20 sept. 2015

EMINESCU ÎN CREAȚIA GENERAȚIEI ȘAPTEZECISTE




                                                                         Elena TAMAZLÂCARU
                                                                  Academia de Științe a Moldovei

Rezumat
Eminescu și opera sa este constant prezent în literatura Basarabiei pe întreg parcursul secolului XX. Mai întâi mai multe poezii sunt cântate la evenimentele de peste an în orașe și sate, cum ar fi romanțele Pe lângă plopii fără soț, Vezi, rândunelele se duc, De ce nu-mi vii... în calitate de piese folclorice – puțini intelectuali cunoșteau cine este autorul. Începând cu Generația Copiilor anilor de război, cu Generația Ochiul al treilea. Situația ia o turnură fericită pentru întreaga cultură dintre Prut și Nistru. Apar sonetele lui Liviu Deleanu, poezii de Liviu Damian, Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Victor Teleucă, Anatol Ciocanu... Urmați de Nicolae Dabija, Vasile Romanciuc, Leonida Lari, Nina Josu, Iulian Filip, Efim Tarlapan, Ion Hadârcă, Arcadie Suceveanu, Leo Butnaru, Renata Verejani...
Nicolae Dabija este cel mai important eminescolog al Generației Ochiul al treilea. Pe lângă mulțimea de crestomatice poezii consacrate poetului nostru național Dabija scrie și o excepțională salbă de eseuri, elaborată în cheia pașilor pe urmele lui Eminescu și a Operei sale: Ipotești, Cernăuți, Viena, Berlin, Cracovia, Königsberg, Lvov... Iași, Chișinău, Odesa... Sunt puncte importante pe harta noastră afectivă pe unde a mers scriitorul basarabean „pe urmele lui Eminescu”
Cuvinte-cheie: apocaliptică panoramă, testamentarul Legământ, bade Mihai, eminescian, „Dumnezeu a fost român”, Siberia, „deportați, volumașe de Mihai Eminescu.

La venirea în literatură a poeților din Generația Ochiul al Treilea în poezia basarabeană exista o frondă a rezistenței prin metaforă, într-un fel. Rămași orfani între Prut și Nistru, „Săraci ca două ierni / şi plânşi ca două ape…” (Ion Bolduma), în peisaj poetic basarabean, populat de croncănit de ciori și: „În oul lor de piatră noaptea-şi duce / Cuibare pentru pui de vârcolac (Pavel Boțu), în cam această apocaliptică panoramă poeții Andrei Lupan și Arhip Cibotaru vor ocroti cărțile de debut Ochiul al treilea de Nicolae Dabija și Piața Diolei de Leonida Lari ambii poeți cu model eminescian în nervul versului, de natură genetică. Același Pavel Boțu, autorul sumbrei acuarele dominate de croncănit, în calitatea sa de secretar al Uniunii Scriitorilor de atunci, a susținut cartea despre popi, Pe urmele lui Orfeu de Nicolae Dabija, prefațând-o, volum apărut cu tiraj înjumătățit în 1983, 3 500 exemplare, și înzecit, plastic vorbind, în 1990 50 000, insuficient și el.
Generația are la căpătâi” testamentarul Legământ al lui Grigore Vieru, foarte cunoscut pretutindeni unde se vorbește românește: „Ştiu: cândva, la miez de noapte / Ori la răsărit de Soare, / Stinge-mi-s-or ochii mie / Tot deasupra cărţii Sale...” și căutarea lui Dumitru Matcovschi: „Unde eşti, bade Mihai? / Trece altă primăvară… / Peste gura cea de rai / Flori de tei se scutur iară… / Unde eşti, bade Mihai? // Că te-au dus departe anii! / Şi acum, la noi acasă, / Beau străinii ca mocanii / La hangiţa cea frumoasă...”. Prin mesajul deschis de dragoste, admiraţie şi veneraţie faţă de Mihai Eminescu, faţă de cultura naţională românească, aceste poeme sunt receptate ca mod de rezistenţă prin Eminescu aici, pe înjumătățita boltă literară de dincoace de Prut, unde după moartea lui Stalin începe să apară, în mod trunchiat, opera clasicilor noștri, sclipeau și sonetele: Eminescu în toamnă, Pribeagule, poet îndrăgostit și Creangă, și Alecsandri, și Arghezi... Dar și Tolstoi și Pușkin de același Liviu Deleanu... Și zidul de poezie a rezistenței prin Eminescu în acea perioadă mai e alcătuit din versurile pentru copii despre tricolor ale lui Grigore Vieru, „ascuns” în volumașul, Alarma, 1957, de volumul Săgeţi de Petru Cărare, de poemul O altă limbă mai frumoasă nu-i de Victor Teleucă, de acrostihul România, și el camuflat într-un poem de Gheorghe Cutasevici, versurile altor câţiva tineri poeţi poeme și volume date la cuţit, zădărnicind, astfel, pentru o perioadă mişcarea de renaştere naţională. Și care va izbucni și crește în mase tocmai peste mai bine de două decenii, având ca stindard și reper moral și insistențele de a reveni la grafia latină a scriitorilor din perioada dezghețului hrușciovist, cu emoțiile spectacolului Mihai Eminescu, rolul titular interpretat de Valeriu Cupcea la Naționalul nostru, cu arborele stampă Eminescu de Aurel David, cu muzica lui Eugen Doga – romanțe pe versuri de Mihai Eminescu în interpretarea Mariei Bieșu, cu eseul Eminescu, poet național de Ion Druță...
