27 aug. 2015

Despre regăsirea noastră ca neam

Astăzi, în zi de sărbătoare, una în care numărăm 24 ani de independenţă, ar trebui să fie o ediţie specială. Poate chiar va fi, însă într-un mod neordinar. Regăsirea propriei identităţi presupune un drum lung şi anevoios, dar necesar, pentru că numai conştiinţa identităţii poate oferi vieţii sensul veridic şi nu unul inventat pentru a camufla lipsa de fond.
Aşadar, astăzi rubrica este dedicată regăsirii noastre ca neam şi nu oricum, ci prin basm, prin basmul eminescian. De fapt basmul este o naraţiune populară, de regulă, cu elemente fantastice care simbolizează forţele binelui şi ale răului. De ce anume basmul ne duce spre sursa identitară? Pentru că basmul este rodul întregului popor, în el se adună concepţia şi filosofia unui neam şi-apoi basmul e făcut pentru copii, deci e sincer, el nu poate minţi.
Eminescu este atât de complex ca personalitate şi ca om al literelor încât poate însuma întreg poporul prin ceea ce a gândit şi a preţuit. (Petre Ţuţea spunea că Eminescu este „o sumă lirică de voievozi”)
Astfel am ajuns la basmul „Făt-Frumos din lacrimă”. Se ştie că Eminescu a şi cules folclor, de aceea nu putem şti dacă e sau nu insprat dintr-un basm folcloric anume, dar până la urmă toată opera eminesciană nu e decât coagularea integrală a sufletului românesc, inteligent, modest, exigent, stăruitor, inventiv, plin de umor, dar şi de jale, trist, reflexiv, smerit şi frumos.
Basmul are o înşiruire clasică a evenimentelor. Un împărat bătrân, care se războia cu regatul vecin, este miluit de Maica Domnului cu un fecior frumos şi înţelept, care creştea într-o lună cât alţii într-un an. Feciorul se numeşte desigur Făt-Frumos din lacrimă. Atunci când creşte mare merge de-acasă către împăratul vecin să lămurească treburile războiului, acolo pune pace şi se face „frate de cruce” cu acel mândru împărat. Apoi îl ajută să scape de năpasta ce i-o face Muma-pădurii şi-l ajută să-şi ia de nevastă pe fata la care râvneşte, bai îşi mai găseşte şi sieşi o nevastă mândră şi aleasă (fiica Mumei-pădurii, dealtfel).
Detaliile însă sunt cele care îl fac diferit şi în acelaşi timp îi arată nobleţea şi frumuseţea acestui basm. Primul moment de o bunătate înduioşătoare este frăţia pe care o leagă cu împăratul ţinuturilor vecine, moment care potoleşte în om firea războinică şi duşmănoasă şi arată că frăţia, prietenia te ajută, iar vrajba te păgubeşte. „Şi aşa de dragă-i era frăţia” spune Eminescu, încât era gata să facă orice pentru ea. Vedem aici capacitatea de sacrificiu care, mai ales în zilele noastre, e un dat rar de tot.  După ce-şi pune mireasa la adăpost, Făt-Frumos merge să o aducă pe aleasa împăratului, care era păzită bine într-un turn înalt de către tatăl ei. Aici însă, la a doua încercare, lupta îl preface-ntr-o mână de scrum care s-a lăsat pe pământ şi s-a făcut râu şi pădure deasă. Şi vorba ceea „fă tu tot posibilul că Dumnezeu va face partea imposibilă pentru tine”...Aşa mergeau prin pădure Dumnezeu cu Sf. Petru, şi-au ajuns la râul acela şi Sf. Petru zice: - Fă, Doamne, râul acesta ce a fost mai înainte. – Amin! zice Dumnezeu şi pe loc dispare pădurea şi râul şi învie Făt-Frumos. Un alt moment surprinzător de frumos este că, deşi calul lui Făt-Frumos zboară ca gândul şi ca vântul, el are timp să-l ajute pe regele ţânţarilor şi pe împăratul racilor la nevoie, iar ei din recunoştinţă îl ajută atunci când are el cel mai mult nevoie.  Şi ca să poată lupta Făt-Frumos pentru aleasa împăratului,  are nevoie de un cal puternic, fiind că tatăl fetei are un cal cu două inimi, aşadar, când e vorba să-şi aleagă calul, îl ea pe cel mai slab şi mai necăjit, pentru că aparenţele înşeală, diamantele stau ascunse în piatră sură şi trebuie să alegi cu inima, aşa l-a ales Făt-Frumos pe calul cu şapte inimi şi i-a adus împăratului pe aleasa inimii sale. Dar a lipsit mult şi Ileana, mireasa lui Făt-Frumos a plâns atât de mult că i-a pierit lumina din ochi, când a revenit însă viu şi nevătămat, ea a încetat să mai plângă, iar luna, pe la miezul nopţii „i-a pus stele pe frunte” şi i-a revenit lumina ochilor ca prin minune.
Aşa se face că basmul nu e numai o poveste pentru copii, e plină de pilde, de înţelesuri şi sensuri. Basmul dezgheaţă inima împietrită şi o dăruieşte cu căldură şi dragoste pentru aproape. Nu ezitaţi să citiţi basme, pentru sine, dar mai ales pentru copii, ele se aşează la temelia conştiinţei şi a spiritului care sălăşluieşte în noi şi sunt ca apele râului care ne readuc, dacă-i urmăm cusul spre izvor, la veşnicul nostru lăcaş al sufletului.
P.S.:  Poate am vorbit despre lucruri aparent minore, copilăreşti, dar absolut necesare, întrucât ţara se face nu numai din istorie şi politică, ea stă pe umerii nevăzuţi ai sufletului, ai suflării naţionale şi ai conştiinţei de popor pe care e dator s-o aibă fiecare şi s-o dezvolte în propriii copii, altfel nu se ţine nici un stat şi nici o ţară. Fericirea de a avea folclor, de a-l purta cu sine în sânge este inestimabilă, important e să căutăm în cei de aproape un Făt –Frumos ori o Ileană (Cosânzeană), nu pentru a ne refugia în poveste, ci pentru a da realităţii o doză mai mare de bunătate, de frumuseţe şi inocenţă atât de necesară în perioade grele şi tumultoase...     
Natalia Ţurcan, cititoare fidelă CAIE    

26 aug. 2015

Limba –„Criteriu al culturii”... Cugetări eminesciene


  •   Limba noastră nu e nouă, ci din contra, veche şi staţionară. Ea e pe deplin formată în toate părţile ei, ea nu mai dă muguri şi ramuri nouă şi a o silnici să producă ceea ce nu e în stare înseamnă a abuza de dânsa şi a o strica. Pe de altă parte, veche fiind, ea e şi bogată pentru cel ce o cunoaşte, nu în cuvinte dar în locuţiuni. Căci la urma urmelor e indiferent care sunt apucăturile de care se slujeşte o limbă, numai să poată deosebi din fir în fir gândire de gândire.
  •  Maturitatea culturii publice a spiritului popular se manifestă cu deosebire în limba sa,  şi între culţii unui popor se numără cu deosebire numai aceia care au suit înâlţimea şi domină terenul întreg.
  •  Chiar dacă o limbă n-ar avea dezvoltarea necesară pentru abstracţiunile supreme ale minţii omeneşti, nici una nu e lipsită de expresia concretă  a simţirii şi numai în limba sa omul îşi pricepe inima pe deplin.
  •   Limba, şi împreună cu ea mintea, se curăţă şi se lămureşte, căci numai o limbă în care cuvintele sânt împreunate cu-n înţeles hotărât de veacuri este clară şi numai o cugetare, care se serveşte de o asemenea limbă, e limpede şi cu temei.
  • Limba literară... limba cronicarilor şi a legendelor e pe alocuri de o rară frumuseţe. Multe texte şi bisericeşti, şi laice au un ritm atât de sonor în înşirarea cuvintelor , încât e peste putinţă  ca frumuseţea stilului lor să se atribuie întâmplării şi nu talentului scriitorului şi dezvoltării limbii.
  • Izvorul întăritor al istoriei naţionale, iubirea de limbă, de datini şi de popor sunt înlocuite la tinerime şi ceilalţi prin romane franţuzeşti şi cântăreţe pribege ale cafenelelor străinătăţii. Un aer bolnăvicios de corupţie, de frivolitate, de câştig fără muncă a cuprins plebea noastră roşie şi infectează chiar sfera ce rămăsese neatinsă de acest spirit. Patriotismul, cu toate acestea nu este iubirea ţărânei, ci iubirea trecutului. Fără cultul trecutului nu există iubire de ţară.
  • Dacă în limbă nu s-ar reflecta chiar caracterul unui popor, dacă el n-ar zice oarecum prin ea: „aşa voiesc să fiu şi nu altfel”, oare s-ar fi născut atâtea limbi pe pământ? Prin urmare, simplul fapt că noi, românii, câţi ne aflăm pe pământ vorbim o singură limbă, „una singură” ca înalte popoare, şi aceasta în oceane de popoare străine ce ne înconjoară, e o dovadă destulă că aşa voim să fim noi şi nu altfel.

Opinii despre originea limbii române

Declarația unui oficial al Vaticanului:

              LIMBA LATINĂ SE TRAGE DIN LIMBA ROMÂNĂ ARHAICĂ

        Recent, Micheal Ledwith, confident al Papei Ioan Paul al II-lea, omul care a avut acces la arhivele secrete ale Vaticanului, a declarat că, potrivit informațiilor pe care le deține, limba latină se tage din limba română arhaică și nu invers cum cred lingviștii.

