zămislit Golemul din Praga, Nezval, Vladimir Holan, cel retras în casa sa din Kampa (aşa cunoscută Veneţia Pragheză), Seifert, Kundera, dar şi celebrul fotograf Jan Tomas, cel carea ne-a adus acum la Praga, motivaţi fiind de un moment din biografia poetului Mihai Eminescu, anul 1869 atunci cînd datează prima fotografie ce ni s-a păstrat de la el. Acesta era cunoscut ca drept unul dintre cei mai buni fotografi. El deţinea o„patentă " specială semnată de împăratul austriac Franz Iosef, pentru că se bucurau de căutare doar acei fotografi care erau confirmaţi prin aceasta. Eminescu a văzut-o expusă în atelierul lui. Acum ea se află la Muzeul Tehnic din Praga, fiind unul din cele mai valoroase exponate. Jan Tomas înregistra vocile prietenilor săi artişti, din cele mai multe ori în timp ce fotografia, pentru că operaţiunea respectivă dura chiar şi cîte o jumătate de oră. Lucrarea nu putea fi eliberată în mai puţin de o săptămînă, maestrul aplicînd proceduri speciale, care au făcut ca fotografiile sale să reziste în timp. A inventat o soluţie coloidală fotografică.
Eminescu împreună cu fratele său locuia într-o clădire, curtea interioară căreia le servea ca un loc de retragere. Timp de două săptămîni  Mihai Eminescu, cu gîndul la colegii lui din trupa Pascaly, dar şi cu perspectiva Vienei, unde îşi va întîlni colegii de la Cernăuţi şi Blaj va bate străzile Pragăi, va urca dinspre Tîrgul Cailor spre strada Lipova (unde a fost găzduit de către fratele său Şerban), va hălădui pe malul tomnatic al Vlatvei, va urca pe Podul cu sfinţi spre catedrala Sf. Vit, în zona castelelor Mortzini, va trece prin Kampa, Veneţia pragheză, va trece prin Mala Strana, prin Male Namesti ale cărei case vechi se văd şi astăzi. 
Rămînem copleşiţi şi azi cu realitatea fantastică a oraşului care l-a dat pe Kafka (unul dintre cei mai mari prozatori ai secolului XX). De fapt ne aminteşte nu doar de el care a suferit ci de un pentagon de mare valoare al poeziei cehe (Viteslav Nezval, Jaroslav Seifert, Konstantin Beibl, Frantisek Halas şi Vladimir Holan), toţi avînd un sfîrşit tragic şi deţinători ai premiului Nobel.
Merită şi Tu să păşeşti pe aceste locuri europene, dar atît de cunoscute nouă!

Publicat:
Bodnariuc Irina

14 iul. 2015

EVENIMENTUL ZILEI : 14 IULIE

1880
  • Vara este un sezon mort și pentru literatură. Numele Convorbirilor literare se încropesc cu greutate și Miron Pompiliu, rămas singur să ducă în spate apariția revistei, îi scrie lui Titu Maiorescu: „Am primit novela lui Slavici. A venit la timp. Deși fără cuvânt, dar vă mulțumesc, grija mea nu e puțină: avem tipărite două coli cu o corespondență dintre d-nii Alecsandri și Ioan Ghica, cu un poem de Beldiceanu și cu o doză de aforisme compuse pe aici pe la noi; iar restul de trei coale nu mai era decît o scrisoare a lui Calimah și cîteva poezii. Dar acum cu numărul din August suntem scăpați. Rămîne cel de pe Septembrie…”
  • „…Șefii partidului petreceau verile în răcoarea munților străinătății, iar el, sărac, nenorocit, nebăgat în seamă, explorat chiar de cei ce-l prețuiau – asuda în zăduful muncii silnice de la București…” (Anghel Dumitrescu).
 Sursa:Vintilă, Petru. Eminescu: Roman cronologic. - București: Cartea Românească, 1974. - 810 p. 

