25 sept. 2015

EMINESCU ȘI TEATRUL

Cea mai complexă şi interesantă formă a artei este teatrul. Şi asta n-o spun din subiectivitate, ci pentru că dacă e să o comparăm cu filmul, atunci teatrul are o particularitate care-l desăvârşeşte – viaţa! Adică teatrul se întâmplă aici, acum şi un spectacol privit de 3, 5, 10 ori este întotdeauna diferit. Bineînţeles complexitatea teatrală se trage din ideea de a îmbina toate celelalte forme ale artei: muzica, inclusiv instrumentele muzicale, dansul, pictura. Pictura se manifestă în scenografie de cele mai dese ori, mai ales în cea abstractă. Dansul este o posibilitate de a demonstra anumite trăiri, sentimente prin mişcări corporale, care de regulă se folosesc la redarea unor stări complicate, antagonice sau foarte puternice, violente chiar, dansul poate fi şi un detaliu al piesei, dacă în scenariu e prevăzut un bal, o petrecere sau o horă de duminică. Muzica este cea care, pe cângă faptul că însoţeşte dansul, transmite anumite stări indirect, ea poate fi de fundal pentru a accentua un anumit moment de încordare, bunăoară, sau de frică, exaltare, durere, delir.poate fi şi muzică interpretată de un personaj care îşi manifestă astfel bucuria, drama interioară sau transmite printr-un catren laitmotivul spectacolului. Într-un final, sper că am reuşit schematic să motivez afirmaţia iniţială despre teatru care este punctul de început al ideii rubricii de astăzi.
Nici Eminescu nu s-a înstrăinat de această artă misterioasă care transformă omul – o palmă de lut, în suflet curat. Actorul este omul care într-un fel trăieşte mai multe vieţi şi asta ne-o confirmă una dintre regulie primordiale ale teatrului stanislavskian – problema nu este în a înţelege, problema e în a simţi. Aşadar, Eminescu a ştiut să se inspire din teatru şi să-l şi scrie. Actorul Dan Puric spune că Eminescu a început ca suflor al teatrului naţional şi a terminat ca suflor al conştiinţei naţionale. Atunci când pleacă alături de trupa teatrului lui Fani Tardini Vlădicescu, Eminescu este încă un copil, dar deja plin de spirit naţional, de interes pentru artă şi frumos şi de simţ estetic şi gust pentru tot ce e valoros. Pasiunea căpătată şi manifestată atunci în teatru se reflectă şi în opere, pentru că scrie şi câteva piese de teatru, dar şi traduce câteva. Teatrul eminescian este foarte puţin cunoscut şi încă mai puţin studiat. Dar filosofia care îi dăinuie în fiinţa poetului se manifestă şi în replicile personajelor, indiferent dacă vorbesc despre dreptate, suflet, credinţă sau dragoste.
Una dintre piesele sale de teatru se numeşte „Amor pierdut – viaţă pierdută”. Personajele îşi trăiesc fiecare drama sau durerea lor însă sunt pline de bunătate şi îngăduinţă. Un personaj interesant este Doctorul, căruia aşa i se şi spune, el de fapt se îngrijeşte şi de starea emoţională a pacienţilor săi, astfel răspunde la întrebarea „Doctore, crezi dumneata în suflet?” „Este, amicul meu, este...[..] Doctorul din creierii mei n-a ucis pe creştinul din inima mea...acelui pretins învăţat care-ţi va zice altfel, spune-i că e un om de nimica, când nu-şi cunoaşte nimicnicia sa...când nu va cunoaşte cum că tot ce zice se bazează pe axiome, ce el nu le va rezolva niciodată...pentru că nu sunt rezolvabili...pentru că e credinţă şi nu empirie...” şi apoi adaugă: „lui Dumnezeu nu trebuie să-i ceri cont de ceea ce face...”
Oare nu vedem în asta recunoaşterea divinităţii, ba mai mult, acceptarea ei şi respectul profund faţă de ea, nici frică, nici idolatrie, respect şi conştiinţă creştină?    
Eminescu strecoară un gând şi depre condiţia de poet, mai cu seamă unul frumos şi plin de lumină. Replica este din parte domniţei Emmi, care i se adresează celui pe care-l iubeşte: „Ce fericit eşti, că eşti poet...Cerul şi pământul ţie-ţi sunt de două ori mai frumoase decât li se pare altor muritori.” Atâta doar că Eminescu nu divulgă umbra acestui adevăr luminos, că poetului i se par de două ori mai triste frunzele ruginite, păsările plecând...de două ori mai dureroase clipele de singurătate şi dezamăgire.
O altă idee înduioşător de frumoasă apare în dialogul dintre aceiaşi Emmi şi Vasile, pomeniţi mai sus. Emmi:...Însă îngerii...pot ei iubi?
Vasile: De, copila mea...pot...nu sunt ei îngeri de pază?...Nu au ei pe protegiaţii lor? Nu mişcă ei aripile lor de argint asupra capetelor muritoare?... Şi tu...nu eşti tu înger?...Poate îngerul meu de pază...”
Dacă iubesc îngerii sau nu, e greu să spunem cu certitudine, dar imaginea pe care o vedem la Eminescu în acest fragment este de o frumuseţe specifică romanticilor. Tot în stil romantic este visul despre o viaţă tihnită pe care îl are Emmi. Ea spune: „Noaptea...iarna...într-o cameră caldă, caldă...să stau la fereastră, să privesc ruinele cele ninse, albe ca argintul, luna galbenă fugind pintre nourii negri...iar umbrele acelor nori aruncate pe zăpadă părând a fi umbrele străbunilor. Apoi să las perdeaua jos şi la lumina focului să citesc poveşti bătrâneşi să-mi adorm mintea mea de copil nebun cu istoriile cronicilor colbăite ale tată-meu...”
Piesa nu e foarte lungă, nici complicată, nici cu o acţiune desfăşurată, probabil acesta e şi motivul pentru care teatrul eminescian rămâne în umbră, dar în piesele lui Eminescu se întrezăresc unele idei excepţionale care completează imaginea despre Eminescu din mintea fiecătui cititor. Indiferent dacă se mută viaţa în teatru sau spectacolele în realitate, teatrul rămâne a fi forma desăvârşită a artei, care devine o lume aparte plină de minuni, dar şi capcane. Cum sunt aceste capcane, care este preţul pentru aplauzele trăite în scenă, cât de moral şi just este ceea ce ni se înfăţişează şi cât de greu sau uşor e ceea ce se ascunde după cortină, numai bunul Dumnezeu ştie, arta însă rămâne artă, căci menirea ei este de a scoate omul din animal şi nu invers. O fi ea viaţa o glumă sau nu, tot mai bine să fie una frumoasă, nu-i aşa?    
Natalia Țurcan, cititoare fidelă CAIE