9 sept. 2015

EMINESCOLOGIA: APARIŢII EDITORIALE DE ANVERGURĂ

                                                                                                                                        Dumitru APETRI,
                                                                                                                                        dr. în filologie

    Din toamna anului 2013, eminescologia a intrat într-o nouă fază graţie eforturilor academicianului M. Cimpoi care a elaborat Dicţionarul enciclopedic ,,Mihai Eminescu” (Chişinău, Editura Gunivas, 584 p.). Domeniul nominalizat dispune de numeroase exegeze diferite ca tip, volum şi pondere, dar ştiinţa literară şi admiratorii talentului neîntrecutului clasic al literaturii române nu au beneficiat până în prezent de o lucrare magistrală cum este dicţionarul enciclopedic despre viaţa, activitatea şi receptarea operei eminesciene în arealul spiritualităţilor naţionale.
   
Neordinarul opus este inaugurat de introducerea academicianului Eugen Simion, în care se menţionează oportunitatea acestei lucrări, periculos de ample, care are menirea de a familiariza fundamental cititorul cu viaţa şi creaţia scriitorului, creaţie ce constituie piatra de temelie a spiritualităţii româneşti. În Argumentul său, autorul dicţionarului de asemenea subliniază că, dispunând de ediţia eminesciană în 17 volume şi de 38 de caiete facsimilate, e tocmai timpul de a edita un dicţionar magistral. După ce cititorului i s-a oferit un tabel cronologic bibliografic despre viaţa şi activitatea lui Eminescu, materia acestei neordinare ediţii a fost aranjată în nouă capitole care îl înfăţişează pe scriitor, precum se menţionează în rezumat, ,,sub toate aspectele creaţiei şi ca personalitate”.
    Autorul a conştientizat profund că Eminescu trebuie cercetat în Ideea Eminescu, care contopeşte totul – viaţa particulară, opera, doctrina filozofică – în ,,personalitatea Ideii” (p. 433). În tinereţe, scriitorul a cunoscut lumea teatrului, mai târziu, în Viena şi la Berlin, a însuşit ştiinţele filosofice, aflându-se sub influenţa ideilor lui Platon, Aristotel, Kant, Hegel, Schopenhauer şi ale altor gânditori.
În Dicţionar se subliniază în mod expres că Eminescu dispunea de o gândire artistică de nivel foarte elevat, că el a creat un Univers personal cu o bază trainică, că poezia lui s-a aflat sub o influenţă puternică a folclorului şi că motivele creaţiei populare se contopesc cu însăşi mitopoetica scriitorului. ,,La Eminescu găsim, se menţionează în rezumat, într-o abordare originală, cele patru categorii ontologice, frecvente în mitologia românească: Spaţiul, Timpul, Cauzalitatea şi Finalitatea” (p. 435) .
    La modul cuvenit e prezentată în dicţionar publicistica scriitorului pe care eminescologii o determină ca proză jurnalistică şi pe care nu s-au grăbit s-o editeze. În acest sens autorul îl citează pe cunoscutul istoric şi critic literar Theodor Codreanu care a adus dovezi convingătoare în scrierile sale că ,,principala cauză a morţii civile (a scriitorului – n.n) este chiar publicistica”. Ea l-a ucis de două ori: o dată prin epuizarea nervoasă şi a doua oară prin adversităţile ireconciliabile pe care le-a trezit” (p. 436). George Călinescu împărtăşea la rîndul său părerea că unele poeme eminesciene sunt ,,traduceri în versuri” ale articolelor publicistice.
    Un diapazon foarte larg de probleme tratează această ediţie magistrală: apartenenţa scriitorului la marile curente literare, caligrafia creativă a poetului, filosofia sa, principiile pedagogice, conţinutul caietelor cu lucrări manuscrise (38 de volume), extinsul Fragmentarium, corespondenţa, ecourile la creaţia şi personalitatea clasicului unic în genurile vizuale de artă, în muzică, filatelie, numismatică şi medalistică, în lucrările de artă plastică mondială, dicţionarul de rime, cunoştinţa cu învăţătura marilor economişti, receptarea panoramică naţională şi universală ş.a.m.d. O atenţie deosebită acordă eminescologii cercetării personalităţii, subliniind că ,,prin viaţa sa de poet romantic el a cuprins necuprinsul”. Nu întâmplător criticul cubanez Salvador Bueňo îl considera pe Eminescu ,,cel mai mare poet elegiac al lumii”.