13 iul. 2015

EUROPA, SAREA TERREI…



(Continuare)

EMINESCU : EUROPA CA  ORGANISM. Asupra Europei Eminescu proiectează ideea sa semiştiinţifică, semiutopică- de organism şi organicism care se referă la formaţiile statale, naţionale, culturale sau economice. Poetul visează, în singurătate, cu coatele rezemate de masa lui de brad, copleşit şi de melancolia readusă de amintirile care ţârâiesc ca greerii şi de uşor-măruntul mers al şoarecilor şi prefăcută în vers (Singurătate) la o organizare armonioasă a lumii care să reproducă viul şi la un întreg social şi comunitar care ar avea ca model formator organismul viu cu o armonie deplină a părţilor sale. Principiul fundamental al finalităţii interne este invederat în mersul istoriei, în constituirea societăţilor, statelor, neamurilor. Poetul propunea insistent ca modele statale demne de urmat organizarea albinelor şi furnicilor. ...Statul regulat pe care-l au albinele şi furnicile nu este decât prototipul în mic al statului omenesc, va nota mereu în publicistica sa. Europa este concepută de poet ca model de alcătuire (constituţiune, zice el) organicistă. Ea ar trebui să fie continentul formator de întreg comunitar şi armonizator de autoprogramări lăuntrice. Diferitele teze doctrinare, postulări filosofice abstracte şi scheme sociologice, pe care le conspectează în tinereţea sa studioasă, devin idei ale lui, încorporate şi în mitopo(i)etica sa. Europa lui Eminescu nu poate fi decât un organism în care palpită viul şi care este modelul unităţii şi dezvoltării organice. Statul este organizat şi întemeiat pe natura poporului şi a societăţii, pe un obicei al pământului trecut în sucul şi sângele locuitorilor, în datinile şi apucăturile lor. O astfel de organizare românii nu o aveau la acea oră.  Ei nu se pot constitui într-un stat din cauza unuia din defectele cele mari: preocuparea nu de fondul, ci de forma lucrurilor, ei semănând copiilor care, voind a face o florărie, smulg plante din câmp şi le aşează fără rădăcini în straturi. La nestatornicie, iubirea de schimbări, deasă răsturnare a tuturor temeliilor statului şi rivalitatea copilărescă de a întrece pe toată lumea (care au necesitatea unii risipe a puterii vii pe un teren nefolositor) se adaugă cauza dinafară: împărţirea dintre zeci de stăpâni. Astfel românii, atât de răspândiţi în Europa orientală - de la Marea Adriatică până la Marea Neagră, de la Istria şi Morlacii din Bosnia şi Herţegovina, până în munţii Albaniei, Macedonia şi Tesalia, până la Pind, în Balcani, în Serbia, în Grecia până sub zidurile Atenei, apoi de dincolo de Tisa, începând în toată regiunea Daciei-Traiane până dincolo de Nistru, până aproape de Odesa şi de Kiev-nu pot să-şi construiască un stat din cauza luptelor interne şi lipsa unui ideal de cultură. E un lucru trist ce se întâmplă în timp ce Ruşii au grijă pentru triburile slave cele mai neînsemnate şi în timp ce Germania se preocupă prin consulatele lor de cele mai neânsemnate colonii ale lor din Orient. În însemnările sale studenţeşti găsim o definiţie a istoriei conform căreea ea nu este compusă din epoci, ci din puteri, nu dintr-o combinaţiune de tabele cronologice ci din cunoaşterea unor puteri organice, precum viaţa averilor. Europa, însă, e deosebită prin specificul ei, de celelalte părţi ale lumii. Europa pare a fi capabilă de-a trăi continuu: cauza este că tocmai ea e partea aceia a Pământului, care în proporţiune cu întinderea ei teritorială are litoralele cele mai multe. Şi marea nu este numai un