3 aug. 2015

EUROPA, SAREA TERREI...

(continuare)




NICOLAE IORGA: (ANTI) MODELE DE NAŢIONALISME ŞI IMPEREALISME. Romantic şi realist, Iorga crede că totul, în istorie, se înlănţuie conform principiului cauzei. În eveniment cauza lucrează ca un apriori Kantian, ducând la un efect prevăzut de legi fixe. Fenomenele intercondiţionându-se misterios, formează un sistem închis cu o cauzalitate circulară, ca în cibernetica modernă (nu lineară), cu efect reântors asupra cauzelor. Aplicată în sfera istoriei, această filosofie a cauzalităţii (deterministe) înseamnă, mai simplu spus reântoarcerea efectelor imperealismelor şi a naţionalismelor rele, deviate asupra cauzelor care le produc. Construite pe temelii neorganice, ele se prăbuşesc, sunt ameninţate ab initio de ruină. Într-o legătură cauzală determinată statul vine neapărat din viaţa naţională; orice se întâmplă într-o societate omenească vine din starea de spirit, din felul cum este alcătuirea ei sufletească în acel moment; credinţa, că victoria violenţei ar fi singurul scop al vieţii e afundată în adâncurile psihologiilor naţionale; concepţia războiului e în sedimente psihice, în instincte peste care au clădit veacuri întregi (dovadă e lumea naţională germană şi cea engleză); germanii au apărut luptând; englezul cu fondul vechi celtic reprezintă cucerirea anglo-saxonă şi epopeea maritimă a normanzilor; imperiul îşi are cauza prăbuşirii în el însuşi: distrugerea bazei naţionale, amestecarea şi contaminarea rasei (dacă nu este vorba de trup, sufletul însuşi se influenţează, în aşa fel încât nu mai păstreză puritatea de odinioară). Iorga vine în fiecare dintre aceste cazuri cu sisteme întregi de argumente, aranjate în scheme demonstrative întinse şi punctate cu precepte morale şi filosofice. Tendinţele de dominare şi de contopire cu rasa dominantă eşuează: imperiul austro-ungar s-a sfărâmat în bucăţi, din imensul imperiu rusesc s-au desfăcut polonii, românii din Basarabia, pe lângă popoarele baltice, finezi, letoni, estoni care n-avuseseră statul lor deosebit şi pe lângă ucraineni care voiau tot timpul să întemeize o altă Rusie decât Rusia din Moscova, mutată de Petru cel Mare la Petersburg. În momentul de faţă, adică în 1939, se activează imperiul german, moştenitor şi a imperealismului austriac cu politica Drang nach Osten, a împingerii către Răsărit, Rusia comunistă, conţinând Rusia ţaristă, se îndreaptă către regiune din Extremul Orient, care-l ispitea pe Alexeev, Italia se consideră, sub regim fascist, moştenitoarea vechiului imperiu roman. Anglia se gândeşte la Oceana,  la dominioanele care le sunt aproape; Statele Unite îşi aduc aminte de tot ceea ce le leagă de Anglia, Franţa vorbeşte şi ea de 
Imperiul ei. Nici un imperiu, fie el pornit din acţiune unui om de geniu, care era Genghis-Han sau Napoleon, fie dintr-o necesitate de pace pe care o garanta cel roman, nu au putut să dăinuiască, fiindcă pierde baza şi puritatea de rasă. Dar, mai ales, naţiunea este indestructibilă, ea este cu neputinţă de distrus fiindcă, în deosebire cu orice formă de stat şi prin urmare de forma aceasta în veşnică înaintare, care este imperealismul, ea nu este o formă, ci un organism. Ea nu-şi datoreşte fiinţa unui impuls politic, sau unei vaste idei servite de mijloace geniale, ci unei elaborări care trece de-a lungul secolelor şi, uneori şi a mileniilor. Şi Nicolae Iorga argumentează, după cum îi este felul, prin cazul armenilor care şi-au păstrat tradiţia culturală în lumea Sovietelor, prin statul sirian ieşit de sub tutela franceză, Egipetul regal reclădit pe vechiul element din vremea faraonilor, prin înlăturarea hegemoniei evreeşti de către arabi, prin reapariţia rasei asiriene şi prin reluarea în Irak a tradiţiilor Chadeei lui Nabucodonosor. Francezul s-a simţit francezi abia în secolul al XIX-lea, iar italianul a vorbit limba lui Dante şi alui Petrarca după ce naţiunea lui s-a format dintr-un întreg mozaic de elemente: gali alpini, liguri, etrusci, veneţi, iapigi, menapi, iliri, greci din Grecia Mare a Italiei sudice, fenicieni şi arabi aşezaţi în Sicilia. Românii au avut şi ei un trecut frământat. Se pot ronţăi hotarele, se pot pronunţa în conferinţe internaţionale desfaceri de provincii, se poate chiar nimici un stat naţional. Nu aveţi nici o grijă: naţiunea îi va face loc, şi de multe