14 sept. 2015

Eminescu și filosofia vieții

Viaţa de zi cu zi este plină de întrebări ordinare, care nu ne aduc decât un folos imadit, fără de care, desigur, cu greu am putea să ne simţim confortabil şi să ne bucurăm mai mult sau mai puţin de viaţă. Sunt însă oameni care ajung să se întrebe şi lucruri filosofice, nefiind filosofi sau cercetători ştiinţifici.
Despre întrebări existenţiale citim încă din timpurile antichităţii, atunci când oamenii se întrebau de ce există soarele şi luna, ziua şi noaptea, de ce se văd stele pe cer, ce este tipul, cine e responsabil de natură, cine l-a făcut pe om şi, într-un final, ce este omul în sine. Catalogat de unii drept cea mai evoluată fiinţă din regnul animal, datorită capacităţii de a vorbi şi de a face artă, de alţii drept un robot biologic, de alţii drept un copil al lui Dumnezeu (sau al oricărei alte divinităţi). Oricare ar fi răspunsul, omul nu e capabil decât să bănuiască, pentru că posibilităţile îi sunt limitate (oricât ar fi el de evoluat).
     Eminescu este printre acei care a trăit poetic şi a gândit filosofic, nu doar datorită şcolii pe care a făcut-o la Viena şi Berlin, ci şi pentru că aşa a fost construită fiinţa sa.
De aceste lucruri ne putem convinge din „Fragmentarium”-ul lui Eminescu. El s-a format din reflecţiile, frânturile de gânduri generate de diverse lecturi, reflecţii, întâmplări sau studii pe care le-a făcut Eminescu pe parcursul întregii vieţi. În marea majoritate ele relevă anumite deducţii şi convingeri care l-au ghidat pe parcursul vieţii, dar şi încercări de a explica sau a da răspuns la întrebări existenţiale care ţin de materie, de finit şi infinit, de egalitate şi inegalitate, dar şi derspre sistemul în care trăim şi căruia îi spunem atât de simplu: lume.
Iată un gând extras din manuscrisul 2255:
     „Orice este (există adică) are o raţiune de-a fi. Vasăzică, dacă nedreptate şi mizerie este ,ele au o raţiune a lor de-a fi. Nu poate fi altfel, căci numai ceea ce este în adevăr e posibil. Ceea ce nu este şi n-a fost niciodată, aceea nu e cu putinţă. Acesta-i un adevăr apriori sigur.”
Aceasta ne face să ne gândim la valoarea fiecărui lucru care există, deci este un răspuns parţial la întrebarea de ce există răul, minciuna, sărăcia, toate acestia își au rostul, pentru că (după cum argumentează Eminescu) dacă un lucru există, atunci existenţa lui este necesară, iar ceea ce nu are existănţa nici rost nu are.
     Un lucru curios este ideea că orice obiect sau fiinţă din jur odată ce există, deja îşi are rost, are o predestinaţie, cum ar fi scaunul, e ca să poţi sta pe el sau pianul, ca să poţi cânta. Această regulă e valabilă pentru orice, mai puţin pentru om. Omul întâi există şi pe urmă îşi caută un rost. El e sigur că îl are, dar acest rost nu este încă determinat, de aceea se zbate toată viaţa ca să găsească sensul vieţii sale.  
     Constantin Noica spunea: „Ce bucurie că viaţa n-are sens, pot să-i dau eu unul...”
Eminescu vorbeşte într-un alt gând şi despre limitele pe care le are fiinţa umană. Într-un fragment din manuscrisul 2275B zice astfel:
     „Ideea dumnezeirii s-au născut din neraţiune, din ceea ce nu este spiritul nostru – atotştiutor; din ceea ce nu este braţul nostru – atotputernic; din ceea ce nu este viaţa noastră – infinită; din ceea ce nu este sufletul  nostru – ubiguu”
      Aceasta este reflecţia care găseşte o explicaţie în credinţa umană simţită pentru Dumnezeu, omul are aceeaşi tendinţă ca şi în antichitate, să explice anumite lucruri, altfel decât ştiinţific, din neputinţă.
      Dar credinţa monoteistă este necesară (deşi oricare dintre credinţe este de folos societăţii) întrucât îi dă omului o dimensiune morală (vorba lui Vieru : „Omul este un animal creştin...”).
      Eminescu relevă importanţa prezenţei divinităţii prin exemplul martiriului uman, dar şi descurajează concomitent negarea lui Dumnezeu. „Cine neagă fiinţa supremă (ens realissimum) trebuie să-i opuie în teză o realitate, oricare ar fi aceea, de ex. materia. Din materie însă e obligat să ne explice absolut toate fenomenele: de ex. eroismul, martiriul. Cine neagă pe Dumnezeu, neagă ordinea morală a universului. Dar e dovedit că oricine neagă ordinea morală este pierdut fie ca individ, fie  ca neam pe acest pământ, căci degenerează fizic şi degenerează moraliceşte.”
     Astfel căutaţi a vă întreţine aspectul fizic şi moral întru devenirea şi împliniera desăvârşită. 
Natalia Țurcan, cititoare fidelă CAIE