element, ci o mare faptă economică, căci este un puternic mijloc de comunicaţiune, drumul popoarelor. Aceasta înseamnă atâta, că Europa are facultatea, natura de-a intreprinde şi întreţine comunicaţiune cu toată lumea şi din punctul acesta de vedere ea e situată în mijlocul lumii întregi (Fragmentarium, Bucureşti,  1981, p. 159-160). Fiinţa statului se bazează pe fiinţa personalităţii, care apare –hegelian-în trei momente: întâi e cel care-l pune pe om în sine însuşi (determinaţiunea de sine ca atare în sine), cel de-al doilea este voinţa determinarea de sine, care are ca obiect lumea exterioară şi cel de-al treilea e fapta (manifestarea voinţei în obiectul exterior). Statul trebuie să cunoscă toate interesele particulare: Singularii şi părţile devin din ce în ce mai puternici- în asta se rezumă procesul istoriei. Funcţiunea şefului statului e aşadar unitatea pe de-o parte, autonomia părţilor pe de alta. Al doilea organism o reprezintă constituţiunea: Constituţiunea ca atare este forma în care statul îşi formulează voinţa sa, constituţiunea e organismul care face legile. Istoria este o viaţă organică, cu fenomene istorice fundamentale, care se petrec după legi neapărate şi neîncunjurate. Acele trei forme nu sunt numai trei forme fundamentale logice, ci ele sunt totodată trei epoci istorice (Ibidem, p. 199). În publicistică poetul revine, în fond, la aceste note, glosând pe marginea noţiunii de stat organic, de stat mic şi mare, de egalitate între acestea două. Polemizând şi întrebându-se, care dintre cele două puteri (Este vorba de Austria şi Rusia) ar fi favorabilă României şi dacă România ar putea rămânea neutrală, Eminescu precizează că cea mai bună strategie e cea a echilibrului: Nici una, răspundem. Avem într-adevăr trebuinţa de a păstra bunăvoinţa Austriei; dar trebuinţa aceasta este egală către toate puterile mari. Avem nevoie şi de Italia, şi de Rusia, şi de Germania, şi de Anglitera, şi de Franţa, în mod cu totul egal. Acesta este întreg înţelesul poziţiei noastre dificile în Orient. Popor latin , înconjurat de slavi, de maghiari, de germani, noi nu putem rezima pe nici o simpatie de rasă, care e cea mai puternică dintre toate. Eminescu visa şi la o uniune intimă a micilor state de la Dunăre care existau în secilul al XIV-lea prin sentimentul de comunitate religioasă, opusă puternicilor încercări de prozelitism catolic şi prin tendinţa de-a se desface de supremaţia ierarhiei bisericeşti a Bizanţlui şi de a-şi crea bisericile lor autonome. (op.cit.,p. 360). Uniunea aceasta intimă ar fi realizabilă doar în condiţiile existaenţei unei serii  de principii de drept public, introduse în mod egal şi cu bună credinţă în întreaga peninsulă Balcanică: Multiplele tendinţe de predominare ar trebui atenuate prin principiul că toate limbile şi toate naţionalităţile sunt în mod egal recunoscute în biserică, în şcoală, în comună, în ţinut. (op.cit. , p. 199).
Date fiind circumstanţele în care înaltul areopag european nu a asigurat condiţiunile de existenţă dorite de români, poetul recomandă continuarea apropierii de civilizaţia europeană care a avut loc în ultimii cincizeci de ani, întărirea înăuntru pentru a inspira încredere în afară (a se vedea articolul din 1 martie 1886 din Timpul, op. cit., p. 50-51). Un model de regim de libertate, de control şi de regim constituţional este considerat de poet cel din Anglia, adevărat leagăn al libertăţilor politice. Modelul de regularitate, simţ al datoriei şi de sistem de control aproape perfect îl oferă, după