Suntem de părerea că academicianul Mihai Cimpoi nu exagerează când vorbeşte despre o eminescologie mondială şi împărtăşim pe deplin punctul de vedere că Eminescu ,,poate fi cunoscut în toată plenitudinea sa valorică numai […] sub semnul întâlnirii fundamentale a culturilor, al raportării ontologice a uneia la alta, al perspectivei originale, pe care o impune el în rostirea esenţială a fiinţei” (p. 440) .
    Ediţia dispune de o bibliografie deplină a operelor scriitorului şi a majorităţii lucrărilor critice, a indicelui de nume, de curriculum vitae pentru eminescologi şi tălmăcitori, de interpretările marilor scriitori români, de comentarii asupra variantelor şi versiunilor, care lipsesc în ediţia academică. Încheie dicţionarul un rezumat în şapte limbi: română, germană, engleză, franceză, italiană, spaniolă şi rusă, o anexă cu deciziile importante ale organizaţiilor autoritare naţionale şi internaţionale privind celebrarea personalităţii lui Eminescu, precum şi un montaj de fotografii intitulat ,,Pe urmele lui Eminescu cu Vasile Şoimaru”.
    În final menţionăm în mod expres: ca şi în toate studiile sale despre Eminescu, Mihai Cimpoi a manifestat şi în această lucrare de sacrificiu competenţă critică şi analitică, erudiţie veridică, îmbogăţind eminescologia cu o ediţie de sinteză unicat. Criticul literar Mircea V. Ciobanu consideră, pe bună dreptate, că prin Dicţionarul enciclopedic „Mihai Eminescu”, Mihai Cimpoi şi-a înălţat propriul monument.
    O altă exegeză de amploare, care a apărut în 2013 şi care ia în discuţie singularul fenomen Eminescu, ne-a oferit cunoscutul cercetător literar şi editor craiovean Tudor Nedelcea. Prin solidul său volum de investigaţii ştiinţifice, intitulat cum nu se poate mai simplu – Eminescu (Bucureşti, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2013, 560 pagini), pasionatul filolog a demonstrat încă o dată capacităţi evidente de explorator solid în domeniul imens şi complicat al eminescologiei.
   Diverse şi deosebit de importante sunt faţetele activităţii genialului scriitor supuse exegezei: cugetarea sacră, ideea naţională, viziunea istorică, revoluţia paşoptistă şi cea a lui Tudor Vladimirescu, farmecul dialogului epistolar, odiseea Doinei, actualitatea neîntrecutei opere eminesciene, viziunea lui Eminescu – Omul deplin al culturii româneşti – asupra lui Shakespeare, Mircea cel Bătrân, avatariile tipăririi manuscriselor ce aparţin celui mai iubit poet naţional, acţiunile de sacrificare a Ctitorului spiritualităţii române şi altele.
   Academicianul M. Cimpoi a găsit pentru această vastă paletă investigativă o sintagmă atotcuprinzătoare care figurează în prefaţa cărţii: Tudor Nedelcea ,,detabuizează unele dimensiuni ale personalităţii lui Eminescu şi valorifică integritatea acesteia” (p. 5).
    Gândirea sacră. Într-o poezie scrisă la vârsta de 29 de ani, Poetul de pe Culme adresa o pioasă rugă cerurilor: ,,Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca-n visul meu ceresc d-odinioară”. Textul respectiv ne mărturiseşte prezenţa sentimentului sacru în firea extrem de sensibilă a scriitorului. Academicianul E. Simion găsea la Eminescu o metafizică poetică ce duce spre sugestia divinului şi o împletire şi confundare a miticului şi religiosului, iar T. Nedelcea, cercetând profund tema, ne informează că Eminescu ,,trădează” o informare în gândirea teologică a vremii, şi, în special în Biblie, deosebit de bogată şi exactă: ,,Îl studiase pe Kalidasa, era interesat de Confucius, Zoroastru, Brahma” (p. 29). Problema Bisericii Ortodoxe Române era una vitală pentru Eminescu. Dezbaterea acestei teme cercetătorul o încheie printr-o constatare ce-i aparţine Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române – P. F. Teoctist: ,,Eminescu a avut în toate o concepţie europeană referitor la Biserica Ortodoxă, în general la structura ei, care favorizează apropierea, cunoaşterea şi deschiderea faţă de toată lumea” (p. 58).
