29 sept. 2015

EMINESCIANA POETICĂ: REINTERPRETĂRI UCRAINENE


                                                                                         Dumitru APETRI,
                                                                                                                                                                                                                     dr. în filologie

Crearea de opere literare noi în temeiul unor modele consacrate este o practică cunoscută în literaturile lumii, inclusiv în literatura română. Referindu-ne la doi dintre cei mai citiţi poeţi români – M. Eminescu şi G. Coşbuc, vom constata următoarele: vreo optsprezece poezii eminesciene au în subtitlu indicaţia: după N. Lenau, Fr. Schiller, Shakespeare, Goethe, Hoffmann fon Fallersleben,
V. Hugo ş.a. Nu mai vorbim de poezia de inspiraţie folclorică – aspect bogat, interesant şi de aceea tratat de ştiinţa literară în repetate rânduri. Printre lucrările mai consistente la tema corelaţiei subiectelor eminesciene cu creaţia populară orală se înscriu cele care poartă semnătura cunoscutului cercetător Ion Rotaru, a eminentului eminescolog Perpessicius şi a distinsului filolog ieşean Gheorghe Drăgan [1].
În volumele de creaţie poetică coşbuciană de asemenea vom afla precizări de genul: după Strodmann, Langbein, Edwin, Bormann, Geibel, Lermontov, după o poveste populară, o legendă franceză, un cântec grecesc, baladă din Albania ş.a.m.d. Fenomenul respectiv al activităţii poetului din Năsăud este tratat amănunţit într-un studiu monografic semnat de Gavril Scridon [2]. Exemplele ar putea fi continuate cu referire şi la alţi creatori români de opere beletristice.
Mai rare sunt cazurile când un scriitor se încumetă să plăsmuiască un număr impunător de creaţii versificate ce au la bază opera unui poet de incontestabil prestigiu. E cazul scriitorului Vasile Voiculescu care a oferit cititorului român treizeci şi patru de „sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară”. Împărtăşim opinia ilustrului critic şi istoric literar C. Ciopraga, precum că ne aflăm în posesia unor sonete, „în aparenţă shakespeariene, dar propulsând, în subtext, experienţe personale implicând o particulară vibraţie lirico-filosofică faţă de metamorfozele erosului” [3, p. 217] şi că, prin aceste texte, poetul român a demonstrat „disponibilităţi creatoare la nivelul unor rarisime disponibilităţi vitale” [3, p. 222].
O faptă literară similară cu cea a poetului V. Voiculescu a întreprins recent scriitorul ucrainean Oleg Goncearenko, propunând cititorului din patria sa o carte care conţine şaizeci şi şase de poezii şi poeme, în esenţa lor, nişte recântări după tezaurul poetic al neîntrecutului Eminescu şi vreo treizeci de poezii inspirate din creaţia poeţilor Z. Stancu, Gr. Vieru, L. Damian, G. Meniuc, V. Teleucă, P. Zadnipru, B. Istru, P. Boţu, Agnesa Roşca şi A. Lupan [4].
În impresionantul eseu Ucraina mea… Moldova mea autorul constată că e copilul a două popoare, că natura l-a înzestrat cu două aripi: una alimentată de entitatea ucraineană – linia tatălui, iar a doua de fiinţa mamei, care-i murmura deasupra leagănului vechi doine cu cocori şi basme cu Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene. Ca să devină o individualitate creativă, integră, ne mărturiseşte poetul, i-au trebuit Învăţători. Primii dascăli i-au fost scriitorii ucraineni. Ei i-au alimentat una dintre aripi. Cea de a doua şi-a absorbit sevele din scrisul românesc cu care s-a familiarizat pe parcurs şi pe care l-a replăsmuit în limba lui Şevcenko – marele Cobzar al Ucrainei.
Numai având două aripi viguroase, a putut să se ridice în slăvi şi să simtă imensitatea Cerului. Geniul eminescian, zice poetul, i-a vindecat inima de aritmie. O frază simplă, dar încărcată de esenţe revelatorii încoronează nominalizatul eseu: forţa noastră provine din dragoste, anume ea, dragostea, ne făureşte şi ne asigură viitorul.
Până să apară neordinara carte a lui O. Goncearenko ce conţine cântări şi recântări din Eminescu şi din alţi câţiva poeţi români, opera eminesciană a cunoscut câteva eforturi de integrare în albia spiritualităţii ucrainene. Acest proces porneşte în 1903 şi se desfăşoară  până în anii ’50 ai sec. XX printr-un număr destul de restrâns de tălmăciri şi aprecieri critice. Anul 1952 pune începutul unei faze noi – publicarea pachetelor de versuri care au apărut consecutiv în 1952, 1974, 1989 şi în 2000. Tot în anul aniversar 1989 a văzut lumina tiparului la Kiev şi prima culegere de proză intitulată Зневiрений дух – Geniu pustiu. Mai amănunţit despre aceste acţiuni editoriale aflăm informaţii în cărţile subsemnatului Arta replăsmuirii artistice (p. 95-107) şi Atitudini şi opinii (p. 28-35) [5]. Merită a fi menţionate în acest context încă două apariţii: placheta plurilingvă Floare albastră editată la Chişinău [6] şi culegerea de tip antologic Mihai Eminescu. Opera lirică ce a văzut lumina tiparului relativ recent la Cernăuţi [7]. Toate aceste volume conţin traduceri propriu-zise, pe când recenta ediţie a lui O. Goncearenko constituie o nouă modalitate de interpretare şi receptare  a poeziei eminesciene – recântarea.
Uneori se întâmplă ca gradul de libertate interpretativă, pe care-l oferă recântarea, să se soldeze cu nişte pastişe, adică reproduceri mimetice. Consultarea mai multor texte din ultimul volum ne-a convins că O. Goncearenko a depăşit faza mimetismului şi a oferit cititorului, în majoritatea cazurilor, nişte veritabile exerciţii de ingeniozitate.
Pe poetul de frunte, prozatorul, publicistul şi traducătorul luat în discuţie (a semnat până în prezent vreo douăzeci de cărţi, unele dintre ele învrednicindu-se de premii literare prestigioase) l-a îndemnat să recurgă la modalitatea „cântări – recântări” opinia proprie conform căreia obţinerea echivalenţei ideatice, dar mai ales a consonanţei fonice în traducere e aproape imposibilă. Anume această convingere l-a determinat să aleagă calea recântărilor. În cartea nominalizată, pe parcursul a peste o sută de pagini, aflăm creaţiuni poetice ucrainene inspirate de poeziile şi poemele eminesciene. Bucură faptul că printre operele lirico-epice figurează şi magnificul poem Luceafărul.