Eminescu, Franţa, Belgia şi Austria. Rolul României în Europa este unul modest, de stat mic de individualitate cu totul aparte în mijlocul popoarelor mari şi puternice care ne înconjoară, ceea ce nu ar trebui s-o lipsească de voinţa de a fi un factor hotărâtor în echilibrul european. Eminescu vorbeşte, la un moment dat (în Timpul  din 11 aprilie 1880), chiar de o patrie comună (europeană), care nu poate să se impună, însă, prin dominaţie, prin limbi străine, prin deznaţionalizare care duce la cretinizarea spiritului. O deznaţionalizare poate fi acceptabilă doar în cazul în care este organică, este fericită: Nu creşte o plantă bine şi normal decât din rădăcinile proprii. Există într-adevăr deznaţionalizări fericite, dar ele sunt organice, nu impuse cu   de-a sila. Contactul des cu o altă naţionalitate, înrudirea de rasă, interese zilnice, încrucişarea şi amestecul sângelui, mii de împrejurări fac cu putinţă o deznaţionalizare organică. Dar cu sila, cu zorul, cu impunerea nicicând ; cel puţin noi nu ştim nici un caz în istorie. Vorba cântecului : Dor de zor nu se ştie pe la noi (Ibidem, p. 124-125). Organicismul eminescian respinge însă formele fără fond, legile străine. Astfel fără a discuta sau gândi, s-au introdus cu toptanul legi străine în toată puterea cuvântului, care substituie pretutindenea şi pururea în locul noţiunilor naţie, ţară, român, naţiune, om, cetăţean al universului, fie din Berber, din Nigritania, din China sau în fine extract din Galiţia. După capetele înţelepte şi stup de liberalism ale epocii noastre, o naţie ca a noastră, ieşită de ieri-alaltăieri din stadiul păstoriei înzestrată cu multe dureri, dar nedepinsă la artele şi munca apusului, trebuia să concureze ca egal cu egal cu toate naţiile şi cu toate civilizaţiile, trebuia să stea cu toată Europa în raporturile de liber schimb şi de liberă aşezare reciprocă, în care stau întreolaltă Francia şi Anglia bunăoară (Opere, vol. X, p. 259). Poetul caută, cu o efervescenţă de analist şi cu voinţa de a construi piramide logice platoniciene, punctele identice sau numai cele tangenţiale, în  ideea înstrăinării unei epoci a armoniei intereselor politice şi economice antagoniste,  expresia epocă a armoniei e spicuită din articolul Nu numai motive... (Timpul din 20 aprilie 1882), în care sunt relevate şi punctele de vedere a Austriei departe de a fi identice cu ale noastre, dar care sunt cel mai armonizabile, şi mâinile cată să ne rămâie libere pentru a le putea pune în armonie. (Opere, XIII, p. 110). Armonizabilul e căutat în ciuda neîmpăcării organice a tinereţii etnologice a poporului român cu bătrâneţea şi maturitatea continentului. Elementul român, care suferă atât din cauza acestei tinereţi rasiale, cât şi din cauza poziţiunii geografice, este pus mereu în pericolul absorbţiei de către elementele străine ale căror interes ne sunt opuse pân-lă un grad oarecare. România a fost transformată în patria tuturor popoarelor. România şi-a îmbolnăvit sufletul, remarcă poetul cu importul unor instituţii şi idei, potrivite poate cu stările de lucruri din Apus, dar nepotrivite cu un popor sărac şi unilateral în ocupaţiile lui : Din momentul în care românul a intrat în contact cu mii de oameni cu deprinderi economice mai energice, de-un egoism mai pronunţat, de o cultură mai mare, desigur acei oameni au devenit vânătorii lui şi el vânatul. (Ibidem, p. 193). Viaţa românului e o pradă (vorba lui Marin Preda) stârneşte lui Eminescu o nelinişte cu adevărat existenţială. Societatea