Cu aceste adevărate întâi lecții de literatură și cultură națională, însușite mai mult grație lecturilor printre crăpăturile băncii școlare și universitare, intră în viața literară poetul Nicolae Dabija, urmat de întreaga sa promoție de tineri talentați și îndrăzneți scriitori, precum urmează: Serafim Belicov, Marcela Benea, Leo Butnaru, Nicolae Dabija, Constantin Dragomir, Iulian Filip, Ion Hadârcă, Nina Josu, Leonida Lari, Vasile Romanciuc, Ludmila Sobiețchi, Efim Tarlapan, Valeria Grosu, căror li se alătură bucovineanul intergeneraționist Arcadie Suceveanu, și încheie deceniul debuturilor literare al Generației Ochiul al Treilea Renata Verejanu. Cu ferma convingere, ca și șeful de Promoție, că Eminescu este întâiul, care a vorbit cu Dumnezeu românește...; că După Eminescu suntem cu toții eminescieni. / Poetul eminescianizează lucrurile, pe care le atinge, ca regele Midas... / Eminescu a eminescianizat întreg secolul nostru...”; după ce tot acolo Dabija propune ca secolul XX al literaturii române să înceapă cu anul 1884, când a debutat editorial Eminescu. Cu atât mai mult, cu cât cercetătorul Dabija crede că „Eminescu e o stare de spirit în literatura noastră”. După ce trece în revistă elemente „eminesciene” ce au influențat poezia românească o jumătate de mileniu, cu mici aproximații, o adevărată cascadă de elemente, anunță: Eminescu e actual ca niciodată... își aduce aportul și la restructurare. Când cerem limbă, grafie, drepturi naționale Eminescu e cu noi. Cu noi cei care suntem copiii lui. Subliniem, eseul este scris și publicat în 1989, dar plămada lui este evidentă reminiscență a perioadei sale de debut.
Cu adevărul „După Eminescu suntem cu toții eminescieni Serafim Belicov, poetul cu cele mai multe volume prefațate de Mihai Cimpoi, se tot plimbă prin spirituală, clasică și intelectuală ninsoare pe strada Ion Creangă, tivită „Cu plopi din Eminescu”, minunatele versuri devenite și foarte apreciat cântec, asistat în permanență și de bocetul național, bărbătesc de la Sebeș; Marcela Benea, cutreieră, eminescian, pădurile și dealurile în jurul satului, culege esențe poetice, dar și o floare, poate albastră, iar Grigore Vieru realizează în prefața la volumul de debut Zestre un original portret cu poezia și floarea al autoarei; Leo Butnaru vede Basarabia „acrobată forțată de călăi să meargă / pe sârmă ghimpată”; Iulian Filip îl surprinde în Grădina Publică Ștefan cel Mare și Sfânt Eminescu pe Aleea Clasicilor – vegheat de „un mănunchi de spice”. În contextul rădăcinii neamului, omului, pomului este mesajul versurilor „Poeți din toate țările, uniți-vă! și „Cărturari din toate țările, uniți-vă!, un dialog colegial axat pe suportul parafrazei lozincii bolșevice, susținut de Nicolae Dabija și, peste ani, de Iulian Filip, dedicat mai ales unirii românilor. Ion Hadârcă ne invită în atmosfera eminesciană, unde Poetu-i „fruntea limbii”, „domnitorul”, „plugarul”, „Eminescu-i simfonia”. Aforismele sunt și ele un continuu dialog cu Eminescu și cu urmașii săi. Unul ar fi: Trei sunt formele de rugăciune ale neamului românesc către Dumnezeu: rugăciunea prin cuvânt (Eminescu), rugăciunea prin muzică (Enescu) și rugăciunea prin muzica pietrei (Brâncuși). Nina Josu relatează că „Eminescu, cuvântul, alfabetul latin” e o continuă „durere”, dar „nu pentru mulți, că graiu-i flămând și desculț și este și azi pân-la sânge lovit” și, foarte important, Nu-i târziu încă să te deștepți. De menționat că poeta participă la evenimentele Eminescu de peste an și de peste ani, scrie, relatează cu multă atitudine nu doar în calitatea-i de jurnalist la săptămânalul Literatura și Arta, săptămânal-tribună în promovarea Adevărului istoric, Limbii, Alfabetului, Imnului, Tricolorului...