Într-un interviu acordat postului de televiziune TVR Cluj, Micheal Ledwith, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea și membru al Comisiei Teologice Internaționale, unul din oamenii  care au avut acces la documentele secrete din arhiva Vaticanului, a făcut o declarație surprinzătoare: Chiar dacă se știe că latina e limba oficială a Bisericii Catolice, precum și limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puțină lume cunoaște că limba română, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, și nu invers. Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină ste o limbă românească. Așadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munții Bucegi, din Brașov și din București. Voi sunteți cei care ați oferit un vehicul minunat lumii occidentale (limba latină – n.r.).
        Conform declarației lui Ledwith, la întâlnirea lor cu romanii, dacii nu au avut nevoie de translatori. Vorbeau în limba din care se născuse chiar latina. Pe Columna de la Roma, solii daci se adresează împăratului Traian fără translator. Din această perspectivă românii apar drept unul și același popor cu dacii, continuatorii direcți și legitimi ai acestora. Mai mult, rezultă că și romanii au fost de neam tracic. Prin urmare, războiul pe care l-au purtat romanii pentru aurul dacilor, a fost un război fratricid.
       Italienii, francezii, spaniolii și portugezii contemporani vorbesc dialecte provenind din limba română arhaică. Și când te gândești că minoritatea maghiară din țara noastră tratează cu dispreț limba română, deși se duce duminica la biserica catolică să asculte cu smerenie slujba religioasă în limba latină!
       În anul 1979, dr. Nicolae Copoiu, secretar științific al Institutului de Studii istorice și social-politice, m-a convocat la institut să îmi arate un document procurat pe căi diplomatice de la Biblioteca Universității din Uppsala (Suedia). Era vorba de o carte de mari dimensiuni, scrisă în limba latină medievală, intitulată Zamolxis, primul legiuitor al Terrei. Cartea s-a pierdut în vâltoarea evenimentelor din decembrie 89, ca și alte documente cu valoare istorică inestimabilă privin istoria poporului român. Am aflat câțiva ani mai târziu că, acea carte document din Biblioteca Universității din Uppsala a fost vândută de către un revoluționar român, unui colecționar american pentru 1.500 dolari. Așa sunten noi, românii, ne vindem și cenușa de sub vatra străbună pentru câțiva arginți.
       Cred că a sosit timpul ca poporul român să ridice fruntea din țărână și să privească cu încredere în jurul său. Și să își asume viitorul prin propriile strădanii. Însăși Dumnezeu prima oară / Când a plâns printre astre / El  a plâns pentru țară, / Cu lacrima limbii noastre.             (Gr. Vieru).

Revista Origini Seria I, anul 2, Nr. 7, Februarie 2014. Publicație editată de Asociația Origini. p. 8.

Cules computerizat:
 Larisa Arseni. Colaboratoare la CAIE.
Maestru în artă

22 aug. 2015

DOUĂ CAZURI DE CLARVIZIUNE PARANORMALĂ LA EMINESCU

                                                                                                                                CORIN BIANU
                                                                                                                             poet, prozator, eseist, jurnalist
         Clarviziunea paranormală este o denumire nouă la un fenomen vechi de când lumea și presupune existența unei capacități extrasenzoriale a omului de a percepe fenomene de dincolo de pragul celor cinci simțuri omenești, adică din spații contemporane îndepărtate, precum și din viitor sau din trecut. În sens religios, ortodocșii îi spun „vedere în duh”, iar catolicii, „vedere spirituală”. Nu voi intra în detalierea acestei rare însușiri spre a o deosebi de altele cu aceeași natură metafizică, aducând și exemplele doveditoare, din pricină că expunerea celor două fapte trăite de marele nostru Eminescu, va aduce clarificarea necesară.
            Există o teorie, cum că toți oamenii au în mod latent însușiri considerate paranormale, iar creierul omenesc folosește azi doar o zecime din capacitatea sa, restul rămânând latente. Deși însușirile paranormale caracterizează pe toți artiștii, care sunt privelegiați față de ceilalți oameni, pentru că inspirația este de natură divină, se cunosc puține manifestări efective în istoria universală a culturii. Cel mai mediatizat și mai faimos scriitor cunoscut cu manifestări extrasenzoriale este Johan Wolfgang Goethe, care le-a și popularizat în timpul vieții. Se povestește că într-o zi ploioasă se întorcea la locuința sa din Weimar, până unde mai avea de parcurs vreo douăzeci de kilometri. L-a văzut deodată pe prietenul său Friedrich, instalat acolo și îmbrăcat în halatul său de casă !... Ajuns la Weimar, l-a găsit pe acela, exact cum îl văzuse de la distanța celor douăzeci de kilometri; venit călare în vizită, îl prinsese ploaia pe drum, își udase hainele, le dezbrăcase la sosire și le pusese la uscat, îmbrăcând unele de-ale gazdei!
            Revenind la poetul nostru național, majoritatea biografilor îl prezintă ca fiind încă din copilărie un copil ciudat, prin înzestrările native nemaiîntâlnite la copii de vârsta lui, motiv pentru care era tratat ca atare de cei apropiați. O amintire din tinerețe preluată pe filiera Gala Galaction, cartea „Oameni și gânduri din veacul meu”, ESPLA, București, 1955, care citează din memoriile lui C. Botez, sună astfel : Eminescu „nu era vorbăreț de felul său (când era copil – n.n), dar când vorbea cu oamenii le spunea de va fi ploaie sau vânt, le dădea sfaturi să pună sau nu pe arie și oameni îl ascultau, căci începuseră să creadă în sfaturile lui… Într-o vară, tatăl lui Mihai a vrut să scoată la treierat ; el, privind cerul, l-a oprit, zicând să nu facă asta, ca are să vină un puhoi mare, așa de mare încât are să ia năsada (snopii – n.n) de pe arie. În adevăr, a doua zi a căzut o ploaie așa de mare, că înotau caii până la brâu și atunci au început oamenii să creadă că el era năzdrăvan”.
            În al doilea caz, Eminescu îi scrie o scrisoare scurtă Veronicăi Micle, în mai 1882, pe care o reproduc aproape în întregime : … „Mă mir cum de n-ai primit scrisoarea mea, căci am trimis una a doua zi după plecare-ți. Tu-mi zici că mi-ai spune ceva, dar te temi că aș deveni gelos. Nu trebuie să devin, căci sunt deja. Alaltăieri -  deci tocmai pe 29 – când mi-ai scris, am dormit peste zi puțin și am visat că un tânăr cu mustațele subțiri și negre ședea în colțul unei sofale verzi și te săruta. Tu te făcuseși roșie ca racul și aveai aerul ambarasat, însă foarte vesel și fericit. Eu am leșinat – în somn se-nțelege – mi s-a părut că m-a lovit damblaua, dar m-am trezit din somn c-o grozavă bătaie de inimă. Pentru curiozitatea lucrului și pentru interesul lui psihologic, te rog să-mi scrii – nu ca să mă faci gelos – dar dacă acel om de care ai vrut să-mi vorbești e … de talie de mijloc, cu mustața subțire și neagră și palid la față? Daca-i putea să mi-l descrii foarte detaliat – fără a-i cita numele, căci nu-mi trebuie – numai pentru a ști dacă există sau nu vise fatidici, precum se zice (…). 31 mai 1882. BAR. S 13(6) LXIX. Preluată de subsemnatul din carte Când te-am văzut la Viena…, apărută la Editura Cartea Rămânescă, 1998, în îngrijirea Simonei Cioculescu.
            În onirologie, pe lângă visele comune, ca manifestare firească a funcționării creierului uman în stare de somn, există vise premonitorii sau precognitive, în care un om poate achiziționa informații dintr-un timp viitor; în mod similar există (mai rar) și vise retrocognitive, când un om află informații din trecutul temporal, așa cum este cazul de față.
            Trebuie să mai precizez că vehicolul care aduce omului respectivele date reale și exacte pe căi paranormale, este corpul său subtil, acea aură ce înconjoară trupul material, evidențiată de pictorii din toate timpurile la portretele sfinților, dar și de științele contemporane, inclusiv cele convenționale și deci reticente la astfel de fenomene. În timpul somnului, corpul subtil al omului adormit se deplasează în cea de a doua jumătate a lumii noastre, cea metafizică și păstrând  legătura cu corpul material prin așa-numitul „cordon de argint”, ce pleacă din ombilic, pentru a putea reveni achiziționează informații din trecut sau viitor, rai sau iad, în altă ordine de idei, iar descoperirile de ultimă oră ale fizicii cuantice (și nu numai) arată timpul ca fiind o energie, ce poate fi ca atare, traversat în toate direcțiile.
            Din episodul relatat de Eminescu în scrisoare, înțelegem că Veronica Micle dorise să-i spună ceva, dar se temea să nu-l facă gelos, deci era vorba în mod  cert de un eveniment sentimental. Faptul și motivul au devenit un mobil pentru poetul național, care adormind „puțin peste zi”, corpul său subtil a traversat timpul înapoi și a cunoscut la modul „retro” întâlnirea celor doi, cu toate amănuntele concrete. Interpretarea de față aduce mai mult cu o ipoteză și de aceea consider necesar să o evidențiez, tocmai pentru a o argumenta și a dovedi cum faptul trăit în vis trece din domeniu ipotetic în cel al realității concrete.
            Oamenii normali visează și uneori vise precognitive, care sunt complementare (deși mai rar) cu retrocogniția onirică. Având cunoștința de premoniția adolescentului Eminescu referitoare la treieratul grâului dintr-o zi viitoare, care s-a confirmat prin relatarea contemporanului C. Botez, nimic nu ne împiedică să trecem manifestarea onirică a lui din domeniul ipotetic în domeniul real al paranormalului, în baza argumentului că primul caz dovedește cert capacități de clarviziune parapsihologică la el, care trebuie să fi manifestat și după aceea, în diverse forme și situații anume. În acest sens, știința incontestabilă a statisticii postulează că înregistrarea fie și a unui singur caz, dovedește realitatea lui și posibilitatea de a se repeta.
            Menționez că primul caz l-am inclus în cartea „Clarviziunea, parapsihologică”, într-un capitol cu alți subiecți celebri ai unor astfel de manifestări extrasenziriale, pe care am publicat-o în anul 1999. la Editura Teora București.
            Câteva cuvinte și despre cutezanța mea de a aborda în acest mod aspecte din viața marelui nostru poet Mihai Eminescu… În baza unor studii sistematice în domeniul parapsihologiei, am publicat ulterior cărți pe profil, precum Mari prezicători, timp și destin, Dicționar de parapsihologie (în colaborare) și altele.   