românească este pusă în mod implacabil în faţa unor cerinţe nouă, care necesită adaptabilitate şi puteri sporite ale organismului. Armonizabilitatea devine o măsură sociologică, pe care Eminescu o aplică obsesiv întrebându-se dacă anumite interese (ale monarhiei austro-ungare sau ale ţărilor europene) sunt identice celor româneşti. Există, însă, un domeniu în care această identitate funcţionează deja. Este domeniul culturii. Europa îşi dovedeşte unitatea culturală în temeiul clasicităţii. De aceea, Eminescu salută modelele de învăţământ gimnazial- liceal din Franţa şi Germania , care sunt aplicate şi în România, punându-se astfel în comunitate de cultură cu Europa apuseană. Privite în ansamblu, articolele publicistice ale lui Eminescu, se constituie, în termeni curenţi într-un monitoring al întregului spectru de evenimente, surprinse pe un fir cauzal şi organic. Poetul-publicist conturează, cu aplicare consecventă a legii raţiunii suficiente, adică a dovezilor imparabile, un Macrocerc cu numeroase cercuri concentrice, care e o configuraţie emblematică a Europei însăşi. Periodic autorul prezintă exaustiv, ce-i drept, situaţiile din Franţa, Anglia, considerate modelul cheie de guvernământ, Rusia , Bulgaria, relaţiile exterioare şi interioare, conflictele de interese, stările şi momentele de criză neliniştitoare, aflate în culmea tensiunii, gata să legene echilibrul. Concluzia glosarelor eminesciene o găsim- în perspectivă cronologică retroactivă- în articolul În unire e tăria, publicat în Federaţiunea din 10/22 aprilie 1870 şi, în care susţine cu patos publicistic necesitatea imperioasă a unei Legi spirituale Europene a unei noi alianţe a popoarelor sub formă de Federaţiune Europeană. Aprobând ideea de federaţiune (europeană), Eminescu se întreabă : Ce fac românii pentru a se alia acestei idei? Românii nu trebuie să lase să le scape acestă ocazie istorică, nu trebuie să lase ca ideea să se localizeze la popoarele care o manifestă în gura mare. Românii trebuie să se alieze tuturor naţiunilor care au interese comune nouă şi se luptă alături cu noi. Românii nu pot, prin urmare, să rămână înafara acestei mişcări de unire (europeană) şi a acţiunilor din jur de a se opune stării de faţă a lucrurilor, numind-o nesuferită şi nesuportabilă, au şi românii dreptul şi datoria de a-i da cu piciorul, căci, pregetând şi rămaşi singuri pe câmpul de luptă, nimeni nu se va mai speria de opoziţia noastră singuratică. Nepăsarea noastră ne pierde. Eminescu îşi încheie articolul cu o sentinţă morală : Românii au nenorocirea de a nu avea încredere în puterile lor proprii : noi nu ne-am convins însă cum că : puterea şi mântuirea în noi este (subl. în text – n.n.) (Ibidem, p. 27). Unire naţională (a românilor) şi unire a naţiunilor europene sub semnul comunităţii intereselor, al constituţiunii neamurilor, deci al unui spectru de particularităţi afine al valorilor şi al unei poziţiuni geografice de răscruce care determină  funcţia de liant spiritual intercontinental, iată axa publicisticii eminesciene. Proeuropean în pledoariile lui retorice, Eminescu este un european în esenţa fiinţei sale. Modelul lui utopic de Europă ca organism ideal armonizat presupune acordul deplin dintre fiinţa (constituţiunea) neamurilor şi fiinţa (constituţiunea) continentului.
Larisa Arseni. Colaboratoare la CAIE.
Maestru în artă.                                                                                                                                                           