Leonida Lari, ca și colegii reprezentativi de Generație Ochiul al treilea de pe baricadele căutării și afirmării identității noastre românești în Basarabia anilor 1989, pare a susține un permanent dialog cu Eminescu, meditează, îi scrie scrisori. Undeva mărturisește: Mi-e dor de un poet ce ar putea și în moarte / Să își continue cântecul!. Cu siguranță poetei îi e dor de Eminescu, exteriorizând prin aceste versuri fenomenul nemaiîntâlnit în alte limbi și la alte popoare Dorul. Iar poemul Sybilla este și el o comunicare cu Eminescu, o admirabilă replică” pentru Luceafărul. Potopul de poezie lirică, cantabilă, scrisă de multe ori din numele unui bărbat, este dovada marilor trăiri și marilor lecturi, inclusiv din Eminescu. Dar și poemele, așa-zise patriotice, sunt veritabile replici, deja moderne, ale problemelor pe care le aborda Eminescu în publicistica sa, dar foarte viabile și astăzi la noi, la români. Ioan Alexandru, Doina Uricariu  în ajunul anului 1989, o văd, o citesc și o simt pe Leonida Lari comunicând cu Eminescu prin poezia-i, extinzând impresia peste toți basarabenii, căci Eminescu este poetul la care se întorc ca la „un astru tutelar”, este „locul privilegiat al limbii române”.
Nicolae Dabija, Leonida Lari și Grigore Vieru, amintim, au fost condamnați la moarte de organizația unională șovină Pameat (Memoria), organizație paramilitară ce își asumase mai multe crime în fostele republici sovietice, inclusiv masacrarea familiilor liderilor Frontului Popular din Baku în octombrie 1989, în anul când „Dumnezeu a fost român”. Nicolae Dabija dă apreciere anului Renașterii Naționale, dar și creației colegei de generație: 1989 este anul când s-a făcut cât nu s-a făcut într-o sută de ani... / Nu întâmplător o carte de-a Leonidei Lari așa se și intitulează: Anul 1989... / 1989 poate fi egalat... prin semnificațiile lui, doar cu anul 1918. / Anul 1989 n-a avut mai puține personalități, piedicile puse marșului Istoriei au fost doar ceva mai înverșunate... [1]. Zbuciumul acelei perioade are ecouri fidele și verticale cu duruta Doină de Eminescu, mai ales în Rugă către Domnul. Foarte actuale rămân versurile Leonidei: „...și pe când marii lumii ne tot întind prospectul / Ei nu au în vedere cauza, ci efectul. / Or, cauza e clară: Hitlera și Stalina / Încă prin ’39 și-au dat păroasa mână, / Și-n patruzeci, iunie, când tei surâd în soarte, / Aceleași fețe hâde ne-au condamnat la moarte. / Și tot aceleași fețe, Hitlera și Stalina, / Au rupt în părți Moldova, au rupt și Bucovina. / Și Antonescu, unul, morții luând sărutul, / A ordonat: soldați români, să treacă Prutul!.... Este Ioana D’Arc a Basarabiei” în dialog eminescian cu „istoria ingrată” a românilor.
