6 aug. 2015

„Eu vreau să ştiu... Dar tu?”

Aşa se face că finţa umană poate fi diferit construită, dar e întotdeauna demnă de studiat şi cercetat. Toţi filosofii lumii au pus mare preţ pe idee şi concept, termeni în care au găsit materializarea vieţii lor. Nu întotdeauna însă filosofia este deopotrivă înţelepciunii sau mai ales o subânţelege pe cea din urmă. Un filosof nu e neapărat un înţelept, deşi un înţelept e aproape întotdeauna şi un soi de filosof. Realitatea românească însă ne face să observăm că toţi filosofii români sunt întâi înţelepţi, fapt care ne arată izvorul rafinamentului lor în gândire şi comportament.
Am vorbit în ediţia precedentă (şi primă) a rubricii noastre despre filosoful român Constantin Noica şi cartea sa „Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii romneşti” În ediţia de astăzi am onoarea de a vă spune mai multe despre Eminescu prin prisma acestui om deosebit, care a fost Costantin Noica.
Constantin Noica a fost de fapt filosof, poet, eseist, publicist și, desigur, scriitor. În urma studiilor liceale la Bucureşti, la Liceul „Spiru Haret”, unde îl are drept profesor pe matematicianul şi (paradoxal, dar nu prea) poetul Ion Barbu, devine discipolul lui Nae Ionescu la facultatea de litere şi filosofie şi îşi scrie lucrarea de licenţă la tema „Problema lucrului în sine la Kant”.
Astfel, fiind foarte apropiat de teoriile kantiene a reuşit să facă o descriere amplă a atitudinei eminesciene faţă de Kant şi scrierile sale:
„Cum traduce textul kantian Eminescu? În termeni nu întotdeauna fireşti, ci făcuţi, desfăcuţi, regândiţi şi uneori rebotezaţi în limba noastră „proastă” românească. Uneori, el foloseşte arhaisme şi spune de pildă „judeţ”; alteori foloseşte latinisme şi spune judiciă (pluralul de la judicium) şi abia în câteva locuri foloseşte judecată, cu un termen însă pe care nu avea nevoie să-l găsească la profesorii timpului, fiind că apăruse încă din vremea lui Varlaam şi Dosoftei. Iar întrebarea ce trebuie pusă nu este, ca a lui Pogoneanu: cum a putut Eminescu folosi o limbă atât de ciudată şi nesigură, părând astfel că se întoarce „la o fază anterioară a culturii sale”, ci mai degrabă: de ce a simţit filozoficeşte nevoia să vorbească aşa? În particular de ce foloseşte pentru „judecată” doi, dacă nu chiar trei termeni, acolo unde nu numai noi toţi, luminaţii şi binegânditorii de astăzi, folosim unul singur, dar unde Kant însuşi punea în joc un singur termen?”  
Astfel este abordată traducerea eminesciană din Kant, acesta fiind doar un fragment despre unul dintre aspectele care pot fi găsite în manuscrisele eminesciene.    
Iată ce spune Noica despre izvorul liricii eminesciene:” Căci până la urmă tocmai extraordinara adâncire în cultură a poetului i-a făcut cu putinţă lirica. Cine n-a mers în gând până la neantul lui, nu poate invoca neantul fiinţei.”
Aşadar Eminescu a ajuns a scrie lirică anume datorită culturii pe care o avea şi care era însumată din numeroase lecturi din diferite domenii, fie istorie, filosofie, filologie, politică, psihologie, beletristică sau oricare altele. L-au ajutat la fel de multe pe Eminescu şi cele peste 10 limbi pe care le ştia, enumerate toate în lucrarea „Viaţa lui Eminescu” de G. Călinescu. Studierea diferitor limbi, de la latină la albaneză, l-au făcut pe Eminescu să-şi privească altfel propria limbă. Şi-apoi Eminescu nu încăpea în propria limbă, conştiinţa lui avea nevoie de a se extinde şi asta îi solicita o cunoaştere permanentă şi asiduă.
Toate aceste elemente ale cunoaşterii dar şi autocunoaşterii şi, mai ales, ale autoconştientizării l-au făcut pe Eminescu să fie acea fiinţă pe care noi încă nu suntem în stare s-o percepem şi s-o apreciem corespunzător. Cel mai important e să ne ferim a-l lăuda fără a-l cunoaşte măcar un pic, pentru că...”Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură, Laudele lor, desigur, m-am mâhni peste măsură.”  
Ţurcan Natalia, cititoare fidelă CAIE