22 aug. 2015

DOUĂ CAZURI DE CLARVIZIUNE PARANORMALĂ LA EMINESCU

                                                                                                                                CORIN BIANU
                                                                                                                             poet, prozator, eseist, jurnalist
         Clarviziunea paranormală este o denumire nouă la un fenomen vechi de când lumea și presupune existența unei capacități extrasenzoriale a omului de a percepe fenomene de dincolo de pragul celor cinci simțuri omenești, adică din spații contemporane îndepărtate, precum și din viitor sau din trecut. În sens religios, ortodocșii îi spun „vedere în duh”, iar catolicii, „vedere spirituală”. Nu voi intra în detalierea acestei rare însușiri spre a o deosebi de altele cu aceeași natură metafizică, aducând și exemplele doveditoare, din pricină că expunerea celor două fapte trăite de marele nostru Eminescu, va aduce clarificarea necesară.
            Există o teorie, cum că toți oamenii au în mod latent însușiri considerate paranormale, iar creierul omenesc folosește azi doar o zecime din capacitatea sa, restul rămânând latente. Deși însușirile paranormale caracterizează pe toți artiștii, care sunt privelegiați față de ceilalți oameni, pentru că inspirația este de natură divină, se cunosc puține manifestări efective în istoria universală a culturii. Cel mai mediatizat și mai faimos scriitor cunoscut cu manifestări extrasenzoriale este Johan Wolfgang Goethe, care le-a și popularizat în timpul vieții. Se povestește că într-o zi ploioasă se întorcea la locuința sa din Weimar, până unde mai avea de parcurs vreo douăzeci de kilometri. L-a văzut deodată pe prietenul său Friedrich, instalat acolo și îmbrăcat în halatul său de casă !... Ajuns la Weimar, l-a găsit pe acela, exact cum îl văzuse de la distanța celor douăzeci de kilometri; venit călare în vizită, îl prinsese ploaia pe drum, își udase hainele, le dezbrăcase la sosire și le pusese la uscat, îmbrăcând unele de-ale gazdei!
            Revenind la poetul nostru național, majoritatea biografilor îl prezintă ca fiind încă din copilărie un copil ciudat, prin înzestrările native nemaiîntâlnite la copii de vârsta lui, motiv pentru care era tratat ca atare de cei apropiați. O amintire din tinerețe preluată pe filiera Gala Galaction, cartea „Oameni și gânduri din veacul meu”, ESPLA, București, 1955, care citează din memoriile lui C. Botez, sună astfel : Eminescu „nu era vorbăreț de felul său (când era copil – n.n), dar când vorbea cu oamenii le spunea de va fi ploaie sau vânt, le dădea sfaturi să pună sau nu pe arie și oameni îl ascultau, căci începuseră să creadă în sfaturile lui… Într-o vară, tatăl lui Mihai a vrut să scoată la treierat ; el, privind cerul, l-a oprit, zicând să nu facă asta, ca are să vină un puhoi mare, așa de mare încât are să ia năsada (snopii – n.n) de pe arie. În adevăr, a doua zi a căzut o ploaie așa de mare, că înotau caii până la brâu și atunci au început oamenii să creadă că el era năzdrăvan”.
            În al doilea caz, Eminescu îi scrie o scrisoare scurtă Veronicăi Micle, în mai 1882, pe care o reproduc aproape în întregime : … „Mă mir cum de n-ai primit scrisoarea mea, căci am trimis una a doua zi după plecare-ți. Tu-mi zici că mi-ai spune ceva, dar te temi că aș deveni gelos. Nu trebuie să devin, căci sunt deja. Alaltăieri -  deci tocmai pe 29 – când mi-ai scris, am dormit peste zi puțin și am visat că un tânăr cu mustațele subțiri și negre ședea în colțul unei sofale verzi și te săruta. Tu te făcuseși roșie ca racul și aveai aerul ambarasat, însă foarte vesel și fericit. Eu am leșinat – în somn se-nțelege – mi s-a părut că m-a lovit damblaua, dar m-am trezit din somn c-o grozavă bătaie de inimă. Pentru curiozitatea lucrului și pentru interesul lui psihologic, te rog să-mi scrii – nu ca să mă faci gelos – dar dacă acel om de care ai vrut să-mi vorbești e … de talie de mijloc, cu mustața subțire și neagră și palid la față? Daca-i putea să mi-l descrii foarte detaliat – fără a-i cita numele, căci nu-mi trebuie – numai pentru a ști dacă există sau nu vise fatidici, precum se zice (…). 31 mai 1882. BAR. S 13(6) LXIX. Preluată de subsemnatul din carte Când te-am văzut la Viena…, apărută la Editura Cartea Rămânescă, 1998, în îngrijirea Simonei Cioculescu.
