13 iul. 2015

EUROPA, SAREA TERREI…



(Continuare)

EMINESCU : EUROPA CA  ORGANISM. Asupra Europei Eminescu proiectează ideea sa semiştiinţifică, semiutopică- de organism şi organicism care se referă la formaţiile statale, naţionale, culturale sau economice. Poetul visează, în singurătate, cu coatele rezemate de masa lui de brad, copleşit şi de melancolia readusă de amintirile care ţârâiesc ca greerii şi de uşor-măruntul mers al şoarecilor şi prefăcută în vers (Singurătate) la o organizare armonioasă a lumii care să reproducă viul şi la un întreg social şi comunitar care ar avea ca model formator organismul viu cu o armonie deplină a părţilor sale. Principiul fundamental al finalităţii interne este invederat în mersul istoriei, în constituirea societăţilor, statelor, neamurilor. Poetul propunea insistent ca modele statale demne de urmat organizarea albinelor şi furnicilor. ...Statul regulat pe care-l au albinele şi furnicile nu este decât prototipul în mic al statului omenesc, va nota mereu în publicistica sa. Europa este concepută de poet ca model de alcătuire (constituţiune, zice el) organicistă. Ea ar trebui să fie continentul formator de întreg comunitar şi armonizator de autoprogramări lăuntrice. Diferitele teze doctrinare, postulări filosofice abstracte şi scheme sociologice, pe care le conspectează în tinereţea sa studioasă, devin idei ale lui, încorporate şi în mitopo(i)etica sa. Europa lui Eminescu nu poate fi decât un organism în care palpită viul şi care este modelul unităţii şi dezvoltării organice. Statul este organizat şi întemeiat pe natura poporului şi a societăţii, pe un obicei al pământului trecut în sucul şi sângele locuitorilor, în datinile şi apucăturile lor. O astfel de organizare românii nu o aveau la acea oră.  Ei nu se pot constitui într-un stat din cauza unuia din defectele cele mari: preocuparea nu de fondul, ci de forma lucrurilor, ei semănând copiilor care, voind a face o florărie, smulg plante din câmp şi le aşează fără rădăcini în straturi. La nestatornicie, iubirea de schimbări, deasă răsturnare a tuturor temeliilor statului şi rivalitatea copilărescă de a întrece pe toată lumea (care au necesitatea unii risipe a puterii vii pe un teren nefolositor) se adaugă cauza dinafară: împărţirea dintre zeci de stăpâni. Astfel românii, atât de răspândiţi în Europa orientală - de la Marea Adriatică până la Marea Neagră, de la Istria şi Morlacii din Bosnia şi Herţegovina, până în munţii Albaniei, Macedonia şi Tesalia, până la Pind, în Balcani, în Serbia, în Grecia până sub zidurile Atenei, apoi de dincolo de Tisa, începând în toată regiunea Daciei-Traiane până dincolo de Nistru, până aproape de Odesa şi de Kiev-nu pot să-şi construiască un stat din cauza luptelor interne şi lipsa unui ideal de cultură. E un lucru trist ce se întâmplă în timp ce Ruşii au grijă pentru triburile slave cele mai neînsemnate şi în timp ce Germania se preocupă prin consulatele lor de cele mai neânsemnate colonii ale lor din Orient. În însemnările sale studenţeşti găsim o definiţie a istoriei conform căreea ea nu este compusă din epoci, ci din puteri, nu dintr-o combinaţiune de tabele cronologice ci din cunoaşterea unor puteri organice, precum viaţa averilor. Europa, însă, e deosebită prin specificul ei, de celelalte părţi ale lumii. Europa pare a fi capabilă de-a trăi continuu: cauza este că tocmai ea e partea aceia a Pământului, care în proporţiune cu întinderea ei teritorială are litoralele cele mai multe. Şi marea nu este numai un element, ci o mare faptă economică, căci este un puternic mijloc de comunicaţiune, drumul popoarelor. Aceasta înseamnă atâta, că Europa are facultatea, natura de-a intreprinde şi întreţine comunicaţiune cu toată lumea şi din punctul acesta de vedere ea e situată în mijlocul lumii întregi (Fragmentarium, Bucureşti,  1981, p. 159-160). Fiinţa statului se bazează pe fiinţa personalităţii, care apare –hegelian-în trei momente: întâi e cel care-l pune pe om în sine însuşi (determinaţiunea de sine ca atare în sine), cel de-al doilea este voinţa determinarea de sine, care are ca obiect lumea exterioară şi cel de-al treilea e fapta (manifestarea voinţei în obiectul exterior). Statul trebuie să cunoscă toate interesele particulare: Singularii şi părţile devin din ce în ce mai puternici- în asta se rezumă procesul istoriei. Funcţiunea şefului statului e aşadar unitatea pe de-o parte, autonomia părţilor pe de alta. Al doilea organism o reprezintă constituţiunea: Constituţiunea ca atare este forma în care statul îşi formulează voinţa sa, constituţiunea e organismul care face legile. Istoria este o viaţă organică, cu