Vasile Romanciuc recomandă copilului de grădiniță: Să-ți fie atât de drag cuvântul, / Încât atunci când îl rostești / Să crezi că însuși Eminescu / Ascultă ce și cum vorbești...; Mama îmi citește / iară eu repet / Eminescu este / Cel mai drag poet. // Limba ni-i frumoasă, dragă băiețel, / Căci în limba asta / A vorbit și EL; iar copilul, amintim, a fost legănat și cu Somnoroase păsărele, și cu poemul Poveștile lui Ion Creangă: „Leagănul bunicilor / Leagănul părinților / Legănușul meu / Legănuțul tău / Dulce, leagăn-legănel / Crește neamu-ntreg în el!. Când copilul se maturizează mai află: „Un câine-i omenirea...”, o, da, Eminescule... / Totul e stăpânit de netotul încoronat... / Simt: dintr-un mileniu, cel puțin câteva secole / ni s-au furat...; Arcadie Suceveanu, după ce șoptește foarte discret, eminescian cumva: Numai cu plopii te mai pot iubi, răspunde denigratorilor lui Eminescu, celor de la Dilema, cu eseul Eminescu – planeta cu lumină proprie și cităm din final: Eminescu nu poate fi făcut nici mai m,are, nici mai mic. Creația lui există ca atare și se apără prin ea însăși. Poetul e ca o planetă cu lumina proprie, a cărei imagine nu se schimbă în funcție de poziția altor corpuri cerești... Din aceste confruntări Eminescu va ieși de fiecare dată și mai fortificat, continuând să rămână neclintit în înălțimile sale. Efim Tarlapan, cavalerul Satirei, gen neglorios / cu ghimpii din cununa lui Hristos, recunoaște: „La Eminescu versu-mi place, / Dar și-acel tei nemuritor! / Căci știu: nicicând nu se va face / Din ramu-i... coadă de topor”; epigrama cu dedicație amplă: Unui muritor detractor al lui Eminescu: „Ajunși la tragicul moment, / Mai poți un bine a ne face, / Să scrii atât în testament: Vă las Luceafărul în pace!”. Și aproape eminesciene aforisme: Poporul care-și uită Istoria rămâne și fără Geografie; Autori de amintiri! Luați exemplu de la marele Creangă: Amintirile din copilărie nu trebuie să fie mai lungi decât copilăria!”... Renata Verejanu, mereu pe baricade alături de colegi de generație, are un discurs continuu publicistic „înverșunat, fără edulcorări cantabile și Până la dragoste, și după. Continuă să poarte o coroniță ciudată”, împletită dintr-o jerbă de flori și alta de spini (văzută de Mihai Cimpoi), iar în poemul Mihai Eminescu pare a sesiza pentru poporul care-și poartă jalea în desagă” o singură bucurie și resemnare: se trezesc azi clopotele-n sate....
Poetul cu aripa supradimensionată Ochiul al treilea urmează o apreciată cale poetică pe un drum însoţit de o mistuitoare Ars poetica: „Precum un cerc cu centrul în afara sa, / precum o secundă, în care încape Vecia, / precum un cer născocindu-şi propria stea – / poezia” („Precum un cerc…”); de unde ajunge la concluzia: „Când mă gândesc / cât de mult / ne iubise / izvoarele, / şi codrii, / şi doinele / ce au fost a-l cunoaşte – / îmi vine să cred / că poeţii mari / îşi aleg / popoarele / în mijlocul cărora / au / a se naşte” (Eminescu). Poetul îşi trece prin lumina ochiului, prin „inima inimii” temele, subiectele, miturile, fantasmele, rimele, metaforele, poemele: „Ades, pe bunul Dumnezeu / îl simt murind în locul meu. // Când gata sunt să cad, în drum / pornit spre-un iluzoriu ţel, / simt de pe umeri crucea cum / mi-o ia, să o mai ducă el. // Şi parcă îl aud, din greu / oftând, din cerul lui enorm: / ce greu e să fii Dumnezeu, / dar şi mai greu e să fii om...” (Dumnezeu).
Descoperit de Mihai Cimpoi încă de pe băncile școlii, încă de la primul ciclu de versuri publicat în Tinerimea Moldovei, poezia sa oferă frumuseţi îngândurate şi bucuroase tristeţi” celor aplecaţi peste trecutul istoric al neamului, peste paginile mâncate de vremi, peste „harta” paşilor cronicarilor. Eugen Simion îl consideră „un poet autentic din familia acelor remarcabili caligrafi care se adaptează cu uşurinţă mai multor stiluri şi, la nevoie, îşi modifică fără dramatism temele. Nu cade niciodată (…) sub o linie estetică onorabilă ... inevitabila notă patriotică şi profetică din Dreptul la eroare indică opţiunea, programatică, pentru modelul liric Eminescu-Goga” [2]. Și exemplu elocvent este şi poemul Clepsidra, și rămânem la compartimentul candorilor eminesciene, al purei filosofii a curgerii timpului: „Vroiam să dobor secunda cu o săgeată. / Vroiam să măsor cu o iubire vecia. / Mult prea multă-mi părea Poezia... Şi-a mea îmi era lumea toată... / iarba creştea sub paşii mei, / teii scoteau flori pe ram / de mă gândeam la ei / atunci când iubeam, / ce tânăr / eram / o!...” Parcă audiem, în lectură paralelă, și nepieritoarea Glossă eminesciană.