12 iul. 2015

Cugetări eminesciene

Maximele eminesciene sunt fascicule cu care geniul său străbate universul, concentrate de spirit creator și de sensibilitate. Poetul le cizilează ca pe o marmură, ori le lasă ca pe o stâncă sfărâmată; le concepe de sine stătător, ori le prinde ca pe podoabele operei sale. Marin Bucur

  • Popor românesc! Dacă fiii tăi ar fi fost uniți totdeauna, atunci și pământul tău strămoșesc rămânea unul și nedespărțit.
  • Naționalitatea trebuie simțită cu inima nu vorbită numai cu gura. Păstrarea naționalității noastre e lucru de căpetenie pentru noi.
  • Oare neamul românesc cu toată trăinicia rădăcinilor are viitor, când trunchiul e rupt de întreg trecutul nostru și răsădit în mod meșteșuguit în stratul unei dezvoltări cu totul străine?...
  • O țară unde toți poruncesc și nimeni n-ascultă, o țară unde antiteza între partide se preface în adevărată dușmănie , unde Domnul (domnitorul) nu are puterea să-i împace, o asemenea țară e menită de a fi prădă vecinilor ei.
  • Românii nu sunt nicăieri coloniști, venituri, oamenii nimănui, ci pretutindeni unde locuiesc sunt autohtoni, populație nepomenit de veche, mai vechi decât toți conlocuitorii lor.
  • Mintea nu se mănâncă cu lingura, ci o moștenește omul de la mamă și de la tată.
  • Un pas pe care-l face deputatul în cameră, o prostie care o zice costă pe țară bani și banul e muncă.
  • Când este vorba de interese mari, naționale, între care ocupă primul loc educațiunea și instrucțiunea tinerimei noastre, toți românii trebuie să aibă un singur sentiment, o singură inimă, și-n ea trebuie să fie gravate cuvintele: progres și moralitate.
  • Cine nu minte niciodată e natura.
  • Toți suspină pentru patrie cu fizionomia cea mai plângătoare de pe lume și toți nu vor binele, ci numai posturile patriei.
  • Haina ce o poartă un om nu-i omul însuși, cum zdreanța unui obscur poate acoperi un geniu, cum purpura unui nume regal poate investi pe-un idiot.
  • Cine nu se pricepe la nimic se ocupă de politică. Un rău politic se poate vindeca pe cât timp puțini îl văd. Politica lingăilor trebuie lăsată pe seama lingăilor, pe flamura noastră trebuie scrise pur și simplu voințele noastre.
  • Fără cultul trecutului nu există iubire de țară.

8 iul. 2015

DIAMANTUL DORULUI

                     Din sunetul profund şi rece/ S-aprinde şi durerea mea.../ În
                     viaţa asta totul trece,/ Rămâne – un cântec – dragostea.
                                                               Marieta Russo