    În secţiunea Eminescu, istoricul, meditaţiile cercetătorului pornesc de la preţioasa constatare pe care a făcut-o inegalabilul şi admirabilul istoric român – Nicolae Iorga: ,,Eminescu stăpânea cu desăvârşire cunoştinţa trecutului românesc şi era perfect iniţiat în istoria universală”. Se aduc în continuare dovezi că poetul din Ipoteşti situa deasupra preocupărilor sale istoria românilor, că etnogeneza poporului său o trata cu toată seriozitatea, că avea Cultul Patriei şi era de părerea că naţionalitatea trebuie simţită cu inima. Neîntrecutul clasic relua mereu ideea unităţii românilor în faţa pericolului extern, considerând că naţiunea sa a făcut sacrificii însemnate pentru ca Europa să-şi ţină cumpăna pe malurile Dunării.
Compartimentul ,,Eminescu, apărătorul românilor de pretutindeni” ne convinge în ideea că ilustrul clasic a fost un teoretician prin excelenţă al naţionalismului român şi că scrisul său este menit tuturor românilor din timpul scriitorului, dar şi celor din viitor. Această orientare izvora din conştiinţa că nu există stat în Europa Orientală care să nu cuprindă ,,bucăţi din naţionalitatea noastră”, adică română. Aici interveneau şi alte fapte: problema românilor din provinciile stăpânite de imperiile străine îi era cunoscută scriitorului în toată complexitatea; el era convins că procesele de deznaţionalizare vor avea în definitiv efect de bumerang. Un interes aparte manifesta Eminescu pentru spaţiile bucovinean, basarabean şi dobrogean. Una dintre concluziile autorului cărţii este următoarea: ,,Apariţia lui Eminescu pe scena politică a României are caracterul unei necesităţi istorice” (p. 165).
    Eminentul istoric şi critic literar din Huşi, Theodor Codreanu, în Cuvânt înainte la cartea de faţă, a enunţat un adevăr la care aderăm cu toată convingerea şi simpatia: ,,Dimensiunea spirituală care caracterizează definitiv personalitatea culturală a lui Tudor Nedelcea este dată de întâlnirea cu Eminescu” (p. 9). O idee similară fixează în postfaţa cărţii şi profesorul doctor Victor Crăciun: numele autorului cărţii de faţă se înscrie ,,între susţinătorii idealului naţional ca eminescolog” (p. 531).
Partea exegetică a binevenitului volum finalizează cu meditaţiile autorului despre Dicţionarul enciclopedic „Mihai Eminescu”, elaborat de academicianul Mihai Cimpoi, dicţionar considerat ,,o carte de excepţie extrem de rară (şi cu atât mai preţioasă) în cultura română” (p.487). Transcriem şi concluzia de rigoare a domnului T. Nedelcea: ,,Dicţionarul este opera unui exeget de care însuşi poetul ar fi mândru, întreg procesul de făurire a impunătorului opus s-a desfăşurat ţinându-se cont de o preţioasă povaţă eminesciană – a efectua investigaţiile cu „inima foarte caldă şi mintea foarte rece”.
    În mai multe compartimente ale cărţii sunt luate în dezbatere aspecte valoroase şi actuale ale publicisticii eminesciene exegetul demonstrând de fiecare dată consistenţa şi actualitatea discursului direct al scriitorului care e calificat ca simbol al jertfei creatoare. E natural că a procedat astfel, doar T. Nedelcea este considerat ,,unul dintre cei mai avizaţi cunoscători ai publicisticii eminesciene” (Th. Codreanu).
E prezentă în lucrare la modul riguros şi escorta respectivă: bibliografie selectivă, referinţe critice, indicele de nume şi cel geografic – toate acestea sporindu-i substanţa ştiinţifică.
Tot în anul 2013 şi-a făcut apariţia şi consistentul volum Eminescu în perspectivă universală. Reconstituiri şi restituiri (Târgovişte, Editura ,,Biblioteca”, 2013, 229 p.) semnat de doctorul în filologie Dumitru Copilu – Copillin. Este rodul eforturilor ce au durat, ne-o mărturiseşte însuşi autorul, patru decenii în direcţia sintetizării practicii de aproape 150 de ani de universalizare a fenomenului Mihai Eminescu. La interpretarea procesului universalizării autorul recentului studiu vine cu partea sa de contribuţie: cincizeci de lucrări, o bună parte dintre care au fost prezentate în cadrul forurilor ştiinţifice naţionale şi universale, iar ulterior publicate în reviste, volume colective etc. Într-adevăr, acţiunile care stimulează şi promovează valorile naţionale de categorie universală căutând să sugereze noi direcţii şi abordări constituie o contribuţie spirituală aparte.