Merge Pe urmele lui Orfeu, ale lui Eminescu, ale tuturor înaintașilor noștri, ale lui Iisus. Și  ale Mioriței. În poezie și proză, în eseistică și publicistică, în schițele istorice și alcătuirea de manuale este scriitorul generației Ochiul al treilea care-i dă Promoției și nume după titlul volumului său, și care are cea mai mare contribuție în eminescologia generală, dar și în eminescologia strict poetică, dacă putem spune. În poemul De mult nu l-am visat pe Eminescu găsim: „Azi, când orice dor este și dor de-al lui, / și norii curg ca-n versurile Sale, / și eminescieni sunt codrii, și izvorul, / și seara asta cu lumină moale, // prin care trece-acest copil, zâmbind, / din somn trezit acum în verde șes cu / privirile atâta de curate / de parcă l-a visat pe Eminescu.... Iată contextul în care se întâmplă literatura românească din Basarabia: orice dor este și dor de-al lui eminescieni sunt codrii, și izvorul, și norii curg ca-n versurile Sale; sau De mult nu l-am visat pe Eminescu: / ce-o fi făcând?! Mai deslușește oare / sara pe deal cum buciumul jelește, / sau cum luceafărul se mistuie pe zare?!. De-aflați cumva visându-l careva, / vă rog să dați istui popor de știre: / poate că-i este foame și i-e sete, / și n-are haină întru primenire.... Dabija vede în Eminescu profetul, călugărul-misionar, pelerinul care merge din localitate în localitate ca să propovăduiască în fața poporului în sânul căruia i-a fost dat să se nască ori, ne amintim credința dabijiană: poeţii mari / îşi aleg / popoarele / în mijlocul cărora / au / a se naşte”! Oare ce face acum Eminescu, ne întrebăm, după atâta neîntâmplare de câtă avem parte?! Sau poezia Eminescu și Creangă: „În ore tainice de tot, câteodată, / când iese dintre tei luna de seu – Creangă și Eminescu mi se arată / stând în cerdacul casei din Țicău... Și toate atributele aproape obligatorii unei prietenii bărbătești de durată și de mare calitate sunt prezente în context: „În jurul unei mese mititele ar fi păcat să lipsească o bărdacă de licoare care să ajungă pân’iar se face-n lume dimineață”, răstimp în care prietenii își vorbesc multe și de toate cele. Atmosfera interioară domoală, descriptiv-teatrală sau cinematografică e redată în versuri prin tușe suave, ca de acuarelă: avem dealurile din Păcurari, un stog de fân, o noapte „cu luna roasă ca un vechi pitac”, care să asculte la infinit poezii și povești.
Încă înainte de debutul literar e chemat de inițiaticele urme ale înaintașilor. Care să-l ducă la adevăruri încă nerostite, cum sublinia prefațatorul volumului Pe urmele lui Orfeu, Pavel Boțu, în 1983, la prima ediție. Eseurile consacrate lui Eminescu sunt grupate, și ne vom referi la ediția a doua, revăzută și completată”, apărută la Chișinău, Ed. Hyperion, 1990, în ordinea cronologică a biografiei Poetului, deși sunt scrise în diferiți ani, după posibilitățile politico-geografice, am spune. Deschide capitolul pașilor eminescieni eseul Eminescu, cel contemporan cu noi, pe care cercetătorul  îl publică în numărul din 15 iunie 1989, când revista Literatura și Arta a apărut în grafie latină, anticipând cu câteva luni hotărârea cc-ului rssm-ului de atunci. Urmează eseul „Ipotești, satul din legendă” (1987). Sărută, îngenunchind pios, sentimental, pragul casei părintești. Apoi înțelege că Totul înăuntru mi-e cunoscut, deși le văd pentru prima dată”, îl vede și pe poet, aude și chemarea, de peste ani, a Ralucăi... Apoi Mihai Eminescu și poetul-cercetător cutreieră Cernăuții și Bucovina anului 1866, la braț cu versurile N-oi uita vreodată, dulce Bucovină.... Îl găsește pe adolescent în clipe îndoliate de moartea profesorului iubit, asistă involuntar la lectura înlăcrimatei poezii La mormântul lui Aron Pumnul, presupune că în acea perioadă școlarul Eminescu ar fi ajuns, invitat de colegi, și în Basarabia... Eseul N-oi uita vreodată, dulce Bucovină... e scris în 1979.