20 aug. 2015

„Eu vreau să ştiu... Dar tu?”

Cât de adânci pot fi ascunzişurile sufleteşti? Cât de bine tăinuite pot fi misterele nebănuite din fiecare din noi? Cât de uşor ne lăsăm purtaţi de valul vieţii cu senzaţia că suntem victorioşi, puternici, glorioşi, bogaţi, superiori...? Sunt întrebări necesare, dar la care n-a putut răspunde nimeni până acum. Eminescu a ştiut să puncteze însă un detaliu important în ceea ce priveşte întrebările filosofice esenţiale: „Am înţeles că un om poate avea totul neavând nimic şi nimic având totul.”
Am vorbit în ediţia precedentă a rubricii date despre câteva aspecte filosofice abordate în nuvela „Sărmanul Dionis” care privesc lumea şi crearea ei, realitatea care nouă ne este inaccesibilă, amăgindu-ne doar cu o imagine falsă, întrucât ea este incompletă şi nedefinită, pentru că o vedem în forme şi nuanţe diferite.  Astăzi am să vorbesc despre o nuvelă necunoscută (poate decât celor specializaţi în domeniul operei eminesciene) „Avatarii Faraonului Tlá”. Este o nuvelă plină de transformări, de schimbări neaşteptate şi parcă întrerupte ale planurilor acţiunii, de indicii provocatoare care naşte, pe parcursul lecturii, idei neordinare, care par desprinse din ale fantasticului.  
La începutul nuvelei îl vedem în prim plan pe un bărbat (Regele egiptean Tlá), pe care îl urmărim parcurgând un drum către o mică insulă (care aminteşte de cea a lui Euthanasius, din nuvela „Cezara” a lui Eminescu). Odată ajuns la locul destinaţiei descoperim că stă lângă sicriul iubitei sale, Rodope, la căpătâiul căreia îşi dă şi ultima suflare.
E complicat să defineşti un anumit personaj singular sau să-l pui în centru pe Faraonul Tlá, pentru că el, pe parcursul nuvelei, preia diverse identităţi şi atunci devine dificil să-i dai un singur chip. Cert este că Eminescu, prin aceste transformări îl face pe acest personaj în avatarurile sale să trăiască diverse moduri de viaţă, îi dă posibilitatea să guste, rând pe rând, din mai multe cupe ale sorţii. El simte gustul puterii fiind Faraon, apoi pe cel al sărăciei, fiind un cerşetor, apoi pe cel al banului devenind bogat şi odată cu bogăţia, pe cel al dezamăgirii de lume, pe care o credea de vânzare sub orice formă sau aspect. La final gustul iubirii în braţele unui demon care îi dă alegerea între o viaţă întreagă, dar banală (care se scurge după acelaşi scenariu, tinereţe, familie, copii, bătrâneţe, moarte) şi o clipă de voluptate care este inevitabil distructivă. Cum credeţi, ce-a ales acest Faraon, care a trăit rând pe rând mii de ani şi n-a putut fi distrus de altceva decât de iubire?
Toate aceste transformări pun în lumină câteva aspecte ale vieţii, care nu ne arată decât că viaţa este incompletă şi nu le poate avea pe toate în egală măsură, vorba aceluiaşi Eminescu „Egalitate nu există decât în matematică”.
Atâta timp cât a avut putere Faraonul şi-a dorit iubire, cât a fost sărac, s-a pierdut în delir, cât a fost bogat, a crezut că poate cumpăra tot universul, dar s-a ciocnit de realitatea în care banii îţi cumpără numai minciuna unei prietenii sau afecţiuni nu şi pe ea însăşi. Doar la final, deşi conştient că va fi distrus a acceptat orbeşte iubirea demonică, fără să-şi mai dorească şi altceva...
În nuvelă se strecoară gânduri care-l descriu pe Eminescu şi în care-l vedem „muncit” de enigma vieţii:
„...un sărman visător sfărâmat de durere, doritor de moarte”- care ne aminteşte de repetitivul „redă-mă nefiinţei” rescris de multe ori pe filele celor 44 de caiete.
„O ţeastă goală cu gura rânjită se strâmba parcă la el... „ce te strâmbi, gândi el mânios...Ca şi când eu nu ştiu că ăsta-i sfârşitul omnipotenţei omeneşti?”...”- Conştiinţa care printr-o străfulgerare aduce aminte că „omnipotenţa umană”, forţa şi măreţia cu care îi stă în fire omului să se laude „încap bine-n patru scânduri”
„...Lume, am prins colţul fericirii în mână... Am aur, și de-aș zice de o mie de ori aur, n-aș ști încă bogăția ce o am în puterea mea... Și ce nu poți cumpăra cu acest metal strălucit, în care toți demonii lumii trăiesc... Tot, tot! Mărire, renume, coroane chiar... plăceri... și ceea ce plătește mai mult... dreptul și putința de-a disprețui lumea întreagă...Ce costă inocența unei copile? pot întreba eu, ce, iubirea unei mame pentru copilul ei ucis, ce, onoarea unui tată, ofilită prin ofilirea fiicei sale... mi s-ar șopti sume mari... mari pentru ei, nu pentru mine... Ce costă absoluțiunea bisericii pentru crimă... o sumă mare, dar o sumă... Ce costă mila lui Dumnezeu... s-o scoatem la vânzare... Ce, îndulcirea diavolului, ce, iubirea poporului, ce, gloria, ce costă opera unui geniu, cu care să-mi eternizez numele meu... Toate, toate sunt de vânzare...” – aşa gândea cel care s-a pomenit că are pivniţele pline cu aur şi argint, după care s-a convins că nu e chiar aşa... „Părere, părere... Gândeam a căpăta cu aur un lucru adevărat... o... recunoștință... o... iubire... Nimic, decât părerea acestora... Cerșetorul se va bucura c-am căzut... găsește o satisfacere, o mângâiere pentru durerea lui văzând un om avut căzând alături cu el... Cei bogați se vor bucura că văd rivalul ce le cumpără plăcerile că le-a lăsat câmp liber... că femeile și vinurile s-au ieftinit... pentru că nimeni nu le mai plătește așa de scump... nimeni nu mai pune o măsură mare asupra valorii acestor lucruri...[..] le-am plătit ca să mintă...aurul e izvorul făţărniciei ş-al minciunii...nimic adevărat...” – i-a trebuit o viaţă întreagă ca să înveţe asta, să se convingă de propria naivitate atunci când a crezut că aurul poate cumpăra totul.
Într-un final uită de toate şi se lasă cuprins de durerea amorului, care-l sfarmă şi oricum zice „...acum când aş da toată lumea pentr-o sărutare a ta şi viaţa mea-mpreună...” i se răspunde: „De un lucru fii sigur: te iubesc. Nu te lăsa înşelat de împrejurarea că amorul seamănă aşa de mult cu ura...Aş fi în stare să mă las ucisă pentru tine...”
Nu putem şti dacă demonul acesta a fost sincer sau nu, dar cert este că Angelo (unul dintre avatarurile Faraonului) a murit liniştit la auzul acestor vorbe, fără să mai râvnească la o altă viaţă.
Acum nu ne rămâne decât să ne întrebăm dacă nu suntem şi noi o transformare a unei identităţi de mii de ani. Cine ne poate garanta că am început o carte nouă odată născându-ne şi nu doar un capitol care le urmează pe celelalte? Ştim atât de puţine despre lume, despre viaţă, despre suflet, despre noi înşine, de ce n-ar merita să ne adresăm şi astfel de întrebări, chiar dacă nu vom putea răspunde niciodată la ele, oricum omului îi trebuie un vis ca să suporte realitatea, nu-i aşa?   
Natalia Țurcan, cititoare fidelă CAIE  

Mărturii inedite despre Mihai Eminescu

Zoe Dumitrescu Bușulenga (n. 20 august 1920, București - d. 5 mai 2006Mănăstirea VăratecNeamț) a fost o personalitate a culturii române, cu o prolifică activitate de cercetătorcritic și istoric literareseistfilozof al culturii,pedagog și politician român.
A fost membră a Academiei Române și a unor importante instituții culturale europene. După 1989 a ales să se retragă tot mai des într-o chilie a mănăstirii Văratec, călugărindu-se spre sfârșitul vieții sub numele de Maica Benedicta. A fost înmormântată la mănăstirea Putna.

