20 aug. 2015

„Eu vreau să ştiu... Dar tu?”

Cât de adânci pot fi ascunzişurile sufleteşti? Cât de bine tăinuite pot fi misterele nebănuite din fiecare din noi? Cât de uşor ne lăsăm purtaţi de valul vieţii cu senzaţia că suntem victorioşi, puternici, glorioşi, bogaţi, superiori...? Sunt întrebări necesare, dar la care n-a putut răspunde nimeni până acum. Eminescu a ştiut să puncteze însă un detaliu important în ceea ce priveşte întrebările filosofice esenţiale: „Am înţeles că un om poate avea totul neavând nimic şi nimic având totul.”
Am vorbit în ediţia precedentă a rubricii date despre câteva aspecte filosofice abordate în nuvela „Sărmanul Dionis” care privesc lumea şi crearea ei, realitatea care nouă ne este inaccesibilă, amăgindu-ne doar cu o imagine falsă, întrucât ea este incompletă şi nedefinită, pentru că o vedem în forme şi nuanţe diferite.  Astăzi am să vorbesc despre o nuvelă necunoscută (poate decât celor specializaţi în domeniul operei eminesciene) „Avatarii Faraonului Tlá”. Este o nuvelă plină de transformări, de schimbări neaşteptate şi parcă întrerupte ale planurilor acţiunii, de indicii provocatoare care naşte, pe parcursul lecturii, idei neordinare, care par desprinse din ale fantasticului.  
La începutul nuvelei îl vedem în prim plan pe un bărbat (Regele egiptean Tlá), pe care îl urmărim parcurgând un drum către o mică insulă (care aminteşte de cea a lui Euthanasius, din nuvela „Cezara” a lui Eminescu). Odată ajuns la locul destinaţiei descoperim că stă lângă sicriul iubitei sale, Rodope, la căpătâiul căreia îşi dă şi ultima suflare.
E complicat să defineşti un anumit personaj singular sau să-l pui în centru pe Faraonul Tlá, pentru că el, pe parcursul nuvelei, preia diverse identităţi şi atunci devine dificil să-i dai un singur chip. Cert este că Eminescu, prin aceste transformări îl face pe acest personaj în avatarurile sale să trăiască diverse moduri de viaţă, îi dă posibilitatea să guste, rând pe rând, din mai multe cupe ale sorţii. El simte gustul puterii fiind Faraon, apoi pe cel al sărăciei, fiind un cerşetor, apoi pe cel al banului devenind bogat şi odată cu bogăţia, pe cel al dezamăgirii de lume, pe care o credea de vânzare sub orice formă sau aspect. La final gustul iubirii în braţele unui demon care îi dă alegerea între o viaţă întreagă, dar banală (care se scurge după acelaşi scenariu, tinereţe, familie, copii, bătrâneţe, moarte) şi o clipă de voluptate care este inevitabil distructivă. Cum credeţi, ce-a ales acest Faraon, care a trăit rând pe rând mii de ani şi n-a putut fi distrus de altceva decât de iubire?
Toate aceste transformări pun în lumină câteva aspecte ale vieţii, care nu ne arată decât că viaţa este incompletă şi nu le poate avea pe toate în egală măsură, vorba aceluiaşi Eminescu „Egalitate nu există decât în matematică”.
Atâta timp cât a avut putere Faraonul şi-a dorit iubire, cât a fost sărac, s-a pierdut în delir, cât a fost bogat, a crezut că poate cumpăra tot universul, dar s-a ciocnit de realitatea în care banii îţi cumpără numai minciuna unei prietenii sau afecţiuni nu şi pe ea însăşi. Doar la final, deşi conştient că va fi distrus a acceptat orbeşte iubirea demonică, fără să-şi mai dorească şi altceva...