Eseul Tinerețea geniului. Eminescu la Berlin. Îl găsim înscris la Universitate din 18 decembrie 1872. Pășim pe aceleași străzi, intrăm în săli de studiu, răsfoim tomurile groase pe care le-a studiat Eminescu, dar și registre de frecvență și studiu, obligatorii, și la numărul de ordine 547 avem surpriza scrisului-autograf al studentului Mihai Eminescu. Cercetătorul Dabija publică lista cursurilor audiate de Eminescu, a profesorilor pentru ambele semestre, confirmate de semnătura decanului Hirscoff și data – 30 iulie 1873 „(și nu 26 iulie, cum se menționează în unele izvoare)”, precizare dată în paranteze. Ține în mâini „o hârtie, pe care a ținut-o și Eminescu”, cusută la dosar, și care adeverește: „Domnul student în filozofie, Mihail Eminescu a restituit toate cărțile împrumutate”. Berlin, la 21 iulie 1873. Biblioteca Universității Regale... Ai impresia, recitind eseurile, că și Nicolae Dabija, deja peste un secol, este „coleg” cu Eminescu... Într-un fost „hotel ieftin de mâna a doua”, „recunosc câte ceva din atmosfera Sărmanului Dionis”. Clădirea cu un imens frasin în curtea interioară și cu gângurit de hulubi, „poate mai așteptându-l pe studentul de la filosofie”, Hoinărește, fotografiază, conspectează. Studiază corespondența poetului cu familia și prietenii... Trece prin preajma adreselor unde a locuit, vizitează împrejurimile... Dă lista lucrărilor din perioada berlineză, parcurge și drama doctoratului lui Eminescu...
Eseul Dacă treci râul Selenei... (pe urmele lui Eminescu la Königsberg, Cracovia și Lvov), scris în 1980. Reconstituie, ca și anteriorla Ipotești, Cernăuți, Berlin itinerarul eventualelor excursii ale lui Eminescu prin oraș, fiind în așteptarea permisiunii de a studia în arhivele orașului, poposește la mormântul lui Kant, „una din preocupările lui din acea vreme”, „perioadă de studiere temeinică a filosofiei germane”. cercetătorul studiază Manuscrisele lui Eminescu și găsește însemnări făcute din Kant „pentru sine”, consultă corespondența și găsește că i-a scris lui Maiorescu despre faptul că „ar fi gata să pregătească și un seminar despre filosof”, presupune că la mormântul filosofului Eminescu și-ar fi imaginat „acel dialog aproape kantian cu bătrânul dascăl din nuvela Arheus, scrisă imediat după această călătorie (datată cu 1875)”. ca și Eminescu merge la întâlnire cu Marea Baltică, ca și Eminescu recită versul: „Dintre sute de catarge, care lasă malurile...”, apoi un catren din Luceafărul: „Privea în zare, cum pe mări / Răsare și străluce / pe mișcătoarele cărări / Corăbii negre duce...”. De aici, împreună cu Eminescu și cercetătorul său, peste mai bine de un secol, luăm  „trenul către Cracovia”, găsim arhiva orășenească a vechii capitale poloneze și unde aflăm „că  documentele acesteia au și început să fie publicate...”. Dabija crede că Eminescu, cum nu cunoștea poloneza și cum arhivele ar fi fost vara închise, ar fi trecut pe la Universitatea întemeiată în 1364, ar fi intrat în „lectoriul numit Socrate unde „între 1491 și 1495, pe când Columb descoperea America, studentul Nicolaus Copernic asculta lecții și descoperea, cu încetul, un continent nu mai puțin important – pământul însuși...”. În câteva zile „Eminescu se afla la Lvov, intră în Biserica Moldovenească”, pe care Eminescu nu o va putea nici desena, nici fotografia! Concluzia cercetătorului, foarte importantă: „Eminescu întrezărise încă în zorii acestei meserii, că arta fotografică avea un rol utilitar în primul rând, ea având posibilitatea de a substitui pe alocuri desenul...”. Amintește și de celebra „ladă” pe care Eminescu „o plimba prin jumătate de Europă, în drum spre casă... / Ceva mai târziu aceleași versuri de pe foile cu ștersături și adăugiri aveau să colinde o lume întreagă, de această dată fără autorul lor, acestea substituindu-i într-un fel și reprezentându-l nu doar pe dânsul, ci și poporul care l-a dăruit lumii...”