Zilele acestea la Centrul Academic Internaţional Eminescu s-a produs un eveniment absolut deosebit. Înainte de a-şi lua zborul spre America,  ne-a vizitat o bună prietenă a bibliotecii noastre, poeta, doamna Marieta Russo, pentru a-şi lua rămas bun şi a ne lăsa nişte daruri ( un  set de cărţi, editate de dumneaei pe parcursul vieţii şi un covor cu chipul lui Mihai Eminescu),  prin care noi îi vom păstra amintirea de ţară şi neam. Dna Marieta Russo este o autoare consacrată în arealul autohton printr-o suită întreagă de plachete reflexiv-lirice de expresie rusă trecute sub tăcere, graţie insistenţelor mamei sale (Scrie în limba mea, să înţeleg şi eu ce spui lumii...) autoarea încearcă, destul de tardiv, ce-i drept a face poezie în limba lui Eminescu. Este o şcoală care n-ar strica poate şi altora, pentru a se pătrunde de responsabilitatea şi primordialitatea trăirii în cuvânt dinspre ethos, dinspre spaţiu şi loc. Mereu învolburată de dor şi de zbor de sentiment, de gând, de vis şi de acel paradis celest al sufletului, Marieta Russo în poemele sale îşi relevă faţetele zbuciumului ei poetic de decenii întru cinstirea cuvântului tămăduitor (una dintre cunoştinţele sale, Dora Şchiopu (bibliotecară de profesie) odată i-a mărturisit, că într-o zi având febră şi dureri de cap, lecturându-i cartea Шепот звезд, la un moment dat a uitat de toate şi  s-a bucurat de miracolul poeziei, energiei benefice a acesteia, scrise din inimă şi pentru inimă). Prin poezia sa dna Marieta Russo încearcă să stea de vorbă cu inima şi cu timpul, cu viaţa cea de toate zilele în care ne consumăm tot elanul şi puterea gândirii creatoare. Luând în consideraţie că poezia este totuşi o expresie a sufletului, nu vom regreta că vom lectura cărţile ei venind dintr-o adâncă stare de contemplare a sa, a eului molipsit de armonia gândului şi de raza visului său, de voluptatea duhului. Scrise în formă tradiţional- clasică, multe din poeziile Domniei sale sunt cântece libere şi dezinteresate, simbolice şi alegorice în mare măsură. Înzestrată cu o rară capacitate de interpretare lirică şi ironică a lucrurilor şi a faptelor vitale, autoarea cântă asemenea păsării din grădinile Paradisului, însă nu fără a uita şi de săgeţile dulci-amare ale râsului şi ale plânsului şi ale căror limpezimi o surprinde sau ne surprinde nu arareori cu o doză necesară de veracitate şi chiar de incomoditate la o adică. Cuceritoare şi expresivă pare- se mai cu seamă în Planeta reveriilor şi în Vise la Visbaden (care este o metaforă personală ce tălmăceşte nu numai starea de reverie a sufletului ei de poetă lirică şi ironică, a unui toponim al geografiei spirituale, de destinul căruia au fost legate şi soarta unor mari scriitori printre care şi cea a lui F.M.Dostoevsckii etc.). Contemplaţiile elegiace şi meditaţiile lirice şi simbolice, telurice şi ironice, însoţite de epitete dantelate, metaforice şi onirice transparente, cu rază de simbol şi cu o undă fierbinte, solară, o ţin integral în limitele adevărului dinspre voluptate şi atitudine la porţile de cleştar ale căruia bate cu o insistenţă nestăpânită de capricorn, vorbind în metaforă. Poezia ei denotă setea de frumos, de tot ce-i peren şi vital. Marieta Russo cântă în poeziile sale iubirea în toată profunzimea şi frumuseţea ei. Autoarea semnează cărţile: Шеопот звезд, Скала любви, Планета мечты, Границы Cчастья,  Алмазная шаль,  Грезы Висбадена,  Воскресщий Алтарь,  Цвет улыбки,  Царство света, Остров Счастья etc.  Lirismul, optimismul, dragostea de viaţă, iubirea debordantă şi dezinteresată ambundă, umple cu desăvârşire şi molipseşte sufletul oricui. Fiecine o ascultă recitând poeziile sale, simte acea putere de transmitere emoţională, îi înţelege mesajul plin de iubire, pafos, admiraţie, bucurie, sarcasm, dar şi tristeţe, dor profund, iar uneori chiar şi durere. Poezia ei este multă prin esenţă, prin tematica şi problematica abordată. Lecturându-o ai senzaţia că este scrisă doar pentru tine şi despre tine, regăsindu-te în orice idee poetică emanată. Puterea cuvântului scris de Marieta Russo transmite marea ei dragoste de viaţă, dorinţa de a iubi şi a dărui fericire altora. Dna este ca o făclie înainte mergătoare pentru a semăna lumină, dragoste, optimism şi încredere în tot ce-i bun şi frumos. Critica literară nu prea a alintat-o cu atenţia sa, dar aceasta n-a oprit-o din scris, fiind o fire puternică, energică cu o vitalitate de excepţie şi perseverentă, care şi-a înţeles aflarea mesianică pe pământ, ca purtător de cuvânt, semănător de lumină. Având voluptatea poverii cuvântului creat de Dumnezeu, trecut prin sufletul poetei şi transmis  nouă pentru lumină şi înţelepciune. Seninătatea chipului, strălucirea ochilor, denotă toată bogăţia şi esenţa ei. Energia intonativă, puterea interioară, care te impune să asculţi, te cufundă în lumea metaforei poetice ne-a plasat şi pe noi, toţi colaboratorii şi utilizatorii noştri în lumea poeziei, ne-a dat o  lecţie de dragoste de neam şi ţară, de Planeta Pământ, care este una pentru tot neamul omenesc. Dna Elena Dabija i-a mulţumit în numele tuturor celor prezenţi, dorindu-i cele mai frumoase urări de bine şi multă sănătate. Dna Marieta Russo ne-a mulţumit  cu drag pentru tot ce facem la Centrul Eminescu, ne-a urat să păstrăm viu spiritul eminescian şi ne-a făcut promisiuni de noi întâlniri, şi noi cărţi.

Larisa Arseni.Colaboratoare la CAIE.
Maestru în artă