O bună parte din replăsmuirile lui Oleg Goncearenko tind insistent să reproducă, şi adeseori le reuşeşte, cele trei componente mari şi, bineînţeles, definitorii, ale operei literare: mesajul/potenţialul ideatic, imaginea artistică şi melodicitatea/muzica textelor. Îndeosebi s-au soldat cu succes variantele poeziilor De-aş avea…, Somnoroase păsărele, Lacul, La steaua…, Înger de pază, De vorbiţi mă fac că-n-aud, sonetul Trecut-au anii şi altele câteva. Din poezia Floare albastră a fost supusă unei recântări reuşite doar prima jumătate de text (7 strofe din cele 14). Pentru confruntare transcriem prima strofă a originalului De-aş avea… şi fragmentul respectiv al recântării ucrainene:
De-aş avea şi eu o floare                А була б у мене квiтка
Mândră, dulce, răpitoare,              з тих, що мають всiм привiтно
Ca şi florile din mai,                      у весiнньому степу –
Fiice dulci a unui plai,                   Осявають нiч слiпу,
Plai râzând cu iarbă verde,            посмiхаються до неба,
Ce se leagănă, se pierde,                ŭ бiльш нiчого ïм не треба!
Undoind încetişor,                          Про любов шумить трава…
Şoptind şoapte de amor.                  Зовсiм заŭвi там слова.

