30 iul. 2015

„Eu vreau să ştiu... Dar tu?”

Dragi prieteni ai bibliotecii, de astăzi, am onoarea de a vă anunţa că vom continua sub o altă formă rubrica „Eu vreau să ştiu... Dar tu?” începută cu un minispectacol literar lansat pe blogul acesta la 24 octombrie 2014. Şi iată că după 9 luni acea idee se transformă astăzi într-o rubrică saptămânală pe care o veţi putea citi în fiecare joi şi care va urmări exclusiv valoarea de om absolut a lui Eminescu şi a oamenilor interbelici care au ştiut să confirme că în spaţiul românesc avem cea mai mare rată de genii raportată la numărul populaţiei. 
Nu pretind a-i reconstrui o imagine lui Eminescu, nici a-l cunoaşte perfect şi mai ales a-l înţelege în toată măreţia şi complexitatea sa, vreau doar să amintesc sau să atenţionez asupra unor detalii care ne îndreaptă nouă coloana vertebrală atunci când le rememorăm şi, mai ales, conştientizăm.
Rubrica va purta numele de „Eu vreau să ştiu”. Pentru cei care îşi doresc acelaşi lucru vă aşteptăm să o urmăriţi, pentru cei care încă nu sunt siguri, vă îndemnăm să credeţi că e o părere provizorie.
Aşa să ne ajute Dumnezeu.
V-aţi întrebat vreodată cât de poet a fost Eminescu? V-aţi gândit vreodată la faptul că Somnoroase păsărele, Doina, Scrisoarea III, Luceafărul şi Mai am un singur dor nu sunt deloc suficiente pentru a-l cunoaşte cu adevărat pe Eminescu? Ce ne face să-l numim pe Eminescu „poetul nepereche”? De ce anume poetul? Marii filosofi interbelici spuneau că „Eminescu a fost (atenţie) Şi poet...” Adică nu doar poezia îl defineşte pe Eminescu. La momentul morţii Eminescu abia dacă avea 30 de poezii publicate. Valoarea şi popularitatea lui s-au afirmat prin articole pe care le scria la ziarul Timpul şi cu care a atras atenţia mai marilor internaţionali până la a spune ungurii „Şi mai potiliţi-l pe Eminescu!” Ceea asupra a ce intenţionez a vă atrage acum atenţia este faptul că Eminescu e o figură mult mai complexă decât preferăm, ne place sau suntem făcuţi să credem...
Oricum nu despre publicistică am să vorbesc astăzi (asta va urma în alte ediţii ale rubricii). Vreau să vă aduc în faţă o latură şi mai puţin cunoscută decât articolele sau chiar scrisorile de dragoste ale lui Eminescu. Este vorba despre manuscrisele sale. Cele 44 de caiete pe care le purta cu sine în 2 cufere, fiind singura sa avere întrucât nu avea o locuinţă permanentă proprie. Eminescu a lăsat lumii să se vadă adevărata sa fiinţă, complexă şi neîntinată în aceste caiete. Ele se află acum la Academia Română care le-a şi editat într-un tiraj extraordinar de mic (le găsiţi, apropo, şi la CAIE).

Am ajuns la aceste caiete datorită lui Constantin Noica, mai bine zis citindu-i cartea „Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti”, pe care v-o recomand cu drag. Noica se referă la multe secvenţe din aceste caiete, mai ales la cele importante, printre care sunt câteva dintre articole, câteva piese de teatru, unele scrise, altele traduse de Eminescu, deasemenea însemnările de matematică, fizică, astronomie şi filosofie. Dar cel mai important pasaj este acela în care Eminescu traduce „Critica raţiunii pure” a lui Immanuel Kant la doar 24 de ani cu tot cu diverse note, referinţe sau reflecţii la subsol, care arată nu doar inteligenţa lui precoce, dar şi pregătirea atât de bună în domeniul filosofic. Valoarea acestor 44 de caiete se găseşte neapărat şi în lucruri mărunte. Ele sunt cele prin care putem fi cel mai aproape de Eminescu, pentru că acolo vedem că nu-şi făcea un caiet ordonat, putea să întrerupă o scrisoare la jumătate şi să n-o mai înceapă, are pagini de exerciţiu al rimei care sunt brusc întrerupre de calcule matematice, desene în 3D sau evidenţe economice parţiale. Cel mai cutremurătoare sunt acele cuvinte, expresii sau frânturi de vers care nu sunt parte a ceva anume, sunt doar exprimări de moment ale fiinţei eminesciene. Un astfel de vers este „Ca o spaimă împietrită, ca un vis încremenit”, un vers de nicăieri care l-a uimit pe Noica pentru o idee atât de bine surprinsă în atât de puţine cuvinte. Dar cel mai dureros este repetitivul „redă-mă nefiinţei...” care te înspăimântă şi te înalţă în acelaşi timp.
O altă latură frumoasă pe care am descoperit-o răsfoind (prea puţin) caietele lui Eminescu este preocuparea permanentă pentru muzică şi teatru care se simte în note despre unele evenimente ce se întâmplau sau aveau a se întâmpla şi la care Eminescu probabil ar fi vrut să fie prezent. Dovada acestui fapt sunt câteva afişe lipite pe paginile de caiet şi importante prin simplul fapt că Eminescu este cel care a ţinut să le păstreze.
Preocuparea pentru folclor deasemenea se vede în aceste caiete în care se găsesc foi tipărite, adăugite la caiete cu versuri din folclor găsite prin ziare şi reviste. O hartă a spaţiului românesc e deasemenea parte a acestor caiete şi cu siguanţă era folosită pentru analize descrise apoi în articolele cu subsoluri istorice. Poate fi observată şi pasiunea pentru limbile străine a lui Eminescu, întrucât se găsesc pagini cu vocabule comparate ale limbii române şi ale altor limbi pentru a bănui etimologia unui sau altui cuvânt.
Toate aceste aspecte (şi acestea sunt doar o parte dintre ele) despre care am încercat (mai mult sau mai puţin stângaci) să vorbesc mai sus, nu ne dovedesc decât că (vorba lui Socrate) nu ştim de fapt nimic despre Eminescu (asta dacă mai putem spune că ştim ceva).  Nu ajung nici 9 vieţi trăite în bibliotecă pentru a-l înţelege pe cel de-l numim „Luceafărul poeziei româneşti”, cel care a fost ŞI poet...adică pe „omul deplin al culturii româneşti”.

P.S.: În săptămânile următoare rubrica va continua cu o „bifurcaţie” tematică, adică în una dintre săptămâini se va vorbi despre Eminescu (fie poezie inedită, manuscrise, scrisori sau piblicistică) şi în săptămâna următoare despre una dintre personalităţile marcante ale perioadei interbelice din diverse domenii, politică, literatură, artă, culte, prin care au fost posibili cei mai frumoşi 20 de ani din istoria românilor.
Ţurcan Natalia, cititoare fidelă CAIE