ori mai întreg decât cum fusese înainte de lovitura pe care duşmanii o credeau mortală. Această convingere fermă e opusă acţiunilor înspăimântătoare de schimbare a frontierelor şi circulaţiilor conceptelor fundamentale. Iorga pune în schemă doveditoare piramidală atâtea fapte concrete ale Istoriei mari, referindu-se rând pe rând la stăpânirea de către Bourbonii spanioli, de origine franceză, a localităţilor italiene, la tendinţa austriecilor succesori ai Sfântului Imperiu Roman (nu italo-german, ci de naţiune germană) de a stăpâni toată Italia de Nord şi de Mijloc, la Hohenzollernii de la Berlin care ţineau cu o mână regiunea de la Rinul de Jos, iar cu cealată mână se întindeau la moştenirea vechiului Ordin Teutonic în Prusia  şi la Polonia, la Germania care nu avea nevoie de Austria alcătuită din petece şi care nu-şi părăsea situaţia, în legătură cu Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană, dar care nu părăsea vechiul vis de a moşteni Bizanţul dându-i o formă catolică şi de a stăpâni din Polonia Galiţia şi Lodomeria, la Napoleon, împăratul francezilor cu a doua capitală la Roma şi cu intenţia de a stăpâni stepele ruseşti. Sistemul lui Napoleon era o concepţie abstractă, iar felul lui de a trata poporul francez şi italian (din care se cobora şi după tată şi după mamă) nu se deosebea de sistemele chibzuite la Viena. Napoleonismul a căzut tocmai prin aceea că nu se spriginea pe numic organic, şi Europa a fost aruncată în convulsii atâta vreme, pentru a înlătura toate greşelile săvârşite cu conştiinţă de împărţitorii de teritorii, de către oamenii adunaţi în capitala austriacă, ea însăşi un simbol al acestui fel de a gândi şi de a trata neamurile. Toate formele de imperealizm au o cauză, se termină cu o mare şi definitivă ruină, îngropându-i pe cei care au încercat acţiuni de cuprindere a mai multor ţări şi popoare într-o singură alcătuire. Imperealismul se ruinează chiar şi atunci cănd îndeplineşte un rol protector sau când nu exercită o impunere, ci o formă oficială a unei pătrunderi care de multă vreme se răspândise popular în mijlocul naţiunilor supuse (ca în cazul lui Alexandru cel Mare), când nu supăra elementul naţional (ca în cazul culturii greceşti sau în cazul Egiptului care vedea în depărtata Romă garanţia păcii). Nicolae Iorga dezbate, în contextul extinderii, atât ideea unirii statelor mici în Sud-Estul european  cât şi ideea unei noi Europe, care este o necesitate şi care nu trebuie să se sprigine pe societăţile de azi şi de mâine, şi pe ce crede diplomaţia adesea răsărită din nimic şi lipsită de informaţie: Ea nu este numei o amintire a vremii când lumea europeană avea o legislatură în stare să reziste la sforţările intereselor divergente: acea a legii creştine, a imperiului spriginit de dânsa, mai târziu a civilizaţiei unitare a Renaşterii ajunsă la limpeziciunea, aşa de uşor de înţeles, a formulei franceze. Europa, pe care cu atâta inconştienţă au sfâşiat-o patimile de după răzoi şi înţelegerea greşită a naionalismului, ca şi un sălbatec avânt al imperealismului îngânfat, e o necesitate şi o datorie (subl. noastră) (op. Cit., p. 411). Noua Europă apare din necesităţi materiale, căci sunt ţări care nu pot desface materia primă, care se înăbuşă de un capital pe care nu ştiu să-l fructifice în lipsă de siguranţă şi de garanţii, căci nu există stabilitate monetară şi posibilităţi de schimburi, pe care încearcă înzadar să le înlăture meschina şi veşnic schimbătoarea spiţerie birocratică a contingentarilor, izvor de părtinire, de corupţie şi de zăpăceală. E o necesitate această Europă şi din punct de vedere moral, afirmă Iorga.    Într-o vreme când nu exista acţiunea învrăjbitoare a unui supranaţionalism îngustător de orizont şi falsificator de viziune, era o posibilitate de comunicare dintre oamenii de cultură, de acces la adevărurile admise şi de împărtăşire a aceluiaşi crez. Astăzi însă istoricul remarcă o confuzie între adevăr şi erezie, o îchidere a fiecărei naţiuni într-o concepţie despre ea însăşi, despre originea, meritele şi drepturile ei, care să o ducă la o izolare de celelalte care n-o primesc. O nouă Europă ar duce la înlăturarea oricărei hegemonii, a asociaţiilor de trecătoare exclusivitate, ca Pactul celor Patru de eri sau de mâine.

Larisa Arseni. Colaboratoare la CAIE
Maestru în artă.