A fost Eminescu un om religios? (fragment de interviu din anul 1999) 
În anul 1999, doamna acad. Zoe Dumitrescu Buşulenga – cercetător în istoria literaturii şi artei universale şi eminescolog de prestigiu – a fost oaspetele Episcopiei Dunărea de Jos, la invitaţia Prea Sfinţitului Episcop dr. Casian Crăciun,  ocazie cu care ne-a acordat un interviu pentru cotidianul gălăţean „Viaţa liberă”. A vorbit foarte mult despre Mihai Eminescu, „primul mare poet european al României”, cum îl numea, regretând faptul că încă mai există şi astăzi contestatari ai operei lui. Am rugat-o să ne împărtăşească atunci concluziile domniei sale privind dimensiunea religioasă a poetului. Aceste consideraţii sunt valabile azi şi oricând, fiind rodul unor cercetări intense, pornite din suflet (despre marele poet al neamului românesc, domnia sa a scris numeroase studii şi cărţi, printre care: „Eminescu – cultură şi creaţie”, „Eminescu şi romantismul german”, „Eminescu – viaţa, opera, cultura”), iar la sfârşitul vieţii s-a dedicat  slujirii şi recunoaşterii necondiţionate a lui Dumnezeu:
„Dacă a fost Eminescu un om religios, este o problemă complicată, pe care eu o studiez de ani de zile. Pentru că e plină de contradicţii viaţa şi gândirea lui în legătură cu dumnezeirea. A avut o educaţie religioasă extrem de îngrijită, ca toţi copiii de pe vremea aceea: două surori ale mamei lui erau măicuţe la schitul Agafton, iar el a învăţat buchiile pe genunchii bunicului de la Ipoteşti care l-a introdus în cărţile sfinte, în – să zicem şi noi ca Mateevici – „limba vechilor cazanii”, căci limba lui are un izvor necontenit în limba vechilor scriituri româneşti.
Dar… s-a întâlnit cu moartea: i-a murit iubita de 12-13 ani, pe care a avut-o la Ipoteşti. A scris atunci un mic fragment, reluat apoi în 1871, în „Mortua est!”, o poezie violent atee („De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,/ Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu„). De atunci a intrat în sufletul lui îndoiala. Întâlnirea cu moartea este o traumă, un şoc care te marchează. Prin 1876, scrie „Melancolie”, în care spune: „Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici”. Şi în sufletul lui s-a şters credinţa, şi el stă ca un mort viu, din care timpul roade ca un car… Recunoaşte pierderea credinţei şi o regretă.
Dar în 1883 scrie  „Luceafărul” –  mostră de acceptare a unui univers în al cărui centru se află Dumnezeu. El se ipostaziază într-un înger ridicat în slavă, pentru că nu mai are căderi ca la început, nu mai are complexul luciferic, s-a vindecat. Spre sfârşitul vieţii scrie „Rugăciune” şi „Răsai asupra mea, lumină lină”: „Ca-n visul meu celest de-odinioară/ O, maică sfântă, pururea Fecioară/ În noaptea visurilor mele vină” – o poezie superbă, în care îi cere Maicii Domnului să-l ajute să  redobândească cele trei virtuţi creştine, pe care el le cunoştea foarte bine: „Credinţa mea tu n-o lăsa să moară/ Deşi al meu e un noian de vină” – e aşa de frumos!…
În acelaşi timp, scrie un poem existenţial disperat: „Bolnav în al meu suflet” – foarte interesant, în care vorbeşte despre cele două fiinţe din el. Fiindcă „Înger şi demon” nu este, cum învăţam noi la şcoală, o simplă antiteză! În el erau „înger” şi „demon”, ca-n Goethe. La aceştia, foarte mari, ciocnirile între cele două ipostaze constitutive ale fiinţei sunt teribile – şi credinţa, şi necredinţa, şi finalul în care coexistă, avant la letre, cu tentă de autenticitate tragică, cu rugăciunea aceea care cere mântuire Maicii Domnului.
Şi mai figurează pe mineiul unei cărţi de la Mănăstirea Neamţ o însemnare în care un preot spune că l-a spovedit şi l-a împărtăşit pe Eminescu, pe care Creangă l-a adus când era bolnav. A stat un timp la bolniţa mănăstrii. Atunci, el i-a spus preotului: „Părinte, aş vrea să mor şi după moarte să fiu îngropat la marginea mării, lângă o mănăstire de maici, ca să aud în fiecare apus de soare „Lumină lină”…
Ei, trageţi şi dumneavoastră concluziile. Mie mi se pare că ne aflăm în faţa unei probleme enorme, cu mare adâncime, care poate nici n-ar trebui răscolită, fiindcă a-i răscoli sufletul acela tragic… Eu sunt convinsă că Maica Domnului a mijlocit pentru mântuirea lui.
Pe el, setea de absolut în căutarea adevărurilor ultime l-a dus la această necredinţă, şi el însuşi şi-a dat seama. În „Avatarurile sărmanului Dionis”, el se luptă cu timpul, cu spaţiul (e kantiană această istorie), învingându-le cu cartea magică despre Zoroastru. Era călugăr, în timpul lui Alexandru cel Mare şi, citind această carte, pleacă cu iubita lui în Lună şi acolo face tot felul de schimbări, fiindcă universul nu-i mai place: nu sunt destui sori, destule luni. Cei doi erau atât de puri, încât visează amândoi acelaşi vis, cum că îngerii treceau şi ei ascultau armonia cântărilor îngereşti. Fascinat de concordanţa dintre gândurile lui şi spusele îngerilor, îi vine în minte  un gând, care este o blasfemie: „Nu cumva eu sunt Dum…” N-a apucat să spună „Dumnezeu”, că a şi căzut trăznit din cer. Deci, a avut exact soarta lui Lucifer. A dorit, ca şi Lucifer, să ştie ce ştia Dumnezeu şi şi-a primit pedeapsa. Prin ploaie de fulgere şi trăznete, el reintră în avatarurile din secolul XIX, în Dionis, metafizicianul.
Ei, nu este interesantă această căutare nebunească a absolutului şi a iubirii? Roza del Conte a făcut cea mai desăvârşită disecare, după părerea mea, a operei eminesciene, în „Eminescu sau despre absolut”.
Acesta a fost Eminescu, pe care unii consideră astăzi că trebuie să-l denigreze. Theodor Codreanu a scris „A doua sacrificare a lui Eminescu”. Eu aş zice că au fost trei sacrificări: prima în timpul vieţii lui, când era privit de contemporanii săi ca o ciudăţenie. El venea ca un mare întemeietor de limbă poetică, venea ca un european. Este primul mare poet european al României! A doua a fost în anii ’50, când sovieticii aveau în plan să ne reteze rădăcinile. Şi a treia se întâmplă în momentul de faţă, promovată, din păcate, dinspre vest, ceea ce e o mare tristeţe. Eu înţeleg globalizarea, integrarea, dar nu fără identitate. A încerca să dărâmi acest „monument” – închinat, de alţii, în cinstea lui –  înseamnă să-ţi ignori tu puterile tale, de nevrednică şi măruntă creatură. Şi ceea ce e cel mai grav, să loveşti în valorile culturii tale tradiţionale. Asta nu înseamnă să te integrezi într-o cultură europeană, căci fără aceste valori nu vom putea nicodată supravieţui.”
În completarea acestui tablou menit să evidenţieze desăvârşirea spirituală a marelui poet, adăugăm mărturiile lui Ion Slavici din cartea „Omagiu lui Mihail Eminescu”, apărută la 20 de ani de la moartea poetului, în 1909, la Bucureşti, la Atelierele Socec & Comp.,  editată de „Comitetul comemorării – Galaţi” prin grija avocatului Corneliu Botez (cartea s-a vândut în beneficiul ridicării monumentului „Eminescu” din Parcul Municipal al Galaţilor).
În capitolul  „Eminescu – omul”, Ion Slavici, care i-a fost un apropiat prieten încă din timpul studiilor la Viena (1869), nu se referă explicit la latura religioasă a lui Eminescu. Totuşi, găsim în  descrierea însuşirilor de bază ale firii poetului multe din caracteristicile bunului creştin:
„Cel mai hotărâtor gând al lui era că omul e din fire bun, că odată toţi oamenii au fost buni şi că idealul social e ca iar să se facă buni cum au fost; dar acum, în zilele noastre, cei mai mulţi sunt stricaţi şi că stricăciunea s-a întins”… 
 „Era om cu trebuinţe puţine, dar cu apucături boiereşti, care ştia să sufere şi să rabde fără să se plângă; respingea cu oroare tot ce i se părea vulgar”. 
 „Era lipsit de ceea ce în viaţa de toate zilele se numeşte egoism, nu trăia prin sine şi pentru sine, ci prin lumea în care îşi petrecea viaţa, şi pentru ea. Trebuinţele, suferinţele şi durerile, întocmai ca şi mulţumirle lui individuale, erau pentru dânsul lucruri nebăgate în seamă. Ceea ce-l atingea pe dânsul erau trebuinţele, suferinţele, durerile şi întotdeauna rarele bucurii ale altora. De aceea, zicea el, că «multe dureri şi puţine plăceri» – nu pentru el, ci pentru lumea oglindită în sufletul lui. Nu l-au înţeles şi nu sunt în stare să-i pătrundă firea cei ce-i iau scrierile drept o manifestare a fiinţei lui individuale.” (sublinierea ne aparţine, căci în lumina ei, credem, poate că ar trebui reconsiderate multe aspecte din viaţa şi opera marelui poet).
„Flămând, zdrenţuit, lipsit de adăpost şi răbdând la ger, el era acelaşi om senin şi veşnic voios pe care-l ating numai mizerile mai mici ale altora”.
„Stăpânit de amor propriu, nimic la el nu era mai presus de dignitate: „Ceea ce li se poate ierta altora, nu pot să-mi permit eu”, zicea adesea”.
„Nu era în stare să mintă, să treacă cu vederea reaua credinţă a altora, să tacă şi atunci când era dator să vorbească, să măgulească, ori să linguşească pe cineva. În gândul lui, cea mai învederată dovadă de iubire şi de stimă era să-i spui omului, şi-n bine, şi-n rău, adevărul verde în faţă. Era în stare să se umilească, să stăruie, să cerşească pentru vreun nevoiaş. Pentru sine însuşi însă, cu nici un preţ. Vorba lui era vorbă şi angajamentul luat de dânsul era sfânt.”.
„Dispreţul lui faţă de unii era manifestarea iubirii faţă de toţi”.
La aflarea veştii că gălăţenii doresc să ridice un monument lui Eminescu, Ion Slavici a consemnat în această carte cuvinte memorabile, care demonstrează încă o dată marele suflet pe care marmura sculptorului Friederick Stork  avea să îl întruchipeze pentru eternitate:
„Dacă e adevărat că ne aducem cu pietate aminte de el şi că ţinem să-i ridicăm un monument, nu pentru el ridicăm monumentul acesta, ci pentru noi înşine şi pentru cei ce urmează după noi, să ne amintim în fiecare luptă pentru biruinţa binelui în care el a sângerat şi să urmăm cu puteri unite lupta aceasta spre care el a voit să ne îndrumeze”.
În aceeaşi măsură, celor care s-au gândit să-l propună spre canonizare pe Eminescu, le spunem astăzi – cu mâna pe inimă – că lor înşile le-ar fi necesară această icoană, nu lui!
Chipul lui Eminescu trebuie sărutat… doar în vis. 
A consemnat, VIOLETA IONESCU
Sursa: https://luceafarul.wordpress.com/.../violeta-ione