În nuvelă se strecoară gânduri care-l descriu pe Eminescu şi în care-l vedem „muncit” de enigma vieţii:
„...un sărman visător sfărâmat de durere, doritor de moarte”- care ne aminteşte de repetitivul „redă-mă nefiinţei” rescris de multe ori pe filele celor 44 de caiete.
„O ţeastă goală cu gura rânjită se strâmba parcă la el... „ce te strâmbi, gândi el mânios...Ca şi când eu nu ştiu că ăsta-i sfârşitul omnipotenţei omeneşti?”...”- Conştiinţa care printr-o străfulgerare aduce aminte că „omnipotenţa umană”, forţa şi măreţia cu care îi stă în fire omului să se laude „încap bine-n patru scânduri”
„...Lume, am prins colţul fericirii în mână... Am aur, și de-aș zice de o mie de ori aur, n-aș ști încă bogăția ce o am în puterea mea... Și ce nu poți cumpăra cu acest metal strălucit, în care toți demonii lumii trăiesc... Tot, tot! Mărire, renume, coroane chiar... plăceri... și ceea ce plătește mai mult... dreptul și putința de-a disprețui lumea întreagă...Ce costă inocența unei copile? pot întreba eu, ce, iubirea unei mame pentru copilul ei ucis, ce, onoarea unui tată, ofilită prin ofilirea fiicei sale... mi s-ar șopti sume mari... mari pentru ei, nu pentru mine... Ce costă absoluțiunea bisericii pentru crimă... o sumă mare, dar o sumă... Ce costă mila lui Dumnezeu... s-o scoatem la vânzare... Ce, îndulcirea diavolului, ce, iubirea poporului, ce, gloria, ce costă opera unui geniu, cu care să-mi eternizez numele meu... Toate, toate sunt de vânzare...” – aşa gândea cel care s-a pomenit că are pivniţele pline cu aur şi argint, după care s-a convins că nu e chiar aşa... „Părere, părere... Gândeam a căpăta cu aur un lucru adevărat... o... recunoștință... o... iubire... Nimic, decât părerea acestora... Cerșetorul se va bucura c-am căzut... găsește o satisfacere, o mângâiere pentru durerea lui văzând un om avut căzând alături cu el... Cei bogați se vor bucura că văd rivalul ce le cumpără plăcerile că le-a lăsat câmp liber... că femeile și vinurile s-au ieftinit... pentru că nimeni nu le mai plătește așa de scump... nimeni nu mai pune o măsură mare asupra valorii acestor lucruri...[..] le-am plătit ca să mintă...aurul e izvorul făţărniciei ş-al minciunii...nimic adevărat...” – i-a trebuit o viaţă întreagă ca să înveţe asta, să se convingă de propria naivitate atunci când a crezut că aurul poate cumpăra totul.
Într-un final uită de toate şi se lasă cuprins de durerea amorului, care-l sfarmă şi oricum zice „...acum când aş da toată lumea pentr-o sărutare a ta şi viaţa mea-mpreună...” i se răspunde: „De un lucru fii sigur: te iubesc. Nu te lăsa înşelat de împrejurarea că amorul seamănă aşa de mult cu ura...Aş fi în stare să mă las ucisă pentru tine...”
Nu putem şti dacă demonul acesta a fost sincer sau nu, dar cert este că Angelo (unul dintre avatarurile Faraonului) a murit liniştit la auzul acestor vorbe, fără să mai râvnească la o altă viaţă.
Acum nu ne rămâne decât să ne întrebăm dacă nu suntem şi noi o transformare a unei identităţi de mii de ani. Cine ne poate garanta că am început o carte nouă odată născându-ne şi nu doar un capitol care le urmează pe celelalte? Ştim atât de puţine despre lume, despre viaţă, despre suflet, despre noi înşine, de ce n-ar merita să ne adresăm şi astfel de întrebări, chiar dacă nu vom putea răspunde niciodată la ele, oricum omului îi trebuie un vis ca să suporte realitatea, nu-i aşa?   
Natalia Țurcan, cititoare fidelă CAIE