fenomene istorice fundamentale, care se petrec după legi neapărate şi neîncunjurate. Acele trei forme nu sunt numai trei forme fundamentale logice, ci ele sunt totodată trei epoci istorice (Ibidem, p. 199). În publicistică poetul revine, în fond, la aceste note, glosând pe marginea noţiunii de stat organic, de stat mic şi mare, de egalitate între acestea două. Polemizând şi întrebându-se, care dintre cele două puteri (Este vorba de Austria şi Rusia) ar fi favorabilă României şi dacă România ar putea rămânea neutrală, Eminescu precizează că cea mai bună strategie e cea a echilibrului: Nici una, răspundem. Avem într-adevăr trebuinţa de a păstra bunăvoinţa Austriei; dar trebuinţa aceasta este egală către toate puterile mari. Avem nevoie şi de Italia, şi de Rusia, şi de Germania, şi de Anglitera, şi de Franţa, în mod cu totul egal. Acesta este întreg înţelesul poziţiei noastre dificile în Orient. Popor latin , înconjurat de slavi, de maghiari, de germani, noi nu putem rezima pe nici o simpatie de rasă, care e cea mai puternică dintre toate. Eminescu visa şi la o uniune intimă a micilor state de la Dunăre care existau în secilul al XIV-lea prin sentimentul de comunitate religioasă, opusă puternicilor încercări de prozelitism catolic şi prin tendinţa de-a se desface de supremaţia ierarhiei bisericeşti a Bizanţlui şi de a-şi crea bisericile lor autonome. (op.cit.,p. 360). Uniunea aceasta intimă ar fi realizabilă doar în condiţiile existaenţei unei serii  de principii de drept public, introduse în mod egal şi cu bună credinţă în întreaga peninsulă Balcanică: Multiplele tendinţe de predominare ar trebui atenuate prin principiul că toate limbile şi toate naţionalităţile sunt în mod egal recunoscute în biserică, în şcoală, în comună, în ţinut. (op.cit. , p. 199).
Date fiind circumstanţele în care înaltul areopag european nu a asigurat condiţiunile de existenţă dorite de români, poetul recomandă continuarea apropierii de civilizaţia europeană care a avut loc în ultimii cincizeci de ani, întărirea înăuntru pentru a inspira încredere în afară (a se vedea articolul din 1 martie 1886 din Timpul, op. cit., p. 50-51). Un model de regim de libertate, de control şi de regim constituţional este considerat de poet cel din Anglia, adevărat leagăn al libertăţilor politice. Modelul de regularitate, simţ al datoriei şi de sistem de control aproape perfect îl oferă, după Eminescu, Franţa, Belgia şi Austria. Rolul României în Europa este unul modest, de stat mic de individualitate cu totul aparte în mijlocul popoarelor mari şi puternice care ne înconjoară, ceea ce nu ar trebui s-o lipsească de voinţa de a fi un factor hotărâtor în echilibrul european. Eminescu vorbeşte, la un moment dat (în Timpul  din 11 aprilie 1880), chiar de o patrie comună (europeană), care nu poate să se impună, însă, prin dominaţie, prin limbi străine, prin deznaţionalizare care duce la cretinizarea spiritului. O deznaţionalizare poate fi acceptabilă doar în cazul în care este organică, este fericită: Nu creşte o plantă bine şi normal decât din rădăcinile proprii. Există într-adevăr deznaţionalizări fericite, dar ele sunt organice, nu impuse cu   de-a sila. Contactul des cu o altă naţionalitate, înrudirea de rasă, interese zilnice, încrucişarea şi amestecul sângelui, mii de împrejurări fac cu putinţă o deznaţionalizare organică. Dar cu sila, cu zorul, cu impunerea nicicând ; cel puţin noi nu ştim nici un caz în istorie. Vorba cântecului : Dor de zor nu se ştie pe la noi (Ibidem, p. 124-125). Organicismul eminescian respinge însă formele fără fond, legile străine. Astfel fără a discuta sau gândi, s-au introdus cu toptanul legi străine în toată puterea cuvântului, care substituie pretutindenea şi pururea în locul noţiunilor naţie, ţară, român, naţiune, om, cetăţean al universului, fie din Berber, din Nigritania, din China sau în fine extract din Galiţia. După capetele înţelepte şi stup de liberalism ale epocii noastre, o naţie ca a noastră, ieşită de ieri-alaltăieri din stadiul păstoriei înzestrată cu multe dureri, dar nedepinsă la artele şi munca apusului, trebuia să concureze ca egal cu egal cu toate naţiile şi cu toate civilizaţiile, trebuia să stea cu toată Europa în raporturile de liber schimb şi de liberă aşezare reciprocă, în care stau întreolaltă Francia şi Anglia bunăoară (Opere, vol. X, p. 259). Poetul caută, cu o efervescenţă de analist şi cu voinţa de a construi piramide logice platoniciene, punctele identice sau numai cele tangenţiale, în  ideea înstrăinării unei epoci a armoniei intereselor politice şi economice antagoniste,  expresia epocă a armoniei e spicuită din