19 aug. 2015

CÂNTARE LIMBII ROMÂNE; CÂNTARE COPILĂRIEI


                                                                                                Elena DABIJA,
                                                                                                director CAI Eminescu
„Cine își uită cântecul de leagăn – ce mai ține minte?
Vin ca poet din tainele copilăriei mele.
Câtă zăpadă și câtă țară în copilăria mea!”
G. Vieru
       
     Cântare limbii române; Cântare copilăriei este întitulat CD-ul care înmănunchiază o selecție deosebită de versuri scrise de Grigore Vieru în lectura actriței Ninela Caranfil, Adelina Andrei și Alexandru Andrei.
            Acest proiect este un omagiu adus marelui poet Grigore Vieru cu prilejul jubileului de 80 de ani de la naștere.
            Pe supracopertă sunt aprecieri despre personalitatea lui Grigore Vieru: „Grigore Vieru este un mare și adevărat poet. Ne împrimăvărează cu o toamnă de aur. Cartea lui de inimă pulsează și îmi influențează versul plin de dor de curata și pura lui poezie.” (Nichita Stănescu); „Grigore Vieru este poetul acestei triste comete pre nume Basarabia. El și-a cucerit dreptul de a fi numit poet național, poetul întregii Țări. Cărțile sala au trecut Prutul devenind o permanență vibrantă în casele românilor, iar Albinuța sa polenizează cu hărnicie florile românismului zburând pe deasupra sârmei ghimpate.” (Ion Ungureanu); „... Acest poet născut de miresmele și durerile pământului său, așezat după o vorbă cunoscută – în calea răutăților, nu se rușinează să-și poarte tragedia și iubirea pe față” (Eugen Simion); „Cine dorește să afle ce au pățit românii din Basarabia în perioada în care s-au aflat sub stăpânire sovietică trebuie să citească studii de istorie. Cine dorește însă să afle ce au simțit românii din Basarabia în aceeași perioadă trebuie să citească poezia lui Grigore Vieru.” (Alex Ștefănescu); „O sublimă blândețe străbate în firea și în scrisul acestui excepțional păzitor al ființei naționale. Am băgat de seamă că tocmai blândețea mioritică îi exasperează pe adversarii de azi ai lui Grigore Vieru, oameni acriți de necruțitoarea invidie a fraților complotiști din baladă.” (Theodor Codreanu); „... De aproape patru decenii cei care s-au lățit peste noi nu încetează să se întrebe cu mirare: de unde a apărut Grigore Vieru? Când nu trebuie să fie, când toată intelectualitatea basarabeană a fost decimată, deportată, speriată, strivită din fașă și locul fusese ars încă pentru o sută de ani înainte.” (Nicolae Dabija); „Un pom înflorit este acest minunat cântec din adâncurile ființei, Numit Grigore Vieru, cel mai cunoscut și iubit de toate vârstele, poetul de pe malul Prutului...” (Ioan Alexandru); „Oricât de eterne ar fi temele și motivele poetului, îl caracterizează mai degrabă o angajare concretă în realitățile noastre. Un poet de adâncimea și descătușarea emoțională de felul lui Grigore Vieru nu poate să nu aibă și simțul acut al timpului, a ceea ce este esențial pentru omul de astăzi.” (Mihai Cimpoi); „Blând și viteaz, tradiționalist nși modern, Grigore Vieru ne-a lăsat un abecedar, Albinuța, pentru întreaga Românie de azi și de mâine.” (Eugeniu Coșeriu, Germania); „Poezia lui Grigore Vieru a făcut mai mult pentru unitatea națională a tuturor românilor decât toți politicienii și decât toate armatele la un loc. Și pentru că unitatea națională nu este pe de-a-ntregul realizată, Vieru e o rană, iar poezia lui e o dramă.” (Adrian Păunescu);
            Avem posibilitate să ne informăm și despre biografia actriței Ninela Caranfil în lectura căreea sunt majoritatea versurilor.
            Această capodoperă sonoră este divizată în două compartimente precum: I. Cântare copilăriei cuprinde 43 poezii: Legământ; De leagăn; Stea-stea logostea; Mama; Cântec despre alb; Cântarea copilăriei; Puișorii; Măicuța; Cântec de leagăn; Mama; Tu iarbă, tot ai mamă; Băiețașul din ochii mamei; Iese tata la balcon; Să mergi frumos; Pasărea; Rândunică-rândunea; Hultanul; Purcelul; Grăurașul; Cântecul puișorului de melc; Telefonul păsăruicii; Albina; Furnica; Ploaia; Ploaia; Curcubeul; Unde fugi tu, valule; Greierașul; Toamna; Două mere; Iarna; Oul; Puiul; Vaca; Iată vine Anul Nou; Greierașul; Boc-boc-boc; Cum se spală ariciorii; La școala iepurașilor; Rățoiul; Bunica; Primăvara; Vara.
            II. Cântare limbii române cuprinde 6 poezii: Frumoasă-i limba noastră; În limba ta; Limba noastră cea română; Limba noastră; Satele Moldovei; Țărișoara mea.
            La CD au mai colaborat Claudia Pătrânac – actriță, profesoară de artă teatrală, șef catedră educație estetică, Liceul Teoretic „Mihai Viteazul”, mun. Chișinău, Adelina Andrei – elevă în clasa a 5-a, Liceul Teoretic „Mircea Eliade”; Alexandru Andrei – elev în clasa a 4-a, Liceul Teoretic „Miguel de Cervantes”; Anatol Cucu – coloană sonoră și foto de Mihai Potârniche.
            Mulțumiri tuturor pentru realizatrea acestui CD, pentru grija față de cultura și personalitățile neamului. Vă invit cu drag la Centrul Academic Internațional Eminescu să audiați aceaste poezii-capodopere.