Întreg capitolul Eminescu, cele şase inspirate și ample texte, ca şi celelalte capitole componente ale volumului, de altfel, este îmbogăţit cu noi date în domeniul eminescologiei generale. Cât priveşte eseul Eminescu la Odesa e de menţionat că Nicolae Dabija, în 1980, porneşte, în premieră ştiinţifică, dacă putem spune, la Odesa cu trenul, pentru a vedea şi a simţi totul ca şi Eminescu în 1885 – şi se scria eseul în 1980 – când porneşte Eminescu de la Iaşi spre Odesa-Kuialnik, spre stabilimentul vestitului medic Felician Iahimovici. Studiază orarul rutelor vaselor pe Marea Neagră „dar din cele 40 de vase înregistrate la sfârşitul lui iulie – începutul lui august în portul Odesei nici unul nu e sosit dinspre Dunăre” [3]. Studiază şi orarul mersului trenurilor şi găseşte că „trenul Iaşi – Chişinău – Bender – Odesa, existând la acea oră” [ibidem, p. 310], câte minute staţiona trenul în gări, îşi închipuie ce vedea poetul prin fereastra vagonului, îl vede pe Eminescu plimbându-se pe peronul Gării Chişinău, unde trenul staţiona jumătate de oră, îşi închipuie că vede turlele bisericii din apropiere… Acesta este subcapitolul Eminescu – oaspete al Chişinăului, urmat de altele, cum ar fi: O întâlnire cu Gogol, Singur, la Kuialnik, Presa vremii, Prietenii poetului, Prin Kuialnikul, cel de o sută de ani…, Satul Kuialnik şi locuitorii săi, Hotelul Strasburg, Ultimul locatar al hotelului, Pelerin prin Odesa, Poetul şi marea. Caută, găseşte, compară, îşi închipuie multe lucruri dintre cele pe care le-ar fi putut întâlni, vedea și simți Eminescu. În amplul eseu Eminescu la Odesa eseistul caută „paşii” poetului. Nu-i găseşte nicăieri, nici în chiar registrele stabilimentului, cu toate că: „ne-am luat după hărţile topografice, după anumite imagini fotografice inserate de publicaţiile vremii, după descrieri reportericeşti, şi am găsit, pe locul unde se afla altădată vila medicului… vila însăşi”. Nici în cărţi şi broşuri „cu caracter de jurnal” ale medicului, apărute în 1892 şi 1908, nu găseşte „pe lângă observaţiile ştiinţifice” posibilitatea „să se fi strecurat gânduri, impresii” „despre pacienţii săi, convorbirile avute cu ei etc., or, acestea prezintă interes ştiinţific în cazul dat”. Şi presupune scriitorul că eventualele registre s-ar afla la Moscova, în Arhiva Academiei Medicale.
Amintim că studiul, calitatea lecturilor repetate în cazul concret, trenează într-o lectură însoţită de admiraţie continuă, orientată atât asupra figurii, personalităţii înaintaşilor noştri şi a operei lor deschizătoare şi edificatoare, cât şi a textelor contemporane nouă, scrise într-un mod posibil unic, ce denotă largi deschideri de bun cunoscător al întregii literaturi române, calităţi și disponibilități dublate de vaste cunoştinţe enciclopedice, de stil acaparator şi seducător de povestitor. Cercetătorii lui Dabija: „Particularităţile artistice ale textului se profilează pe fundalul unui dialog fecund al prezentului cu trecutul, dialog în care memoria capătă dimensiuni ontologice. Întâlnirea acestor două lumi se dovedeşte copleşitoare pentru autor (…) Eseistica lui N. Dabija este adesea dezlănţuirea unei poezii palpitante, spontanul, originalul viziunii artistice conjugându-se cu poezia în acorduri melopeice (…) Lucrurile pe care un ochi neatent, superficial, le-ar trece cu vederea, în creaţia lui Dabija decelează frumuseţi nebănuite, sensibilitatea debordantă a autorului înveşmântându-le într-o aură de poezie şi mister” [4].
