11 sept. 2015

„Postumiada” eminesciană

                                                                 Nicolae GEORGESCU, dr., prof. universitar,  eminescolog
(Fragment dintr-o ediţie în lucru)
După cum se ştie, manuscrisele rămase de la Mihai Eminescu au fost donate Academiei Române de către păstrătorul lor, Titu Maiorescu, în 1902, iar înaltul for ştiinţific şi cultural le-a încredinţat spre păstrare Bibliotecii Academiei Române, cea mai importantă instituţie aflată în subordinea sa. Aici au fost primite şi, conform uzanţelor bibliotecăreşti, caietele s-au ştampilat şi numerotat mecanic, filă cu filă, după care au primit cotă – iar teancurile de foi au fost legate de asemenea în volume maniabile, în ordinea aflată, după ce a fost numerotată şi ştampilată fiecare filă în parte, primind de asemenea cotă. Încă din timpul prelucrării evidenţelor primare, aceste manuscrise au fost cunoscute de către Nerva Hodoş şi Ilarie Chendi, bibliotecari la Biblioteca Academiei Române, dar şi de către I. Ar. Rădulescu-Pogoneanu, apropiat al instituţiei; toţi trei au descifrat unele poezii eminesciene şi le-au publicat în revistele „Sămănătorul” (primii doi) şi „Convorbiri literare” (cel de-al treilea). Ilarie Chendi este acela care a organizat întregul material pentru publicare în ediţii. El a operat şi prima tăietură în interiorul postumelor eminesciene, separând ceea ce el a numit „Literatura populară” de restul poeziilor. Astfel, în 1902 a apărut mai întâi Mihai Eminescu: Literatură populară, ediţie după manuscrise de Ilarie Chendi, iar apoi, la câteva luni distanţă, M. Eminescu: Poezii postume, cu prefaţa de Nerva Hodoş. În 1905, după moartea lui Neva Hodoş, acelaşi Ilarie Chendi reia ediţia fostului său coleg, adăugându-i multe alte poezii inedite, şi specificând, între altele: „Ca şi cea dintâi /ediţie/, ea /ediţia de faţă/ are un caracter provisoriu şi nu vrea să fie decât o transiţie la o ediţie critică definitivă.” Înainte de Primul război mondial postumele eminesciene au fost primite cu rezerve de către critică, editorii lui Eminescu (Ioan Scurtu, Constanţa Marinescu, A. C. Cuza) preferând să aleagă numai câteva dintre ele şi să le adauge antumelor. Adevărata campanie pentru postume o începe G. Călinescu, în 1932, mai întâi prin presă („România literară”, „Adevărul literar şi artistic”, „Viaţa romînească”), apoi în masiva sinteză a sa Opera lui Mihai Eminescu (Vol. I-V, 1933-1936).De literatura populară se ocupă separat (în sensul clasificării lui Ilarie Chendi) D. Murăraşu, în ediţia comentată M. Eminescu, Literatură populară, 1936. În perioada interbelică şi în timpul celui de-al doilea Război mondial mai publică unele postume în ediţiile lor: G. Bogdan-Duică, C. Botez, G. Adamescu, Mihail Dragomirescu, N. Iorga, Perpessicius, Al. Colorian, Gr. Scorpan, I. Creţu - dar adevăratul întemeietor al domeniului este Perpessicius, în 1952, cu vol. IV al ediţiei sale: M. Eminescu Poezii postume, Ed. Acad., 1952, urmat de notele şi variantele din vol. V (1962) şi de (tratată iarăşi separat) Literatura populară, din vol. VI, 1963. Perpessicius fructifică şi completează campania lui G. Călinescu pentru editarea, cunoaşterea, studierea şi situarea în rândul operei poetice majore a poeziei postume eminesciene. După el, tema a fost reluată sporadic, cele mai importante contribuţii în domeniu fiind aduse de către D. Murăraşu, Aurelia Rusu – dar mai ales de către colectivul de la Muzeul Literaturii Române începând cu 1977, anul când ediţia Perpessicius a fost reluată. Cu totul deosebite sunt contribuţiile lui Petru Creţia – dar şi cele ale lui D. Vatamaniuc, ale Oxanei Busuioceanu şi ale Aureliei Creţia.