În fragmentul citat sunt prezente imaginea plaiului ce surâde prin mijlocirea vălului de iarbă verde, chipul copiliţei blândişoare ca o zi de primăvară, veşmântul floral, doina etc., sunt respectate concomitent ritmica, strofica, este reprodusă muzicalitatea. Inspiraţie denotă întregul text.
Putem spune că în mai multe variaţiuni poetice ucrainene se resimte atmosfera generală eminesciană, dar întâlnim în paginile volumului şi distanţări evidente şi uşor detectabile: e cazul finalelor din sonetele Iubind în taină – Любив таємно я, Cum oceanu ’ntărâtat… Як заштормили далi океану..., a ultimei strofe din poezia Cântecul lăutarului – Пiсня леутара, a abaterilor stridente care caracterizează textul Horia ş.a. În sonetul De ce mă-ndrept ş-acum poetul ucrainean operează cu noţiunile geniu şi poet care lipsesc în original. Tot în acest text se încalcă aranjamentul strofic de sonet.
Intenţia enunţată de Oleg Goncearenko în prefaţa volumului a fost una nobilă şi importantă: să contureze, în măsura posibilităţilor sale, spiritul romantic al creaţiei artistice romanice, iar Eminescu, neîndoielnic, este cel mai de seamă romantic român şi unul dintre cei mai valoroşi romantici ai literaturii universale. Această aspiraţie, zice dânsul, mi-a răvăşit toată moştenirea maternă (după mamă, cum ne-a mărturisit, poetul e moldovean). Nu întâmplător, în precuvântul său din cartea discutată, academicianul M. Cimpoi menţiona: „Rădăcinile genealogice „moldoveneşti” îl ajută să contacteze cu opera marilor scriitori români, despre care scrie, cu emoţie şi admiraţie, într-un eseu intitulat Ucraina mea… Moldova mea. Eminescu, bunăoară, îi apare ca un fenomen, produs prin voinţa lucrării lui Dumnezeu, pe care şi-l reprezintă, precum pe Şevcenko, drept un Stâlp de Foc care luminează sufletul şi cugetul, strigând cu Veşnica Chemare la sine prin abisala esenţă puternic luminătoare a existenţei” [4, p. 3].
Includerea în paginile cărţii a unui şir de creaţii poetice inspirate de plăsmuirile poeţilor moldoveni enumeraţi deja, dar şi a unei poezii a lui Z. Stancu s-a făcut, credem, tot din năzuinţa autorului de a-i oferi cititorului o imagine mai amplă şi, respectiv, mai convingătoare a romantismului romanic.
Felul cum au fost selectate textele eminesciene, dar şi cele ale altor poeţi mărturiseşte un simţ poetic fin al scriitorului ucrainean, o intuiţie aparte a valorii artistice. Desigur, noua cale de tranzacţie a limbajului poetic are părţile ei vulnerabile, am putea chiar să vorbim de anumite scuze, pe care aceasta le implică, dar bucură, în primul rând, faptul că acest mijloc specific de dialog literar s-a dovedit capabil, după convingerea noastră, să suscite interesul cititorului din patria lui T. Şevcenko pentru geniala operă eminesciană şi pentru un anumit număr de poezii ce aparţin altor poeţi care i-au atras atenţia interpretului ucrainean incitându-i imaginaţia.
Consistenţa recentei apariţii editoriale e susţinută şi de compartimentul de poezii dedicate de O. Goncearenko prealuminoasei Moldove (e determinativul care-i aparţine). Acest florilegiu poetic este precedat de eseul Ucraina mea… Moldova mea…, eseu scris, cum s-a subliniat deja, la o înaltă cotă emotivă, chemând insistent semenii să dea glas inimii. Inimii sale generoase şi pline de căldură poetul i-a dat rezonanţă  şi ecou prelung, ademenitor prin intermediul celor douăzeci şi şase de poezii dedicate unor personalităţi provenite din spaţiul roman: lui Ovidiu, domnitorilor Vasile Lupu şi Ioan Potcoavă, omului de cultură, academicianului Mihai Cimpoi, eminenţilor cântăreţi Sofia Rotaru, Ion şi Doina Aldea-Teodorovici.
Crearea unei imagini credibile a unui spaţiu străin se obţine, în primul rând, prin explorarea artistică a etnopsihologiei, dar şi a componentelor care formează cadrul geografic, a elementelor ce alcătuiesc coloritul local. Dacă specificul etnopsihologic a fost exploatat puţin de data aceasta, atunci celelalte caracteristici denotă o prezenţă activă. Printre denumirile de popoare figurează dacii (autorul ţine să precizeze că în fiinţa sa vibrează genii dacici), întâlnim astfel de antroponime ca  Tudor, Petru, Ion care se află pe calea reînvierii; printre toponime – Dacia, Moldova, Bucureşti, Iaşi, Chişinău, Cocieri, Drumuri orheiene, Podul de la Dubăsari ş.a.; printre hidronime – Dunărea, Nistru, Prutul, Siretul etc.
Numeroase sunt noţiunile, unităţile onomastice şi realiile care se succed în cântările originale ale poetului: Casa mare, codrii de basm ai Moldovei (în genere plaiul mioritic e văzut ca un areal spaţios inundat de lumină), haiduci, lăutari, doina, codane încântătoare (Eminescu: fiice dulci a unui plai), soiuri proslăvite de struguri, vinuri vestite create la est de Prut ş.a.m.d.
Acestea şi alte realii româneşti care au alimentat bogata imaginaţie a autorului formează imaginea veritabilă şi impresionantă a realităţilor pe care le-a îndrăgit şi le-a evocat într-o manieră care impresionează.

Referinţe bibliografice

1. Rotaru, Ion. Eminescu şi poezia populară, Editura pentru literatură, Bucureşti; 1965; Perpessicius. Eminescu şi folclorul. În: Eminescu, poetul naţional, Bucureşti, Editura Eminescu, 1982; Drăgan, Gheorghe Poetica eminesciană. Temeiuri folclorice, Polirom, Iaşi, 1999.
2. Scridon, Gavril. Ecouri literare universale în poezia lui Coşbuc. Studiu de literatură comparată, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1969.
3. Ciopraga, Constantin. În ritm cu Shakespeare. În: Amfiteatru cu poeţi, Editura Junimea, Iaşi, 1995
4. Гончаренко, Олег. За Еминеску… до себе (Спiви-переспiви) – După Eminescu…spre sine (Cântări-recântări), Мелiтополь, 2012.
5. Apetri, Dumitru. Arta replăsmuirii artistice. I. Chişinău, 2008; Atitudini şi opinii, Chişinău, ,,Magna – Princeps”, 2010.
6. Eminescu, Mihai. Floare albastră. Poezii în română, rusă, ucraineană, găgăuză, bulgară. Chişinău, 2001.
7. Eminescu, Mihai. Opera lirică din programa şcolară. Antologie româno-ucraineană. Pro Litera, Cernăuţi, 2010.