13 aug. 2015

„Eu vreau să ştiu... Dar tu?”

“…Cine ştie dacă nu trăim într-o lume microscopică şi numai făptura ochilor noştri ne face s-o vedem în mărimea în care o vedem ? Cine ştie dacă nu vede fiecare din oameni toate celea într-alt fel, şi nu aude fiecare sunet într-alt fel  şi numai limba, numirea într-un fel a unui obiect ce unul îl vede aşa, altul altfel, îi uneşte în înţelegere.  Limba ?  Nu. Poate fiecare vorbă sună diferit în urechile diferiţilor oameni  numai individul, acelaş Rămâind , o aude într-un fel.”

Mi-a spus cineva într-o zi că idea despre dimensiunile bănuite fie minuscule, fie imense ale lumii noastre este una mult mai veche decât credem. Nu ştiu dacă a preluat-o sau a gândit-o singur, însă Eminescu pune această întrebare chiar în primele rânduri ale nuvelei “Sărmanul Dionis”.
Aţi bănuit bine ,astăzi vorbim despre proza eminesciană. Deşi Eminescu este amintit, menţionat, nominalizat, catalogat, apreciat (aproape întotdeauna subapreciat), pomenit şi răzpomenit la toate lecţiile de română care se fac la noi în ţară, rare sunt momentele în care se vorbeşte despre amploarea scrierilor sale şi multitudinea de genuri.
Proza eminesciană este la fel de uimitoare precum e şi lirica. Probabil că acest farmec devine posibil datorită viziunii filosofice asupra vieţii şi a lucrurilor în general.
De regulă “Poetul nepereche” rămâne (aproape în toate cazurile) numai poet în ochii elevilor, absolvenţi în consecinţă. Mare mi-a fost mirarea când am aflat la liceu despre proza şi teatrul eminescian, dar şi mai mare mi-a fost mirarea când am văzut că e constituită din mult mai multe nuvele, scrieri şi piese de teatru decât am bănuit la început.
Să revenim la “Sărmanul Dionis”. Nuvela aceasta este infinită în interpretări şi abordări. Te laşi cuprins de atmosfera ei şi apoi accepţi cu uşurinţă orişice întrebare, imagine filosofică sau poetică. Cel mai interesant pe parcursul lecturii este senzaţia pe care o ai în raport cu autorul-narator. Lirica eminesciană te face martor la gândurile şi stările eului liric, Eminescu te lasă să pătrunzi în lumea sa, dar nu să şi acţionezi, doar să vezi, să fii martorul a ceea ce simte şi să-l contemplezi de la distanţă. Pe când proza lui Eminescu îţi permite un contact direct cu autorul, tu devii interlocutorul lui, el te recunoaşte ca pe fiinţa căreia îi încredinţează anumite reflecţii, iar atitudinea ta, schimbările de stare interioară care se întâmplă pe parcursul lecturii te fac să simţi de parcă ai influenţa pe moment personajul. Când citeşti proza eminesciană ai senzaţia că se scrie odată ce o citeşti, mai mult de atât, se întâmplă! Şi în funcţie de cum se întâmplă se şi scrie. E o senzaţie de nedescris această vrajă care te face părtaş fără să vrei la un act de creaţie divină, astfel odată cu fiecare lectură, nuvela “Sărmanul Dionis” (şi altă proză mai lungă sau mai scurtă) se rescrie ca fiind condusă de o forţă interioară.
Se spune că pentru a-l menţine “în viaţă” pe un scriitor, e suficient să-i citeşti opera. Citind nuvela “Sărmanul Dionis” am simţit această senzaţie mai vie ca oricând.
Totuşi pe lângă această “magie” (aşa neexplicată cum e ea), nuvela se identifică prin fondul ei cu Eminescu. Nu e vorba despre autobiografie sau momente de acest fel, e vorba despre idea de cunoaştere supremă care pe măsură ce se înfăptuieşte tot mai mult, pune tot mai multe semne de întrebare. Deocamdată omul a ajuns abia la etapa în care încearcă să conştientieze că el cunoaşte un fir de nisip dintr-un deşert şi că, de fapt, cunoaşterea absolută este o nemărginire care se poate transforma în abis…
La fel de preocupat este Eminescu şi de crearea lumii, de întrebarea veşnică şi răspunsul inaccesibil la Cine şi de ce ne-a creat?
“Aş voi să văd faţa lui Dumnezeu, zise el unui înger ce trecea.
Dacă nu-l ai în tine, nu există pentru tine şi în zadar îl cauţi, zise îngerul serios.
Odată el îşi simţi capul plin de cântece . Asemenea ca un stup de albine, ariile roiau limpezi, dulci, clare în mintea lui îmbătată, stelele păreau că se mişcă după tactul lor; îngerii ce treceau surâzând pe lângă el îngânau cântările ce lui îi treceau prin minte. În haine de argint, [cu] frunţi ca ninsoarea, cu ochi albaştri care luceau întunecat în lumea cea solară, cu sânuri dulci, netezi ca marmura, treceau îngerii cei frumoşi cu capete şi umere inundate de plete; iar un înger, cel mai frumos ce l-a văzut în solarul lui vis, cânta din arfă un cântec atât de cunoscut... notă cu notă el îl prezicea ... Aerul cel alb rumenea de voluptatea cântecului . Numai semnul arab lucea roş, ca jăratecul noaptea.
,,Asta-i întrebarea, zise Dan încet, enigma ce pătrundea fiinţa mea. Oare nu cântă ei ceea ce gândesc eu ?... Oare nu se mişcă lumea cum voi eu ? [..] Oare fără s-o ştiu nu sunt eu însumi Dumne ......" Vum ! sunetul unui clopot urieşesc, moartea mărei, căderea cerului, bolţile se rupeau, jumalţul lor albastru se despica, şi Dan se simţi trăznit şi afundat în nemărginire. Râuri de fulgere îl urmăreau , popoare de tunete bătrâne , vuirea nemărginirei ce tremura mişcată... O, gând nefericit! aiuri el…”