Deşi ediţiile poeziei postume eminesciene sunt multe la număr, totuşi trebuie spus că nu seamănă una cu alta nici ca organizare a materialului, nici ca ordine, nici ca text. Nu avem o ediţie „nec varietur” a postumelor eminesciene. Nu s-a instituit în acest domeniu, nu s-a resimţit necesitatea pentru aceasta, practica citării predecesorilor, astfel că din ediţia Perpessicius, de pildă, nu aflăm decât întâmplător, când editorul consideră de cuviinţă să arate, cum a citit cutare text manuscris eminescian Ilarie Chendi, Nerva Hodoş, I. Scurtu, C. Botez, G. Călinescu, etc. Nici din ediţia Petru Creţia nu aflăm lecţiunile anterioare. Aceste negaţii nu vor să spună mai mult decât spun. Fiecare editor în parte este cufundat în textul manuscris eminescian şi oferă varianta sa de lectură, pe care o girează cu propria-i personalitate (prin studii, separate de ediţii, prin probitate profesională recunoscută, etc.). Pentru marele public s-a instituit, la noi, ediţia a II-a a lui Perpessicius, cea scoasă la Editura Minerva în 1964, cu textul filtrat prin reformele ortografice şi, desigur, cenzurat din raţiuni ideologice.
Avem de-a face, practic, cu un tezaur de interpretări eminesciene – neorganizat, însă. Este o energie imensă a editorilor lui Eminescu – şi această energie se pierde în latenţe, nu e pusă la lucru. Poate că nici n-am fi avut nevoie să folosim această energie oarecum „naturală” (care intră, adică, în natura lucrurilor, face parte din viaţa manuscriselor eminesciene) – dar, iată, recenta editare a caietelor eminesciene în ediţie fotoprintată, prin eforturile d-lui Acad. Eugen Simion și sub ochiul tehnic al d-lui Acad. Mircia Dumitrescu,  ne obligă la responsabilitate. Scrisul eminescian nu mai este închis în manuscrisele de la Biblioteca Academiei Române – s-a deschis către public, stă la îndemâna oricui să-l vadă, să-l citească, să-şi facă propria strategie de înţelegere a operei poetului. Am accentuat, în studiile şi articolele mele, că editarea acestor caiete pune în paranteză, pentru un timp, ediţiile tipărite, cere confruntări, verificări, reformulări în toate privinţele: ale textului, ale ordinei, ale afilierii manuscriselor, ale ierarhizării variantelor, versiunilor, bruioanelor, chiar ale cronologiei. Ştim că Perpessicius ajunsese să poarte, pentru citit, două perechi de ochelari puse una în faţa alteia, în prelungirea cărora folosea lupe de diferite puteri de mărire; uneori apela la doctori şi, mai ales, la farmacişti, al căror scris se ştie cât de încâlcit este, pentru a-i sugera descifrarea unui cuvânt eminescian. Astăzi, când vedem cât de repede măreşte calculatorul scrisul eminescian, cât de simplu se înlocuiesc, adică, uneltele văzului, ne doare sufletul, ca să zic aşa, că trebuie să verificăm „avec du méchanique” efortul viu, „ le vivant”, al marelui editor – dar situaţia ne impune acest lucru. Perpessicius (ca să păstrăm cazul său) ştia mai bine decât oricare altul efortul înaintaşilor săi – şi, dacă nu menţiona peste tot unde se desparte de ei la citirea unui cuvânt sau a unei fraze, era pentru a nu-i anula, a nu-i leza în istorie.
Ar fi vorba, aşadar, de cufundarea ediţiei Perpessicius în scrisul eminescian din care s-a născut. Metaforic vorbind, e ca şi cum ai pune într-o apă sărată o statuie din sare: cât de saturată este apa, cât se va deforma statuia, cât va rămâne întreg din ea. Vremile care vor veni trebuie să verifice şi acest lucru.
Dar … de ce să face un caz din Perpessicius? Şi ceilalţi editori ai lui Eminescu au avut privilegiul acesta al cufundării în scrisul poetului, au avut bucuriile lor în descoperiri fascinante, au trecut prin aceleaşi piedici, prin acelaşi timp, prin aceeaşi istorie a receptării poeziei eminesciene, au avut aceleaşi îndoieli, au stat în faţa aceloraşi aporii. Este nevoie, aşadar, de verificarea întregului corp al editorilor lui Eminescu. Într-o cercetare aplicată, ştiinţifică, lucrul trebuie să înceapă mai întâi cu verificarea lor între ei. Metoda comparativ istorică ne va ghida în această întreprindere – la capătul ei, întrevăzut peste câţiva ani buni de confruntări continue, complete, văzând necesitatea unei ediţii ferme, critice în sens filologic (adică: notând toate diferenţele după stabilirea unui text de bază), a poeziei postume eminesciene. Desigur, în zona postumelor nu putem vorbi de o voinţă auctorială, a poetului însuşi, în privinţa textului său – pentru că este un laborator în care munca a încetat brusc. Dar se poate stabili, cel puţin, un consens – care va avea autoritate, deoarece se bazează pe intelectuali de mare clasă, editorii lui Eminescu.