18 aug. 2015

EMINESCIANA POETICĂ: REINTERPRETĂRI UCRAINENE



Dumitru APETRI,
dr. în filologie
Crearea de opere literare noi în temeiul unor modele consacrate este o practică cunoscută în literaturile lumii, inclusiv în literatura română. Referindu-ne la doi dintre cei mai citiţi poeţi români – M. Eminescu şi G. Coşbuc, vom constata următoarele: vreo optsprezece poezii eminesciene au în subtitlu indicaţia: după N. Lenau, Fr. Schiller, Shakespeare, Goethe, Hoffmann fon Fallersleben,
V. Hugo ş.a. Nu mai vorbim de poezia de inspiraţie folclorică – aspect bogat, interesant şi de aceea tratat de ştiinţa literară în repetate rânduri. Printre lucrările mai consistente la tema corelaţiei subiectelor eminesciene cu creaţia populară orală se înscriu cele care poartă semnătura cunoscutului cercetător Ion Rotaru, a eminentului eminescolog Perpessicius şi a distinsului filolog ieşean Gheorghe Drăgan [1].
În volumele de creaţie poetică coşbuciană de asemenea vom afla precizări de genul: după Strodmann, Langbein, Edwin, Bormann, Geibel, Lermontov, după o poveste populară, o legendă franceză, un cântec grecesc, baladă din Albania ş.a.m.d. Fenomenul respectiv al activităţii poetului din Năsăud este tratat amănunţit într-un studiu monografic semnat de Gavril Scridon [2]. Exemplele ar putea fi continuate cu referire şi la alţi creatori români de opere beletristice.
Mai rare sunt cazurile când un scriitor se încumetă să plăsmuiască un număr impunător de creaţii versificate ce au la bază opera unui poet de incontestabil prestigiu. E cazul scriitorului Vasile Voiculescu care a oferit cititorului român treizeci şi patru de „sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară”. Împărtăşim opinia ilustrului critic şi istoric literar C. Ciopraga, precum că ne aflăm în posesia unor sonete, „în aparenţă shakespeariene, dar propulsând, în subtext, experienţe personale implicând o particulară vibraţie lirico-filosofică faţă de metamorfozele erosului” [3, p. 217] şi că, prin aceste texte, poetul român a demonstrat „disponibilităţi creatoare la nivelul unor rarisime disponibilităţi vitale” [3, p. 222].
O faptă literară similară cu cea a poetului V. Voiculescu a întreprins recent scriitorul ucrainean Oleg Goncearenko, propunând cititorului din patria sa o carte care conţine şaizeci şi şase de poezii şi poeme, în esenţa lor, nişte recântări după tezaurul poetic al neîntrecutului Eminescu şi vreo treizeci de poezii inspirate din creaţia poeţilor Z. Stancu, Gr. Vieru, L. Damian, G. Meniuc, V. Teleucă, P. Zadnipru, B. Istru, P. Boţu, Agnesa Roşca şi A. Lupan [4].
În impresionantul eseu Ucraina mea… Moldova mea autorul constată că e copilul a două popoare, că natura l-a înzestrat cu două aripi: una alimentată de entitatea ucraineană – linia tatălui, iar a doua de fiinţa mamei, care-i murmura deasupra leagănului vechi doine cu cocori şi basme cu Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene. Ca să devină o individualitate creativă, integră, ne mărturiseşte poetul, i-au trebuit Învăţători. Primii dascăli i-au fost scriitorii ucraineni. Ei i-au alimentat una dintre aripi. Cea de a doua şi-a absorbit sevele din scrisul românesc cu care s-a familiarizat pe parcurs şi pe care l-a replăsmuit în limba lui Şevcenko – marele Cobzar al Ucrainei.
Numai având două aripi viguroase, a putut să se ridice în slăvi şi să simtă imensitatea Cerului. Geniul eminescian, zice poetul, i-a vindecat inima de aritmie. O frază simplă, dar încărcată de esenţe revelatorii încoronează nominalizatul eseu: forţa noastră provine din dragoste, anume ea, dragostea, ne făureşte şi ne asigură viitorul.
Până să apară neordinara carte a lui O. Goncearenko ce conţine cântări şi recântări din Eminescu şi din alţi câţiva poeţi români, opera eminesciană a cunoscut câteva eforturi de integrare în albia spiritualităţii ucrainene. Acest proces porneşte în 1903 şi se desfăşoară  până în anii ’50 ai sec. XX printr-un număr destul de restrâns de tălmăciri şi aprecieri critice. Anul 1952 pune începutul unei faze noi – publicarea pachetelor de versuri care au apărut consecutiv în 1952, 1974, 1989 şi în 2000. Tot în anul aniversar 1989 a văzut lumina tiparului la Kiev şi prima culegere de proză intitulată Зневiрений духGeniu pustiu. Mai amănunţit despre aceste acţiuni editoriale aflăm informaţii în cărţile subsemnatului Arta replăsmuirii artistice (p. 95-107) şi Atitudini şi opinii (p. 28-35) [5]. Merită a fi menţionate în acest context încă două apariţii: placheta plurilingvă Floare albastră editată la Chişinău [6] şi culegerea de tip antologic Mihai Eminescu. Opera lirică ce a văzut lumina tiparului relativ recent la Cernăuţi [7]. Toate aceste volume conţin traduceri propriu-zise, pe când recenta ediţie a lui O. Goncearenko constituie o nouă modalitate de interpretare şi receptare  a poeziei eminesciene – recântarea.
Uneori se întâmplă ca gradul de libertate interpretativă, pe care-l oferă recântarea, să se soldeze cu nişte pastişe, adică reproduceri mimetice. Consultarea mai multor texte din ultimul volum ne-a convins că O. Goncearenko a depăşit faza mimetismului şi a oferit cititorului, în majoritatea cazurilor, nişte veritabile exerciţii de ingeniozitate.
Pe poetul de frunte, prozatorul, publicistul şi traducătorul luat în discuţie (a semnat până în prezent vreo douăzeci de cărţi, unele dintre ele învrednicindu-se de premii literare prestigioase) l-a îndemnat să recurgă la modalitatea „cântări – recântări” opinia proprie conform căreia obţinerea echivalenţei ideatice, dar mai ales a consonanţei fonice în traducere e aproape imposibilă. Anume această convingere l-a determinat să aleagă calea recântărilor. În cartea nominalizată, pe parcursul a peste o sută de pagini, aflăm creaţiuni poetice ucrainene inspirate de poeziile şi poemele eminesciene. Bucură faptul că printre operele lirico-epice figurează şi magnificul poem Luceafărul.
O bună parte din replăsmuirile lui Oleg Goncearenko tind insistent să reproducă, şi adeseori le reuşeşte, cele trei componente mari şi, bineînţeles, definitorii, ale operei literare: mesajul/potenţialul ideatic, imaginea artistică şi melodicitatea/muzica textelor. Îndeosebi s-au soldat cu succes variantele poeziilor De-aş avea…, Somnoroase păsărele, Lacul, La steaua…, Înger de pază, De vorbiţi mă fac că-n-aud, sonetul Trecut-au anii şi altele câteva. Din poezia Floare albastră a fost supusă unei recântări reuşite doar prima jumătate de text (7 strofe din cele 14). Pentru confruntare transcriem prima strofă a originalului De-aş avea… şi fragmentul respectiv al recântării ucrainene:
De-aş avea şi eu o floare                А була б у мене квiтка
Mândră, dulce, răpitoare,              з тих, що мають всiм привiтно
Ca şi florile din mai,                      у весiнньому степу –
Fiice dulci a unui plai,                   Осявають нiч слiпу,
Plai râzând cu iarbă verde,            посмiхаються до неба,
Ce se leagănă, se pierde,                ŭ бiльш нiчого ïм не треба!
Undoind încetişor,                          Про любов шумить трава
Şoptind şoapte de amor.                  Зовсiм заŭвi там слова.

În fragmentul citat sunt prezente imaginea plaiului ce surâde prin mijlocirea vălului de iarbă verde, chipul copiliţei blândişoare ca o zi de primăvară, veşmântul floral, doina etc., sunt respectate concomitent ritmica, strofica, este reprodusă muzicalitatea. Inspiraţie denotă întregul text.
Putem spune că în mai multe variaţiuni poetice ucrainene se resimte atmosfera generală eminesciană, dar întâlnim în paginile volumului şi distanţări evidente şi uşor detectabile: e cazul finalelor din sonetele Iubind în taină Любив таємно я, Cum oceanu ’ntărâtat Як заштормили далi океану..., a ultimei strofe din poezia Cântecul lăutaruluiПiсня леутара, a abaterilor stridente care caracterizează textul Horia ş.a. În sonetul De ce mă-ndrept ş-acum poetul ucrainean operează cu noţiunile geniu şi poet care lipsesc în original. Tot în acest text se încalcă aranjamentul strofic de sonet.
Intenţia enunţată de Oleg Goncearenko în prefaţa volumului a fost una nobilă şi importantă: să contureze, în măsura posibilităţilor sale, spiritul romantic al creaţiei artistice romanice, iar Eminescu, neîndoielnic, este cel mai de seamă romantic român şi unul dintre cei mai valoroşi romantici ai literaturii universale. Această aspiraţie, zice dânsul, mi-a răvăşit toată moştenirea maternă (după mamă, cum ne-a mărturisit, poetul e moldovean). Nu întâmplător, în precuvântul său din cartea discutată, academicianul M. Cimpoi menţiona: „Rădăcinile genealogice „moldoveneşti” îl ajută să contacteze cu opera marilor scriitori români, despre care scrie, cu emoţie şi admiraţie, într-un eseu intitulat Ucraina meaMoldova mea. Eminescu, bunăoară, îi apare ca un fenomen, produs prin voinţa lucrării lui Dumnezeu, pe care şi-l reprezintă, precum pe Şevcenko, drept un Stâlp de Foc care luminează sufletul şi cugetul, strigând cu Veşnica Chemare la sine prin abisala esenţă puternic luminătoare a existenţei” [4, p. 3].
Includerea în paginile cărţii a unui şir de creaţii poetice inspirate de plăsmuirile poeţilor moldoveni enumeraţi deja, dar şi a unei poezii a lui Z. Stancu s-a făcut, credem, tot din năzuinţa autorului de a-i oferi cititorului o imagine mai amplă şi, respectiv, mai convingătoare a romantismului romanic.
Felul cum au fost selectate textele eminesciene, dar şi cele ale altor poeţi mărturiseşte un simţ poetic fin al scriitorului ucrainean, o intuiţie aparte a valorii artistice. Desigur, noua cale de tranzacţie a limbajului poetic are părţile ei vulnerabile, am putea chiar să vorbim de anumite scuze, pe care aceasta le implică, dar bucură, în primul rând, faptul că acest mijloc specific de dialog literar s-a dovedit capabil, după convingerea noastră, să suscite interesul cititorului din patria lui T. Şevcenko pentru geniala operă eminesciană şi pentru un anumit număr de poezii ce aparţin altor poeţi care i-au atras atenţia interpretului ucrainean incitându-i imaginaţia.
Consistenţa recentei apariţii editoriale e susţinută şi de compartimentul de poezii dedicate de O. Goncearenko prealuminoasei Moldove (e determinativul care-i aparţine). Acest florilegiu poetic este precedat de eseul Ucraina mea Moldova mea…, eseu scris, cum s-a subliniat deja, la o înaltă cotă emotivă, chemând insistent semenii să dea glas inimii. Inimii sale generoase şi pline de căldură poetul i-a dat rezonanţă  şi ecou prelung, ademenitor prin intermediul celor douăzeci şi şase de poezii dedicate unor personalităţi provenite din spaţiul roman: lui Ovidiu, domnitorilor Vasile Lupu şi Ioan Potcoavă, omului de cultură, academicianului Mihai Cimpoi, eminenţilor cântăreţi Sofia Rotaru, Ion şi Doina Aldea-Teodorovici.
Crearea unei imagini credibile a unui spaţiu străin se obţine, în primul rând, prin explorarea artistică a etnopsihologiei, dar şi a componentelor care formează cadrul geografic, a elementelor ce alcătuiesc coloritul local. Dacă specificul etnopsihologic a fost exploatat puţin de data aceasta, atunci celelalte caracteristici denotă o prezenţă activă. Printre denumirile de popoare figurează dacii (autorul ţine să precizeze că în fiinţa sa vibrează genii dacici), întâlnim astfel de antroponime ca  Tudor, Petru, Ion care se află pe calea reînvierii; printre toponime – Dacia, Moldova, Bucureşti, Iaşi, Chişinău, Cocieri, Drumuri orheiene, Podul de la Dubăsari ş.a.; printre hidronime – Dunărea, Nistru, Prutul, Siretul etc.
Numeroase sunt noţiunile, unităţile onomastice şi realiile care se succed în cântările originale ale poetului: Casa mare, codrii de basm ai Moldovei (în genere plaiul mioritic e văzut ca un areal spaţios inundat de lumină), haiduci, lăutari, doina, codane încântătoare (Eminescu: fiice dulci a unui plai), soiuri proslăvite de struguri, vinuri vestite create la est de Prut ş.a.m.d.
Acestea şi alte realii româneşti care au alimentat bogata imaginaţie a autorului formează imaginea veritabilă şi impresionantă a realităţilor pe care le-a îndrăgit şi le-a evocat într-o manieră care impresionează.
Referinţe bibliografice