Fericit sau nefericit, gândul acesta este cu atât mai complex cu cât nu are răspuns şi cu cât se adâncesc reflecţiile, cu atât este mai confuză fiinţa care e bântuită de acest gând.
Cât de confuz sau lămurit, cât de înălţat sau zdrobit, cât de însufleţit sau istovit era Eminescu în pragul acestui gând nu putem şti, dar atâta timp cât ni l-a lăsat nouă, înseamnă că merită să ţinem cont de el.
„Fost-au vis sau nu, asta-i întrebarea. Nu cumva îndărătul culiselor vieţei e un regisor a cărui esistenţă n-o putem esplica ? Nu cumva suntem asemenea acelor figuranţi cari, voind a reprezenta o armată mare, trec pe scenă, încunjură fondalul şi reapar iarăşi ? Nu este oare omenirea istoriei asemenea unei astfel de armate ce dispare într-o companie veche spre a reapărea în una nouă, armată mare pentru individul constituit în spectator , dar acelaşi număr mărginit pentru regisor . Nu sunt aceiaşi actori 1, deşi piesele sunt altele? E drept că după fondal nu suntem în stare a vedea. Şi nu s-ar putea ca cineva, trăind, să aibă momente de-o luciditate retrospectivă cari să ni se pară ca reminiscenţele unui om ce demult nu mai este ?”
Spre final, Eminescu recunoaşte prezenţa unei forţe supreme, iar gândul că omul ar putea fi el însuşi Dumnezeu nu mai are relevanţă, întrucât Eminescu e din neam românesc, deci creştin. A pune întrebări despre lume, nu înseamnă a nega divinitatea, ci a o provoca, dar şi a te provoca pe tine însuţi. La fel a făcut şi Eminescu, în reflecţii cufundat fiind, şi-a dus veacul simplu de tot, acasă...
„Nu totdeauna suntem din ţara ce ne-a văzut născând şi de aceea căutăm adevărata noastră patrie. Acei cari sunt făcuţi în felul acesta se simt ca esilaţi în oraşul lor, străini lângă căminul lor şi munciţi de-o nostalgie inversă ... Ar fi uşor a însemna nu numai ţara dar chiar şi secolul în care ar fi trebuit să se petreacă esistenţa lor cea adevărată. . .”
Poate uneori ne  e greu să ne obişnuim cu noua identitate (dacă e să credem în metempsihoză), dar după cum a scris, a simţit, a suferit şi s-a înălţat, Eminescu n-a putut avea o altă esenţă decât pe cea românească.   
Natalia Țurcan, cititoare fidelă CAIE