Un singur exemplu dorim să aducem în sprijinirea ideii noastre (din multele exemple pe care le-am notat în fişe de-a lungul a doi ani de verificări prin sondaj): sonetul „Stau în cerdacul tău”. Se găseşte doar într-un manuscris, Nr.2279,45-44.



Aici, din fericire, în nota de prezentare, Perpessicius face referire la ediţiile Hodoş şi Chendi, dar în comentariul său se strecoară o mică inadvertenţă: „Lecţiunea greşită (…) e în versul 9 : L-ai aruncat pe umeri de mirare, ceea ce e un non sens, în loc de L-ai aruncat pe umeri de ninsoare” (O.V, p. 406). În ediţiile citate de Perpessicius este, însă, cu singularul: „pe umăr de mirare” – şi astfel s-a păstrat versul în toate ediţiile, până la Perpessicius. Să fim drepţi: la singular, umăr de mirare, este o metaforă poetică; la plural, cum citează Perpessicius, încă este o metaforă poetică – dar atenuată întrucâtva prin descriere. Oricum, editorul nu este tocmai corect. Avem, iată, manuscrisul – pe care-l mărim cu ajutorul calculatorului:

Pluralul umeri se vede foarte clar (şters deasupra: pe umerele, şi mai clar), nu cred că e nevoie să-l suspectăm pe Hodoş, şi apoi pe Chendi, că n-au citit bine. Dimpotrivă, s-a vrut singularul pentru întărirea sensului metaforic. În privinţa lui mirare/ninsoare, se vede cât de rapidă este scriitura. Avem, aşadar, dreptul să considerăm că primii editori ai textului au interpretat- în favoarea poeticităţii, a lui Eminescu deci, dar au interpretat.
Începutul acestui text, cu atâtea tăieturi şi rescrieri, se regăseşte, însă, altfel în Ediţia Petru Creţia (Humanitas, 1994, p.181): „Stau în cerdacul tău… Era senină / Deasupra noaptea… abori se întind…” (şi Perpessicius transcrie astfel, dar ca al doilea etaj al textului, la variante, în vol. V, p.407) – însă în Ediţia MLR din anul 2000 (girată de acelaşi Petru Creţia) se revine la incipitul tradiţional. Petru Creţia nu notează opţiunea – dar se bazează, cum observăm, ferm pe manuscris, unde termenii tradiţionali sunt tăiaţi, alegând ce rămâne scris curat. Perpessicius lasă incipitul în tradiţia Hodoş-Chendi, care aleg ce tăiase poetul: „Stau în cerdacul tău… Noaptea-i senină / Deasupra-mi crengi de arbori se întind…”
Tendinţa de a contura o tradiţie este vizibilă la editori, ca şi aceea de a face mici corecţiuni; ei trebuiesc doar puşi în relaţie, în comunicare la vedere, unii cu alţii –altfel, stau în comunicare internă, în dialog interior.
Printr-un procedeu comparartiv (cu extinderea comparaţiei la toate ediţiile făcute după manuscrise) similar trebuiesc analizate toate postumele eminesciene, stabilindu-se un text – dar punându-se alături variantele editorilor. Se va atrage, apoi, atenţia asupra versiunilor care au dreptul de a fi variante şi de a figura în registrul operei majore. Eminescu însuşi numeşte „Varianta aceleeaşi poezii”, „Altă variantă”, „Altă variantă” cele trei poezii „Mai am un singur dor” ce se succed după cea eponimă. Avea, deci, sentimentul ferm al variantelor ca texte definitive. În manuscrisele sale sunt variante definitive la „Glossă”, la „Odă (în metru antic)”, la „Veneţia”, etc. – ce au dreptul să iasă din subsolul ediţiei Perpessicius, unde sunt trecute cu literă mică, şi să stea ca poezii de prim rang între celelalte. Marele editor însuşi spunea că discuţiile despre versiune, variantă, bruillon, ciornă la Eminescu trebuie să stabilească definitiv statutul unor poezii postume. Aceste discuţii nu s-au purtat cu sistem, ci doar sporadic – şi le vom urmări, desigur, în cercetarea noastră interdisciplinară.
Oricum, bucuria de avea acest corpus eminescian scanat și editat rămâne și dincolo de verificările pe care le vom face sau nu, noi sau generațiile viitoare, într-o ediție de autor sau în cadrul unui colectiv (care va trebui, însă, instituționalizat). Habemus corpus: dl. Eugen Simion a dresat în lumina tiparului  un nod gordian al literaturii române, ce va dăinui.