Mihai Stan, preşedintele Societăţii Scriitorilor Târgovişteni, în Nota Editurii care inaugurează proaspăta apariţie, atenţionează cititorul că D. Copilu dispune de un manuscris (Eminescu Universalul) de peste o mie de pagini şi că opusul nominalizat pregăteşte terenul pentru o următoare carte. Salutăm cutezătoarele aspiraţii editoriale ale autorului dorindu-i izbîndă neîntîrziată.
    În primele două capitole sunt luate în discuţie aspecte ale receptării operei eminesciene în spaţiul spiritualităţii ruse: actul traducerii şi cel al interpretărilor critice. Se constată că Eminescu ,,a privit valorile culturii ruse în acelaşi spirit în care a abordat creaţia unui Shakespeare, Schiller, Goethe, Kant, Schopenhauer sau Victor Hugo: ca tot atâtea modalităţi de a da culturii române acele orizonturi universale, deschise spre toate zările, fără de care o creaţie naţională de talie universală nu poate să apară” (p. 43).

   Totodată, exegetul meditează asupra unor teme ca: Eminescu, poet naţional şi universal, prezenţa genialului scriitor în conştiinţa artistică a lumii. În optica noilor generaţii, zice autorul, raza poetică eminesciană ,,se dezvăluie sub aspecte mereu noi, necunoscute sau abia întrezărite altădată” (p. 51). Sunt demonstrate şi unele demistificări privind opera eminesciană, acestea fiind considerate o temă de interes ştiinţific şi public ş.a.    Cât priveşte activitatea lui O. Minar, cercetătorul susţine că acesta ,,a mistificat nu numai momente ale biografiei poetului, ci şi numeroase teme eminesciene” (p. 86) şi că moartea lui în 1965 ,,a făcut posibilă cunoaşterea datelor reale” (p. 93).
   Studiul este bogat în informaţii despre interesul enorm pe care-l manifesta Eminescu pentru operele importante şi novatoare ale literaturii universale.
    Cel de-al treilea capitol, intitulat ,,Dialoguri, evenimente”, inserează convorbiri cu eminescologul Edgar Papu şi cu doi poeţi: armeanul Gurghen Borian şi cehul Wilem Zavada care, fiind nişte admiratori ai culturii poetice româneşti, au efectuat traduceri din poezia românească, inclusiv din creaţia eminesciană considerată de cercetător ,,cea mai semnificativă şi perfectă notă naţională românească” (p. 125). Tot în acest compartiment aflăm date privind relaţiile dintre cel mai iubit poet naţional al românilor şi Veronica Micle, dar şi informaţii despre admirabila prietenie cu Ion Creangă. Scrisorile lui Eminescu către Veronica, constată D. Copilu, au fost publicate de multe ori cu modificări şi erori.
    Partea cea mai interesantă a capitolului IV o constituie paragraful ,,Eminescu în circuit universal”. Se menţionează aici că moştenirea artistică eminesciană dispune de ,,o adâncă rezonanţă în conştiinţa umanităţii şi de o înaltă amplitudine spre toate zările lumii” (p. 156). Aceasta se datorează faptului, zice autorul, că Eminescu a fost tradus şi comentat mai întâi în câteva dintre limbile de largă circulaţie şi audienţă internaţională, cu un deceniu înaintea stingerii sale din viaţă.
   Următoarele două capitole, care încheie exegeza, sunt consacrate problemelor de receptare şi evaluare a operei poetului în viziune universală, aici operându-se cu multiple reprezentări statistice, grafice şi stabilindu-se câteva ipostaze ale universalităţii. Dumitru Copilu reuşeşte să-l convingă pe cititorul cărţii sale că ,,mirajul eminescian continuă să fascineze astăzi mai mult ca oricând printr-o faţă relativ nouă, anume prin puterea cu care se afirmă şi se integrează în patrimoniul culturii universale” (p. 226). Lungă a fost calea cercetătorului literar spre această sinteză, dar substanţa ei consistentă îi îndreptăţeşte şi încununează insistentele şi cutezătoarele eforturi.
   Aşadar, anul 2013 a fost unul deosebit de rodnic pentru eminescologie. Argumentul suprem în acest sens îl constituie, în primul rând, Dicţionarul enciclopedic „Mihai Eminescu” elaborat de academicianul Mihai Cimpoi, în rândul doi, studiile Eminescu de Tudor Nedelcea şi Eminescu în perspectivă universală de Dumitru Copilu – toate trei prezentîndu-se ca exegeze literare ieşite din comun prin valoarea lor documentară şi euristică.