Dragi prieteni
ai bibliotecii, de astăzi, am onoarea de a vă anunţa că vom continua sub o altă
formă rubrica „Eu vreau să ştiu... Dar tu?” începută cu un minispectacol literar
lansat pe blogul acesta la 24 octombrie 2014. Şi iată că după 9 luni acea idee
se transformă astăzi într-o rubrică saptămânală pe care o veţi putea citi în
fiecare joi şi care va urmări exclusiv valoarea de om absolut a lui Eminescu şi
a oamenilor interbelici care au ştiut să confirme că în spaţiul românesc avem
cea mai mare rată de genii raportată la numărul populaţiei.
Nu pretind a-i
reconstrui o imagine lui Eminescu, nici a-l cunoaşte perfect şi mai ales a-l
înţelege în toată măreţia şi complexitatea sa, vreau doar să amintesc sau să
atenţionez asupra unor detalii care ne îndreaptă nouă coloana vertebrală atunci
când le rememorăm şi, mai ales, conştientizăm.
Rubrica va
purta numele de „Eu vreau să ştiu”. Pentru cei care îşi doresc acelaşi lucru vă
aşteptăm să o urmăriţi, pentru cei care încă nu sunt siguri, vă îndemnăm să
credeţi că e o părere provizorie.
Aşa să ne ajute
Dumnezeu.
V-aţi întrebat
vreodată cât de poet a fost Eminescu? V-aţi gândit vreodată la faptul că Somnoroase păsărele, Doina, Scrisoarea III,
Luceafărul şi Mai am un singur dor
nu sunt deloc suficiente pentru a-l cunoaşte cu adevărat pe Eminescu? Ce ne
face să-l numim pe Eminescu „poetul nepereche”? De ce anume poetul? Marii filosofi
interbelici spuneau că „Eminescu a fost (atenţie) Şi poet...” Adică nu doar poezia îl defineşte pe
Eminescu. La momentul morţii Eminescu abia dacă avea 30 de poezii publicate.
Valoarea şi popularitatea lui s-au afirmat prin articole pe care le scria la
ziarul Timpul şi cu care a atras atenţia mai marilor internaţionali până la a
spune ungurii „Şi mai potiliţi-l pe Eminescu!” Ceea asupra a ce intenţionez a
vă atrage acum atenţia este faptul că Eminescu e o figură mult mai complexă
decât preferăm, ne place sau suntem făcuţi să credem...
Oricum nu
despre publicistică am să vorbesc astăzi (asta va urma în alte ediţii ale
rubricii). Vreau să vă aduc în faţă o latură şi mai puţin cunoscută decât
articolele sau chiar scrisorile de dragoste ale lui Eminescu. Este vorba despre
manuscrisele sale. Cele 44 de caiete pe care le purta cu sine în 2 cufere,
fiind singura sa avere întrucât nu avea o locuinţă permanentă proprie. Eminescu
a lăsat lumii să se vadă adevărata sa fiinţă, complexă şi neîntinată în aceste
caiete. Ele se află acum la Academia Română care le-a şi editat într-un tiraj
extraordinar de mic (le găsiţi, apropo, şi la CAIE).
Am ajuns la
aceste caiete datorită lui Constantin Noica, mai bine zis citindu-i cartea „Eminescu
sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti”, pe care v-o recomand cu
drag. Noica se referă la multe secvenţe din aceste caiete, mai ales la cele
importante, printre care sunt câteva dintre articole, câteva piese de teatru,
unele scrise, altele traduse de Eminescu, deasemenea însemnările de matematică,
fizică, astronomie şi filosofie. Dar cel mai important pasaj este acela în care
Eminescu traduce „Critica raţiunii pure” a lui Immanuel Kant la doar 24 de ani
cu tot cu diverse note, referinţe sau reflecţii la subsol, care arată nu doar
inteligenţa lui precoce, dar şi pregătirea atât de bună în domeniul filosofic.
Valoarea acestor 44 de caiete se găseşte neapărat şi în lucruri mărunte. Ele
sunt cele prin care putem fi cel mai aproape de Eminescu, pentru că acolo vedem
că nu-şi făcea un caiet ordonat, putea să întrerupă o scrisoare la jumătate şi
să n-o mai înceapă, are pagini de exerciţiu al rimei care sunt brusc întrerupre
de calcule matematice, desene în 3D sau evidenţe economice parţiale. Cel mai
cutremurătoare sunt acele cuvinte, expresii sau frânturi de vers care nu sunt
parte a ceva anume, sunt doar exprimări de moment ale fiinţei eminesciene. Un
astfel de vers este „Ca o spaimă împietrită, ca un vis încremenit”,
un vers de nicăieri care l-a uimit pe Noica pentru o idee atât de bine
surprinsă în atât de puţine cuvinte. Dar cel mai dureros este repetitivul „redă-mă nefiinţei...” care te înspăimântă şi te înalţă în acelaşi timp.
O altă latură
frumoasă pe care am descoperit-o răsfoind (prea puţin) caietele lui Eminescu
este preocuparea permanentă pentru muzică şi teatru care se simte în note
despre unele evenimente ce se întâmplau sau aveau a se întâmpla şi la care
Eminescu probabil ar fi vrut să fie prezent. Dovada acestui fapt sunt câteva
afişe lipite pe paginile de caiet şi importante prin simplul fapt că Eminescu
este cel care a ţinut să le păstreze.


P.S.: În săptămânile următoare rubrica va continua cu
o „bifurcaţie” tematică, adică în una dintre săptămâini se va vorbi despre
Eminescu (fie poezie inedită, manuscrise, scrisori sau piblicistică) şi în
săptămâna următoare despre una dintre personalităţile marcante ale perioadei
interbelice din diverse domenii, politică, literatură, artă, culte, prin care
au fost posibili cei mai frumoşi 20 de ani din istoria românilor.
Ţurcan Natalia, cititoare fidelă CAIE