1. Rotaru, Ion. Eminescu şi poezia populară, Editura pentru literatură, Bucureşti; 1965; Perpessicius. Eminescu şi folclorul. În: Eminescu, poetul naţional, Bucureşti, Editura Eminescu, 1982; Drăgan, Gheorghe Poetica eminesciană. Temeiuri folclorice, Polirom, Iaşi, 1999.
2. Scridon, Gavril. Ecouri literare universale în poezia lui Coşbuc. Studiu de literatură comparată, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1969.
3. Ciopraga, Constantin. În ritm cu Shakespeare. În: Amfiteatru cu poeţi, Editura Junimea, Iaşi, 1995
4. Гончаренко, Олег. За Еминеску… до себе (Спiви-переспiви) – După Eminescu…spre sine (Cântări-recântări), Мелiтополь, 2012.
5. Apetri, Dumitru. Arta replăsmuirii artistice. I. Chişinău, 2008; Atitudini şi opinii, Chişinău, ,,Magna – Princeps”, 2010.
6. Eminescu, Mihai. Floare albastră. Poezii în română, rusă, ucraineană, găgăuză, bulgară. Chişinău, 2001.
7. Eminescu, Mihai. Opera lirică din programa şcolară. Antologie româno-ucraineană. Pro Litera, Cernăuţi, 2010.

17 aug. 2015

Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor

În aşteptarea Congresului Mondial al Eminescologilor
                                                                                           Tudor Nedelcea, prof. dr.
S-a mai făcut un pas în evoluţia eminescologiei contemporane: Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, în colaborare cu Academia de Ştiinţe Medicale a organizat, la 27 iunie 2014, dezbaterea Patografia lui Eminescu: adevăr şi legende, la care au participat medici-profesori, istorici şi critici literari, oameni de ştiinţă din varii domenii, jurnalişti.
Urmare  acestei dezbateri a rezultat volumul Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor, cu un argument de Eugen Simion şi cuvânt înainte de Irinel Popescu, volum apărut chiar de Ziua Culturii Naţionale şi a Poetului, la 15 iunie 2015, la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, cu sprijinul Centrului de Chirurgie  Generală şi Transplant Hepatic „Dan Setlacek”, în viziunea grafică a lui Mircia Dumitrescu.
De ce „maladii imaginare”? Pentru că în jurul lui Eminescu s-au ţesut tot felul de legende, viaţa sa a fost tabloizată la cel mai josnic nivel, sfârşitul vieţii sale – tragic, ca şi a altor mari creatori – stârnind imaginaţia multor „eminescologi”. S-a mers cu tabloizarea  biografieipână la acuzaţia de implicarea lui Titu Maiorescu în boala şi moartea Poetului sau de a-l propune pentru... canonizare.
Datorită acestui aspect, acad. Eugen Simion, pledează, în Argument pentru necesitatea unei astfel de dezbateri ştiinţifice şi pentru tipărirea intervenţiilor unor reputaţi istorici sau medici de diverse specialităţi. Constatând că, în ultima vreme, opera eminesciană este supusă „unei negaţii insalubre, fie unei laude lipsite de orice noimă”, Eugen Simion sintetizează: „Eminescu este, azi ca şi ieri, în calea tuturor: zelatori, delatori, retori, limbuţi, complexaţi, resentimentari şi, vorba lui Noica, nemernici”.
Eugen Simion nu numai comentează pertinent creaţia lui Eminescu, dar, pragmatic, a făcut enorm pentru cunoaşterea, în întegritate, a creaţiei eminesciene, editând-o în celebra colecţie Opere fundamentale de la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, reeditând ediţia critică Perpessicius cu o excelentă introducere (M. Eminescu, Opere. Poezii, 2013), reeditând, în aceeaşi colecţie, Opere fundamentale, în trei volume, Articole politice. Fragmentarium(2015), materializând, apoi visul lui C. Noica de facsimilare a manuscriselor eminesciene (N. Manolescu le-a considerat „maculatoarele lui Eminescu”) în 38 de volume, dăruite marilor biblioteci din ţară şi de peste hotare etc.
Este o dovadă grăitoare a interesului constant al celui mai important critic literar şi editor de azi faţă de spiritul eminescian „care a înţeles că suferinţa face parte din destinul său. Şi-a asumat, cu o sinceritate şi o luciditate despre care n-am putea spune, acum, decât că amândouă arată o adâncă, tulburătoare şi firească anxietate omenească”.

