24 iul. 2015

EUROPA, SAREA TERREI...

(continuare)





CERCURILE INTERACTIVE MAIORESCIENE. European prin spiritul său deschis, prin formația sa intelectuală germană, franceză și general latină, îmbinând sintetic printr-o inteligență cuprinzătoare un homo antiquus  și un homo europaeus de spiță, conținând – în virtutea acestei simbioze - și puncte de referință englezești (Shakespeare este exemplul de fantezie poetică), Titu Maiorescu vede potențialitatea unei Europe a cercurilor culturale interactive. Interacțiunea în temeiul influiențării și condiționării reciproce este principiul modelator-cheie al familiei mari a Europei Apusene. Ideea unei configurații europene concentrice, în care centrul să fie tezaurul comun al popoarelor civilizate, iar cercurile în-scrise să reprezinte celelalte popoare, apare în studiul Despre scrierea limbei române din 1866: Secolul XIX se va numi în istorie cu drept cuvânt secolul naționalităților. În el s-a lămurit  și se realizează ideea că popoarele sunt chemate a se întări în cercuri etnografice (subl. Ne aparțin–n.n.), deosebindu-și fiecare misiunea istorică după propria sa natură. Pe lângă tezaurul comun al popoarelor civilizate, mai are fiecare tărâmul său aparte, în care își dezvoltă în mod special individualitatea și, separându-se aici de toate celelalte, își constituie naționalitatea sa. Astfel, se cere ca poporul să aibă o formă de stat națională, și mai ales o literatură și o limbă  națională (Titu Maiorescu, Critice, Chișinău, 1990, p. 161). Criticul vede manifestarea naționalității mai ales în literatură și limbă. Conturarea identitară a poporului român s-a făcut prin conștiința latinității, desprinderea de întunericul Orientului și prin asimilarea rapidă a formelor de civilizație franceze și germane: Pe noi, românii, ne-a scos soarta fără de veste întunericul Turciei și ne-a pus în fața Europei. O dată cu gurile Dunării ni s-au deschis și porțile Carpaților, și prin ele au intrat formele civilizației din Franța și din Germania și au îvălit viața publică a poporului nostru. Din acest moment am pierdut folosul stării de barbari fără a ne bucura încă de binefacerea stării civilizate (op. Cit. , p. 142-143). A fost așa o sete de cultură în neamul acesta pe la începutul secolului al 19-lea, încât s-a început o adevărată emigrațiune, un exodus a sute și mii de tineri să se adape la izvoarele științei europene, dar și apusene. Criticul elogiază în acest context Franța. Transformările revoluționare, enumerate în discursurile parlamentarului Maiorescu, demonstreză o experiență istorică de un palpitant interes pentru români. Procesul de împărtășire cu această experiență istorică de emigrare spre fântânile științei din Franța și Germania trezește pe de o parte societatea română din letargia orientală (începând cu 1820), iar, pe de alta, stimulează preluarea necritică a formelor fără fond, a formelor de deasupra ale civilizației; Tinerii români se întorceau  în patria lor cu hotărârea de a imita și a reproduce aparențele culturii apusene, cu încrederea că în modul cel mai grăbit vor realiza literatura, știința, arta frumoasă și, mai întâi de toate, libertatea într-un stat modern (op.cit. , p. 9). Titu Maiorescu este primul critic român preocupat – în spiritul modelului de cercuri concentrice – de relațiile culturale interactive, supunând unei analize extinse întreaga mișcare de critică literară relativă la viața noastră intelectuală, adică la acea parte a ei care se găsește exprimată ân forma poetică (op. cit. , p. 298). Criticul român este interesat de părerile criticilor germani spre a constata cum aparem în judecata străinilor. Conform modelului său teoretic, Maiorescu remarcă interesul cititoriului german anume pentru elementul estetic și cel național: Ceea ce a trebuit să placă străinilor în poeziile lui Alecsandri, Bolintineanu, Eminescu și Șerbănescu și novelele lui Slavici, Negruzzi și Gane este, pe lângă măsura lor estetică, originalitatea lor națională. Toți autorii aceștea, părăsind oarba imitare a concepțiilor străine, s-au inspirat de viața proprie a poporului lor și ne-au înfățișat ceea ce este, ceea ce gândește și ceea ce simte românul în partea cea mai aleasă a firii lui etnice. Studiul despre Eminescu (Eminescu și poeziile lui, 1889) impune programatic ideea că un mare poet conține în opera sa dimensiunile europenității și universalității. Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturii europene de astăzi al (op. cit. , p. 338). Cu neobosita lui stăruință de a ceti, de a studia de a cunoaște, el își înzestra fără preget memoria cu operele însemnate din literatura antică și modernă. Cunoscător al filosofiei, în special a lui Platon, Kant și Șchopenhauer, și nu mai puțin al credințelor religioase, mai ales al celei creștine și buddaiste, admirator al Vedelor, pasionat pentru operele politice din toate timpurile, posedând știința celor publicate până astăzi din istoria și limba română, el află în comoara ideilor astfel culese materialul concret de unde să formeze înalta abstracțiune care în poeziile lui ne deschide așa de des orizontul fără margini al gândirii omenești, Căci cum să ajungi la o privire generală dacă nu ai în cunoștințele tale treptele succesive care să te ridice până la ea? Tocmai ele dau lui Eminescu cuprinsul precis în acele versuri caracterstice în care se întrupează profunda lui emoțiune asupra începuturilor lumii, asupra vieții omenești, asupra soartei poporului român (0p.cit. , p. 338-339). Configurația cercurilor este concepută de Maiorescu, evident, în sfera acestui orizont axeologic al personalităților - personalităților intelectuale și a personalităților unseși a popoarelor care își exprimă glasul herderian – prin cântec, prin rostirea esențială (estetică, zice tot timpul Maiorescu) a ființei.

Larisa Arseni. Colaboratoare la CAIE.
Maestru în artă.