27 aug. 2015

Despre regăsirea noastră ca neam

Astăzi, în zi de sărbătoare, una în care numărăm 24 ani de independenţă, ar trebui să fie o ediţie specială. Poate chiar va fi, însă într-un mod neordinar. Regăsirea propriei identităţi presupune un drum lung şi anevoios, dar necesar, pentru că numai conştiinţa identităţii poate oferi vieţii sensul veridic şi nu unul inventat pentru a camufla lipsa de fond.
Aşadar, astăzi rubrica este dedicată regăsirii noastre ca neam şi nu oricum, ci prin basm, prin basmul eminescian. De fapt basmul este o naraţiune populară, de regulă, cu elemente fantastice care simbolizează forţele binelui şi ale răului. De ce anume basmul ne duce spre sursa identitară? Pentru că basmul este rodul întregului popor, în el se adună concepţia şi filosofia unui neam şi-apoi basmul e făcut pentru copii, deci e sincer, el nu poate minţi.
Eminescu este atât de complex ca personalitate şi ca om al literelor încât poate însuma întreg poporul prin ceea ce a gândit şi a preţuit. (Petre Ţuţea spunea că Eminescu este „o sumă lirică de voievozi”)
Astfel am ajuns la basmul „Făt-Frumos din lacrimă”. Se ştie că Eminescu a şi cules folclor, de aceea nu putem şti dacă e sau nu insprat dintr-un basm folcloric anume, dar până la urmă toată opera eminesciană nu e decât coagularea integrală a sufletului românesc, inteligent, modest, exigent, stăruitor, inventiv, plin de umor, dar şi de jale, trist, reflexiv, smerit şi frumos.
Basmul are o înşiruire clasică a evenimentelor. Un împărat bătrân, care se războia cu regatul vecin, este miluit de Maica Domnului cu un fecior frumos şi înţelept, care creştea într-o lună cât alţii într-un an. Feciorul se numeşte desigur Făt-Frumos din lacrimă. Atunci când creşte mare merge de-acasă către împăratul vecin să lămurească treburile războiului, acolo pune pace şi se face „frate de cruce” cu acel mândru împărat. Apoi îl ajută să scape de năpasta ce i-o face Muma-pădurii şi-l ajută să-şi ia de nevastă pe fata la care râvneşte, bai îşi mai găseşte şi sieşi o nevastă mândră şi aleasă (fiica Mumei-pădurii, dealtfel).
Detaliile însă sunt cele care îl fac diferit şi în acelaşi timp îi arată nobleţea şi frumuseţea acestui basm. Primul moment de o bunătate înduioşătoare este frăţia pe care o leagă cu împăratul ţinuturilor vecine, moment care potoleşte în om firea războinică şi duşmănoasă şi arată că frăţia, prietenia te ajută, iar vrajba te păgubeşte. „Şi aşa de dragă-i era frăţia” spune Eminescu, încât era gata să facă orice pentru ea. Vedem aici capacitatea de sacrificiu care, mai ales în zilele noastre, e un dat rar de tot.  După ce-şi pune mireasa la adăpost, Făt-Frumos merge să o aducă pe aleasa împăratului, care era păzită bine într-un turn înalt de către tatăl ei. Aici însă, la a doua încercare, lupta îl preface-ntr-o mână de scrum care s-a lăsat pe pământ şi s-a făcut râu şi pădure deasă. Şi vorba ceea „fă tu tot posibilul că Dumnezeu va face partea imposibilă pentru tine”...Aşa mergeau prin pădure Dumnezeu cu Sf. Petru, şi-au ajuns la râul acela şi Sf. Petru zice: - Fă, Doamne, râul acesta ce a fost mai înainte. – Amin! zice Dumnezeu şi pe loc dispare pădurea şi râul şi învie Făt-Frumos. Un alt moment surprinzător de frumos este că, deşi calul lui Făt-Frumos zboară ca gândul şi ca vântul, el are timp să-l ajute pe regele ţânţarilor şi pe împăratul racilor la nevoie, iar ei din recunoştinţă îl ajută atunci când are el cel mai mult nevoie.  Şi ca să poată lupta Făt-Frumos pentru aleasa împăratului,  are nevoie de un cal puternic, fiind că tatăl fetei are un cal cu două inimi, aşadar, când e vorba să-şi aleagă calul, îl ea pe cel mai slab şi mai necăjit, pentru că aparenţele înşeală, diamantele stau ascunse în piatră sură şi trebuie să alegi cu inima, aşa l-a ales Făt-Frumos pe calul cu şapte inimi şi i-a adus împăratului pe aleasa inimii sale. Dar a lipsit mult şi Ileana, mireasa lui Făt-Frumos a plâns atât de mult că i-a pierit lumina din ochi, când a revenit însă viu şi nevătămat, ea a încetat să mai plângă, iar luna, pe la miezul nopţii „i-a pus stele pe frunte” şi i-a revenit lumina ochilor ca prin minune.
Aşa se face că basmul nu e numai o poveste pentru copii, e plină de pilde, de înţelesuri şi sensuri. Basmul dezgheaţă inima împietrită şi o dăruieşte cu căldură şi dragoste pentru aproape. Nu ezitaţi să citiţi basme, pentru sine, dar mai ales pentru copii, ele se aşează la temelia conştiinţei şi a spiritului care sălăşluieşte în noi şi sunt ca apele râului care ne readuc, dacă-i urmăm cusul spre izvor, la veşnicul nostru lăcaş al sufletului.
P.S.:  Poate am vorbit despre lucruri aparent minore, copilăreşti, dar absolut necesare, întrucât ţara se face nu numai din istorie şi politică, ea stă pe umerii nevăzuţi ai sufletului, ai suflării naţionale şi ai conştiinţei de popor pe care e dator s-o aibă fiecare şi s-o dezvolte în propriii copii, altfel nu se ţine nici un stat şi nici o ţară. Fericirea de a avea folclor, de a-l purta cu sine în sânge este inestimabilă, important e să căutăm în cei de aproape un Făt –Frumos ori o Ileană (Cosânzeană), nu pentru a ne refugia în poveste, ci pentru a da realităţii o doză mai mare de bunătate, de frumuseţe şi inocenţă atât de necesară în perioade grele şi tumultoase...     
Natalia Ţurcan, cititoare fidelă CAIE