Eugen Simion se arată de-a dreptul indignat de acuzarea unora cum că Titu Maiorescu ar fi vinovat de sfârşitul tragic al lui Eminescu, sau, falsificându-i biografia, chiar l-ar fi omrât: „legislatorul culturii române, creatorul criticii estetice, criticul care a impus pe Eminescu, I.L. Caragiale, Slavici şi Creangă,  şi a apărut ideea de adevăr în cultură, apare, acum, ca un simbol al complicităţilor joase şi inspiratorul şi proteguitorul unei odioase crime inteletuale. Ar fi de plâns, dacă n-ar fi râs”.
Era necesară această punere la punct, pentru că „aberaţia se lăţeşte şi face carieră într-o cultură a suspiciunii şi a comploturilor”; unele posturi de televiziune au crezut că au descoperit misterul morţii... lui Eminescu. Semicultura sau barbaria, ca să ne exprimăm în termenii eminescieni ( Las’ că lipsa de cultură adevărată e egală cu lipsa de moralitate în sensul mai înalt al cuvântului”, „Curierul de Iaşi”, IX, nr. 137, 17 dec. 1876, p. 3) este pe gustul vulgului, câştigă teren azi, iar promotori, acestora devin vedete peste noapte. Nu se merge pe studierea  plenară a tuturor textelor eminesciene, chiar a „Însemnărilor cu caracter intim, în care Eminescu transcrie convorbirea (cearta) sa cu Ecaterina Szöke, prima soţie a lui Slavici, din seara zilei de 27 iunie 1883 (zi premergătoare „bileţelului” trimis lui Titu Maiorescu  - „mesaj indecent, surprinzător de inuman” – şi a internării sale) (Vezi, Tudor Nedelcea, Eminescu, Bucureşti, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2013, p. 337-340).
„Ireproşabilul, olimpianul, domnul Maiorescu”, cum îl defineşte Eugen Simion, l-a descoperit pe Eminescu, i-a tipărit prima ediţie de Poezii, precizând că secolul 20 va sta „sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale”, i-a sprijinit cariera poetică şi intelectuală, aflându-se într-o permanentă atitudine de „solidaritate intelectuală ireproşabilă”, aşa cum a consemnat şi G. Călinescu.
Argumentele privind necesitatea apariţiei, azi (când zelatori şi detractori deopotrivă intră cu brutalitate şi fără o noimă de echilibru în judecata Poetului), a cărţii Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor nu sunt greu de aflat. Reputatul istoric Ioan Aurel Pop şi medicii au studiat documentele vremii, inclusiv cele medicale, ajungând la concluzia umanimă că Eminescu n-a avut lues (sifilis), ci psihoza maniaco-depresivă (în limbaj psihiatric modern: „tulburare afectivă bipolară”), datorată suprasolicitării sale psihice (mai ales în redacţia „Timpului”), diagnostic prognozat şi de medicii vienezi, intuit şi de Titu Maiorescu, validat şi de Ovidiu Vuia.
Ce schimbă aceste precizări ale unor specialişti în destinul lui Eminescu, se întreabă Eugen Simion: „nu schimbă nimic esenţial în ceea ce priveşte opera”, ci doar pune capăt speculaţiilor poliţieneşti. Eminescu „a murit sfâşiat de un rău tratat medical, sfâşiat de un rău mai adânc (de ordin psihic)”, fiind „conştient de răul ascuns ce-l roade”, conchide autorul Prozei lui Eminescu.
Cuvântul înainte al volumului, semnat de medicul Irinel Popescu, membru corespondent al Academiei Române, subliniază limitele epocii în care Eminescu a suportat boala (1883-1889), „în care mijloacele diagnostice şi terapeutice de care dispunea medicina vremii erau foarte departe de cele de azi, atât diagnosticele, cât şi tratamentele aplicate par să nu fi fost cele mai adecvate”.
Acesta este motivul, recunoaşte reputatul medic, pentru care demersul iniţiat de Academia de Ştiinţe Medicale, „la îndemnul acad. Eugen Simion”, are în vedere două mari premize: tratarea subiectului „strict medical şi cu maximum de obiectivitate”, precum şi o „abordare multidisciplinară”. În opinia sa, Eminescu a avut „o ereditate încărcată”, muncă excesivă, injectarea cu mercur a avut „efecte toxice majore”, provocându-i probabil, stopul cardiac care i-a fost fatal; însăşi necropsia a prezentat „serioase lacune”.
Studiindu-l în contextul istoric, socio-politic al epocii, dar şi în context personal, acad. Ioan Aurel Pop şi dr. Ioana Bonda fac unele precizări necesare: era pătruns de „ideea naţională română, ura liberalilor” ( de fapt, a aripii roşii a Partidului Liberal), acuzaţia acestora de risipirea banului public de către Titu Maiorescu acordaţi lui Eminescu pentru finalizarea studiilor, inclusiv a doctoratului, articolele sale „ critice la adresa liberalilor sau a liberalismului”, apărarea drepturilor românilor din Imperiul Austro-Ungar, criticarea vehementă a politicii anexioniste ţariste şi „impunerea politicilor şi măsurilor economice de către factorii externi, devenind un «ziarist de investigaţii incomod»”, chiar şi pentru conservatori sau pentru Titu Maiorescu („poetul l-a acuzat pe Maiorescu de lipsă de patriotism”?!, exagerat, în opinia noastră), activitatea sa în Societatea „Carpaţi” etc.
În opinia celor doi istorici clujeni, „boala poetului, izbucnită în 1883, a fost generată de un complex de factori cu acţiune sinergică, ducând la apariţia stării de psihoză”, iar „ răzvrătirea în faţa nedreptăţilor zilnice i-a acutizat starea de dezamăgire şi de neputinţă şi i-a şubrezit starea de sănătate”.
Cred că era necesar, în acest volum, şi un studiu pertinent al acad. Mihai Cimpoi.
Acad. Victor Voicu, medic şi farmacolog, analizează sindromul maniaco-depresiv, intoxicaţia iatrogenă cu mercur şi consecinţele acestui tratament (efecte psihice şi neurologice centrale şi periferice), erorile de diagnostic în cazul lui Eminescu, ajungând la concluzia, fundamantată pe „documente, mărturii, scrisori, date clinice, date anatomo-patologice” că Eminescu a avut un „ sindrom maniaco-depresiv”, iar erorile de diagnostic şi tratamentul îndelungat cu mercur injectabil „ a supraadăugat sindromului maniaco-depresiv o componentă neurotoxică, cu o agravare a depresiei şi apariţia  altor simtome psihice, neurologice şi organice”.
Prof. dr. Octavian Buda aplică patografia şi biografia medicalizată pe „cazul” Eminescu, în special patografia lui Panait Zosin din 1903, a lui C. Bacaloglu din 1936, constatând că autorul Luceafărului „ nu a fost decât un hipersensibil, la care toate bucuriile, întristările, decepţiile au avut şi în acest domeniu un ecou dintre cele mai puternice”, că „identificarea autor-operă  devine necesară şi că materialul biografic şi textele literare trebuie apreciate în bogăţia nuanţelor lor”.
Din perspectiva psihiatriei actuale, prof. dr. Dan Prelipceanu supune cercetării sale boala psihică, începând cu primul acces de manie acută din 28 iunie 1883. „În opinia noastră, Eminescu era, ca fire, ca personalitate, un ciclotim, care a prezentat cele trei episoade maniacale unele cu factori psihotici”, el suferind de o „tulburare afectivă bipolară tip I, cu episoade maniacale acute cu factori psihotici congruenţi cu dispoziţia, alternate cu perioade de subclinici depresive şi cu remisiuni (parţiale) interfazice”.
Prof. dr. Călin Giurcăneanu prezintă Punctul de vorbire al dermatologului privind diagnosticul de sifilis, menţionând: „nicio leziune cutanată descrisă şi nicidecum afectarea neuro-psihică nu pot susţine diagnosticul unui sifilis terţiar sau congenital tardiv; examenul anatomopatologic nu arată leziuni specifice de sifilis terţiar (creier, cord, ficat etc.); ţinând cont de predispoziţia genetică, familială, probabil că Eminescu suferea de o afecţiune bipolară, maltratată ca un posibil sifilis terţiar, decesul survenind printr-o intoxicaţie cu mercur”.
Neurologul Bogdan O. Popescu propune o perspectivă actuală asupra bolii şi morţii lui Eminescu: „ pe baza argumentelor menţionate aici pe scurt, cred că Eminescu a suferit de tulburare bipolară şi că argumentele că ar fi avut paralizie generalizată progresivă nu sunt nici pe departe nici suficiente, nici clare”.
Nici patologia  cardiovasculară n-a fost neglijată în cazul lui Eminescu. Prof. univ. dr. Eduard Apetriei ajunge la următoarele concluzii : „Suferinţa clinică a lui Eminescu, mă refer la suferinţa adăugată celei psihice, poate fi interpretată ca având o componentă importantă cardiacă, produsă cel mai probabil prin afectarea irigării miocardului, în cadrul cardiopatiei ischemice.(„circulaţie cardiacă neregulată, mici sincope, oboseală”, decesul subit).
Datele anatomice, interpretate în contextul celor menţionate, nu pot susţine aortita luetică, ci pot mai degrabă a fi explicate de un proces atherosclerotic apărut la un om tânăr cu mulţi factori de risc (plăci de aterom vizibile pe partea cercetată a aortei).
Nu sunt descrise în buletinul necroptic leziunile ce se întâlnesc în lues: dilataţia aortei, anevrisme şi afectarea valvelor aortice.
Intoxicaţia cu mercur a avut un rol de accelerare şi agravare a leziunilor vasculare arteriale (descrise în cercetările recente) şi a făcut posibilă apariţia manifestprilor clinice ale aterosclerozei la un om tânăr”.
Despre otită, o boală mai puţin cunoscută în cazul lui Eminescu, se pronunţă dr. Codruţ Sarafoleanu. Plecând de la observaţia dr. Obersteiner cum că în urechea stângă a Poetului e „o uşoară scurgere”, doctorul bucureştean constată că „acufenele şi ameţelile prezente şi la Eminescu sunt explicate de patologia psihiatrică şi nu de eventuala infecţie cronică a urechii”.
Specialistul în medicina legală, prof. univ. dr. Vladimir Beliş, constatând că, în a doua jumătate a secolului XIX, cunoştinţele şi tratamentul despre sifilis „erau precare”, constatând „bizareriile comportamentale” descrise (cu obiectivitate ?) în presa vremii, consideră că „tratamentul cu preparate ce conţin mercur, induc un sindrom neurologic progresiv, cu ataxie, tremurături, tulburări de deglutiţie şi de vorbire, anxietate, instabilitate şi depresie psihică”. Studiind Controversele privind sănătatea Poetului (diagnosticul de deces: meningită cronică): diagnosticul de „paralizie generală progresivă”, neexaminarea scalpului spre a se constata dacă a fost lovit sau nu cu o piatră, precaritatea cunoştinţelor medico-legale şi de morfopatologie, „sumarul examen asupra creierului”, lipsa descrierii rinichilor spre a dovedi intoxicaţia cu mercur), Vladimir Beliş se arată oarecum pesimist în stabilirea „ de o  manieră ştiinţifică, existenţa sau nu a bolilor de care a suferit Eminescu”, considerând, însă, „gravele consecinţe ale tratamentului cu mercur”; în consecinţă, „nu văd cu ce suntem avansaţi dacă hotărâm sau nu că Eminescu a fost bolnav, când acesta a lăsat în urmă opera sa nemuritoare, care azi în treacăt fie spus, a ajuns chiar să fie ponegrită de persoane cu veleităţi de critici literari”.
Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor este o apariţie editorială de excepţie, menită să aducă azi preţioase şi necesare clarităţi într-un domeniu în care s-au emis multe ipoteze, nu toate benefice.