4 sept. 2015

Eminescu mereu actual

Zice un proverb înţelept că pentru unii cartea e o comoară, pentru alţii o povară. Pentru cei cărora le este cartea comoară e limpede şi de ce, dar ce facem cu cei care poartă cartea ca pe o povară? Avem aici două înţelesuri. Primul că o fi cartea într-adevăr grea, dacă nu-i înţelegi valoarea şi îţi este astfel inutilă, deci o porţi în spate ca pe o povară şi a doua că acei care n-au carte îi suferă tare greu prin preajmă pe acei care au carte şi sunt prin însăşi prezenţa lor o dovadă a prostiei primilor. Aşa se face că omul care are carte este în avantaj valabil permanent (sau „vecinic”, după cum ar spune Eminescu) pe când cel fără de carte e în dublu dezavantaj, întâi că o poartă degeaba în spate dacă-i este inutilă, că o vede ca pe o maculatură ş-apoi că omul cu carte îi arată inferioritatea...Dar ce facem când cei cu cartea- „maculatură” ajung în scaune căţărate sus şi învelite în catifea? Răspunsul ar fi că o ducem cam exact cum o ducem noi acuma, ceea ce pentru noi e cam de-a pururea cu excepţia unor perioade scurte în care am avut Domni frumoşi la suflet, luminaţi la minte, cu multe comori (literare) şi plini de virtute - valori pe care le-au transmis şi urmaşilor, dar din păcate nu tuturor, că tot ce-i bun e limitat, deci s-ar putea să nu le-ajungă la toţi.
Eminescu remarcă în articolele sale nişte lucruri esenţiale care se întâmplă între sus-puşii (în scaune) oameni. El fiind om cu carte, îi supără pe cei care n-au carte, dar pretind că o au şi mai ales că o mai şi deschid din când în când (măcar pe cea a minţii) contrariul a ceea ce Eminescu demonstrează în articolele sale.
În articolul „Geniul neâmbătrânit al istoriei Românilor”, scris la 14 februarie 1880, Eminescu vorbeşte despre importanţa de a ne recunoaşte şi asuma trecutul, despre necesitatea de a recunoaşte că nu suntem o generaţie spontanee şi că nu suntem făuritorii universului care precum că n-ar fi existat fără noi şi înaintea noastră. Viaţa pe pământ este un circuit de suflete, (idee pe care am elucidat-o şi în ediţia a treia a rubricii noastre) deci omul  primeşte spre păstrare tot ce au făcut generaţiile anterioare, nu ca să le drea drept propria operă, ci ca să le păstreze, să le îmbunătăţească dacă e nevoie şi să adauge mai apoi propria contribuţie sau continuare şi să lase moştenire când „îi bate ceasul” urmaţilor, toată averea aceasta imaterială, dar deosebit de importantă.
Un alt articol („Cartea de citire” 12 iulie 1880) vorbeşte despre necesitatea cărţii de citire în şcoli, anume a celei de citire care „instruieşte [pe copii] în mod liber, fără a-i obosi.” Căci anume copiii sunt cei care vor prelua moştenirea vechilor străbuni, deci este nevoie să fie educaţi într-un anume fel, ca să nu risipească în patru vânturi ceea ce s-a adunat de veacuri.
În aceste două zile (3 şi 4 septembrie a.c.) are loc a patra ediţie a Congresului eminescologilor, fapt care mă bucură pentru că lista cuprinde personalităţi de varii identităţi naţionale, adică e o confirmare în plus şi o bucurie de a ne aminti că Eminescu este un poet internaţional. A fi eminescolog este într-o măsură oarecare un sacrificiu. A nu obosi niciodată să stai „deasupra cărţii sale” este şi greu, dar şi uşor. Greu pentru că firea umană e schimbătoare, e plină de înrâuriri ascunse, de ape subterane care pot izbucni oricând şi sunt incontrolabile, dar, pe de altă parte, Eminescu este atât de complex, atât de vast şi (mai ales) necunoscut, încât viaţa trece pe neobservate deasupra slovelor pe care le-a înşiruit el cu cerneala violetă, pe file albe de caiet. E uimitor să conştientizezi că ceea ce Eminescu a scris în 40 de ani (de viaţă) savanţii nu pot descifra (până la capăt) 70-80 de ani la rând, peste un veac şi jumătate.
Am auzit zilele acestea (la facultate) că omul nu se naşte poet. Cine-mi poate demonstra că Eminescu a devenit, ci nu s-a născut poet? După cum ne confirmă marii poeţi români, începând cu Alecsandri şi terminând cu Sorescu (Cioclea, Busuioc), bunăoară, Poetul se poate DOAR naşte şi niciodată deveni, creşte, educa etc. Dacă sufletul n-are acolo seminţa care să crească, nu-l ajută nici Kant, nici Cantemir. Se mai zice că românii sunt un neam de poeţi, de-om fi fiind sau nu, cred că e mai bine să cerceteze alţii, dar folclorul nostru e cu adevărat inedit şi absolut extraordinar, şi ca formă, şi ca fond (apropo de moştenire care trebuie păstrată...).
Să revelăm însă cartea din acest subpunct abordat mai sus. Pentru unii cartea în sine este o sursă de a creşte spiritual, de a privi lumea mult mai larg şi variat, de a-şi înobila fiinţa şi de a hrăni partea bună din sine mai mult decât pe cea rea. Pentru alţii cartea este meserie, cea care le umple zilele şi nopţile, le goleşte sau umple conştiinţa cu întrebări şi răspunsuri. Fie că este cartea aceluiaşi autor (în cazul eminescologilor sau a tuturor care stau aplecaţi asupra filelor roase de peniţa aceluiaşi scriitor) sau că e vorba de o multitudine de cărţi (în cazul editorilor, bibliotecarilor, criticilor literari...) cuvântul este cel care animează viaţa lor şi o rostuiesc cu acceptarea sau resemnarea celui vizat.
A-l citi pe Eminescu e ca şi cum ai citi un sfert din literatura lumii (cea veritabilă, nu una de parodie), pentru că el însumează prin existenţa sa scurtă ceea ce mulţi dintre predecesorii săi au revelat lumii în formă filosofică, poetică sau critică. Astfel se explică actualitatea a ceea ce ne place să citim în cărţile eminesciene. Harper Lee spunea că până a i se interzice lectura nu i-a părut importantă, e ca şi aerul, nu observi cât e de important decât atunci când nu mai poţi respira. Cuvîntul e ca lumânarea, deşi pare inutil, odată alăturat altui cuvânt e ca alăturarea flăcărilor mici de lumânare, dar care odată împreunate formează soarele. Fie-vă mintea luminoasă ca ziua şi ageră ca dimineaţa însorită, iar somnul fie-vă însoţit de albe nopţi ale împăcării cu toate cuvintele maternei limbi.
P.S. Citeşte! Numai citind mereu, creierul tău va deveni un laborator nesfârşit de idei şi imagini. (Mihai Eminescu)