articolul Nu numai motive... (Timpul din 20 aprilie 1882), în care sunt relevate şi punctele de vedere a Austriei departe de a fi identice cu ale noastre, dar care sunt cel mai armonizabile, şi mâinile cată să ne rămâie libere pentru a le putea pune în armonie. (Opere, XIII, p. 110). Armonizabilul e căutat în ciuda neîmpăcării organice a tinereţii etnologice a poporului român cu bătrâneţea şi maturitatea continentului. Elementul român, care suferă atât din cauza acestei tinereţi rasiale, cât şi din cauza poziţiunii geografice, este pus mereu în pericolul absorbţiei de către elementele străine ale căror interes ne sunt opuse pân-lă un grad oarecare. România a fost transformată în patria tuturor popoarelor. România şi-a îmbolnăvit sufletul, remarcă poetul cu importul unor instituţii şi idei, potrivite poate cu stările de lucruri din Apus, dar nepotrivite cu un popor sărac şi unilateral în ocupaţiile lui : Din momentul în care românul a intrat în contact cu mii de oameni cu deprinderi economice mai energice, de-un egoism mai pronunţat, de o cultură mai mare, desigur acei oameni au devenit vânătorii lui şi el vânatul. (Ibidem, p. 193). Viaţa românului e o pradă (vorba lui Marin Preda) stârneşte lui Eminescu o nelinişte cu adevărat existenţială. Societatea românească este pusă în mod implacabil în faţa unor cerinţe nouă, care necesită adaptabilitate şi puteri sporite ale organismului. Armonizabilitatea devine o măsură sociologică, pe care Eminescu o aplică obsesiv întrebându-se dacă anumite interese (ale monarhiei austro-ungare sau ale ţărilor europene) sunt identice celor româneşti. Există, însă, un domeniu în care această identitate funcţionează deja. Este domeniul culturii. Europa îşi dovedeşte unitatea culturală în temeiul clasicităţii. De aceea, Eminescu salută modelele de învăţământ gimnazial- liceal din Franţa şi Germania , care sunt aplicate şi în România, punându-se astfel în comunitate de cultură cu Europa apuseană. Privite în ansamblu, articolele publicistice ale lui Eminescu, se constituie, în termeni curenţi într-un monitoring al întregului spectru de evenimente, surprinse pe un fir cauzal şi organic. Poetul-publicist conturează, cu aplicare consecventă a legii raţiunii suficiente, adică a dovezilor imparabile, un Macrocerc cu numeroase cercuri concentrice, care e o configuraţie emblematică a Europei însăşi. Periodic autorul prezintă exaustiv, ce-i drept, situaţiile din Franţa, Anglia, considerate modelul cheie de guvernământ, Rusia , Bulgaria, relaţiile exterioare şi interioare, conflictele de interese, stările şi momentele de criză neliniştitoare, aflate în culmea tensiunii, gata să legene echilibrul. Concluzia glosarelor eminesciene o găsim- în perspectivă cronologică retroactivă- în articolul În unire e tăria, publicat în Federaţiunea din 10/22 aprilie 1870 şi, în care susţine cu patos publicistic necesitatea imperioasă a unei Legi spirituale Europene a unei noi alianţe a popoarelor sub formă de Federaţiune Europeană. Aprobând ideea de federaţiune (europeană), Eminescu se întreabă : Ce fac românii pentru a se alia acestei idei? Românii nu trebuie să lase să le scape acestă ocazie istorică, nu trebuie să lase ca ideea să se localizeze la popoarele care o manifestă în gura mare. Românii trebuie să se alieze tuturor naţiunilor care au interese comune nouă şi se luptă alături cu noi. Românii nu pot, prin urmare, să rămână înafara acestei mişcări de unire (europeană) şi a acţiunilor din jur de a se opune stării de faţă a lucrurilor, numind-o nesuferită şi nesuportabilă, au şi românii dreptul şi datoria de a-i da cu piciorul, căci, pregetând şi rămaşi singuri pe câmpul de luptă, nimeni nu se va mai speria de opoziţia noastră singuratică. Nepăsarea noastră ne pierde. Eminescu îşi încheie articolul cu o sentinţă morală : Românii au nenorocirea de a nu avea încredere în puterile lor proprii : noi nu ne-am convins însă cum că : puterea şi mântuirea în noi este (subl. în text – n.n.) (Ibidem, p. 27). Unire naţională (a românilor) şi unire a naţiunilor europene sub semnul comunităţii intereselor, al constituţiunii neamurilor, deci al unui spectru de particularităţi afine al valorilor şi al unei poziţiuni geografice de răscruce care determină  funcţia de liant spiritual intercontinental, iată axa publicisticii eminesciene. Proeuropean în pledoariile lui retorice, Eminescu este un european în esenţa fiinţei sale. Modelul lui utopic de Europă ca organism ideal armonizat presupune acordul deplin dintre fiinţa (constituţiunea) neamurilor şi fiinţa (constituţiunea) continentului.
Larisa Arseni. Colaboratoare la CAIE.
Maestru în artă.