            În onirologie, pe lângă visele comune, ca manifestare firească a funcționării creierului uman în stare de somn, există vise premonitorii sau precognitive, în care un om poate achiziționa informații dintr-un timp viitor; în mod similar există (mai rar) și vise retrocognitive, când un om află informații din trecutul temporal, așa cum este cazul de față.
            Trebuie să mai precizez că vehicolul care aduce omului respectivele date reale și exacte pe căi paranormale, este corpul său subtil, acea aură ce înconjoară trupul material, evidențiată de pictorii din toate timpurile la portretele sfinților, dar și de științele contemporane, inclusiv cele convenționale și deci reticente la astfel de fenomene. În timpul somnului, corpul subtil al omului adormit se deplasează în cea de a doua jumătate a lumii noastre, cea metafizică și păstrând  legătura cu corpul material prin așa-numitul „cordon de argint”, ce pleacă din ombilic, pentru a putea reveni achiziționează informații din trecut sau viitor, rai sau iad, în altă ordine de idei, iar descoperirile de ultimă oră ale fizicii cuantice (și nu numai) arată timpul ca fiind o energie, ce poate fi ca atare, traversat în toate direcțiile.
            Din episodul relatat de Eminescu în scrisoare, înțelegem că Veronica Micle dorise să-i spună ceva, dar se temea să nu-l facă gelos, deci era vorba în mod  cert de un eveniment sentimental. Faptul și motivul au devenit un mobil pentru poetul național, care adormind „puțin peste zi”, corpul său subtil a traversat timpul înapoi și a cunoscut la modul „retro” întâlnirea celor doi, cu toate amănuntele concrete. Interpretarea de față aduce mai mult cu o ipoteză și de aceea consider necesar să o evidențiez, tocmai pentru a o argumenta și a dovedi cum faptul trăit în vis trece din domeniu ipotetic în cel al realității concrete.
            Oamenii normali visează și uneori vise precognitive, care sunt complementare (deși mai rar) cu retrocogniția onirică. Având cunoștința de premoniția adolescentului Eminescu referitoare la treieratul grâului dintr-o zi viitoare, care s-a confirmat prin relatarea contemporanului C. Botez, nimic nu ne împiedică să trecem manifestarea onirică a lui din domeniul ipotetic în domeniul real al paranormalului, în baza argumentului că primul caz dovedește cert capacități de clarviziune parapsihologică la el, care trebuie să fi manifestat și după aceea, în diverse forme și situații anume. În acest sens, știința incontestabilă a statisticii postulează că înregistrarea fie și a unui singur caz, dovedește realitatea lui și posibilitatea de a se repeta.
            Menționez că primul caz l-am inclus în cartea „Clarviziunea, parapsihologică”, într-un capitol cu alți subiecți celebri ai unor astfel de manifestări extrasenziriale, pe care am publicat-o în anul 1999. la Editura Teora București.
            Câteva cuvinte și despre cutezanța mea de a aborda în acest mod aspecte din viața marelui nostru poet Mihai Eminescu… În baza unor studii sistematice în domeniul parapsihologiei, am publicat ulterior cărți pe profil, precum Mari prezicători, timp și destin, Dicționar de parapsihologie (în colaborare) și altele.