Și Eugen Simion, și Nicolae Dabija în aproximativ aceeași perioadă au mers, cumva paralel, pe urmele înaintaşilor, adunând argumente şi sentimente înalte pentru ei şi opera lor, aducând lumină, punând în valoare şi promovând începuturile culturii şi literaturii române prin volumele, respectiv, Proza lui Eminescu și Dimineața poeților, urmate de Pe urmele lui Orfeu și Antologia poeziei vechi moldovenești volume de mare importanță într-o cultură, cu „funcţie gnoseologică atât prin informaţia istorică propriu-zisă, cât şi prin liricizarea regimului narativ”. De menționat că și eminescologul Victor Crăciun, născut la Chișinău, prieten și coleg de generație cu Eugen Simion, a mers pe urmele lui Eminescu prin Europa, împreună cu fotograful Vasile Blendea, iar în 2010 a editat „Eminescu la Odesa si Kuialnik”,
În recentul eseu Așchii de cer (XXIV), publicat în Literatura și Arta la 27 august, Nicolae Dabija reconstituie întâlnirea lui Mihai Eminescu cu Regina Elisabeta a României de la 30 octombrie 1882, realizată în baza documentelor, jurnalelelor reginei și Elenei Văcărescu... În finalul subiectului 1 citim: „Toamna poetului se apropia, regina reușește să se închine în fața zeului poeziei românești. E marele ei merit omenesc, pe lângă acela de a fi fost o bună regină a românilor” [5].
Eminescu este prezent și în romanul lui Nicolae Dabija. Cheia romanului este lecția de literatură română și sala de clasă a școlii din Poiana, pe peretele căreia profesorul Mihai Ulmu, discipolul lui Călinescu, avea expus portretul lui Eminescu. Tot ce se întâmplă în narațiune pe o arie impresionantă din centrul geografic al Europei și până dincolo de Cercul Polar și în Extremul Orient Eminescu va fi alături de Mihai și Maria. Ba mai mult – Eminescu va fi „deportat” împreună cu toți intelectualii noștri de marcă, dar și cu marii gospodari de prin sate – cu toții au cântat la sărbători romanțele: Pe lângă plopii fără soț, De ce nu-mi vii... Sunt mărturii documentate că mulți deportați au mers în Siberia și cu volumașe de poezii de Mihai Eminescu, au rezistat cu ele și au revenit.
La capitolul eventualelor sugestii:
Eseurile consacrate lui Eminescu din volumul Pe urmele lui Orfeu (1990) ar putea fi editate aparte, volumul fiind completat cu textele publicate ulterior.
Cât privește imensele „urme” ale lui Eminescu lăsate pe harta Europei, cine dacă nu eminescologii să marcheze „harta” pașilor spirituali ai Marelui Poet cu câte o „placă memorială”, pretutindeni pe unde a poposit, ducându-și „lada”! Încă în 1999, în cadrul Eminescianei estivale, la Strășeni, acad. Mihai Cimpoi a lansat ideea „plăcilor și pașilor”.
Poate ar trebui organizate conferințe Eminescu în principalele orașe de pe „harta pașilor lui Eminescu”.
Anul Centenar 2018 – luat sub ocrotirea lui Eminescu pentru a contribui la realizarea Unirii definitive și imediate a statelor românești. Dacă nu facem asta ne alegem doar cu festivități organizate de politicieni pe ambele maluri ale Prutului. Ar fi de neîngăduit: Germania a redevenit unitară, harta croită de sovietici a fost refăcută, adusă la firesc. Evenimentele din Ucraina ar favoriza realizării ideii naționale a Unității statale a românilor.

Note
1. Dabija Nicolae, Leonida, poeta anului 1989. În: Se duce vara vieții de Leonida Lari. Bacău: Editura Vicovia, 2013, p. 226. (Antologie).
2. Simion Eugen. „Poezia e o bucuroasă tristețe”. În: Scriitori români de azi. Ed. a II-a, Chișinău: Editura David-Litera, 1998. Vol. IV, p. 299.
3. Dabija Nicolae. Eminescu la Odesa. În: Pe urmele lui Orfeu. Ed. a II-a. Chișinău, Editura Hyperion, 1990, p. 309.
Ibidem, p. 310.
4. Corcinschi Nina. Poezie și publicistică. Interferența limbajelor. Chișinău: 2008, p. 36.
5. Dabija Nicolae. Așchii de cer (XXIV). În: Literatura şi arta, 27 august 2015, p. 1.