26 oct. 2015

Fani Tardini, o legendă a Galaţilor

                                                                                           Prof. dr. Zanfir Ilie
Fani Tardini, o legendă a Galaţilor, dar şi a
Teatrului Naţional… şi prietenia sa deosebită cu Eminescu
         -        File aproape uitate despre teatrul gălăţean –
     Precum marele Ion Creangă, pot şi eu spune, meditând însă la istoria oraşului meu, Galaţi, nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locurile unde am crescut, „stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau în părţile noastre”, poate prea puţin şi prea ne-bine cunoscuţi de toţi românii, dar mă mai înduioşez câteodată şi gândindu-mă ce oameni mari au trecut pe aici, dacă n-au şi stat pe aici mai mult…
     Recenta ediţie a Festivalului Naţional de Comedie de la Galaţi mi-a adus aminte de faptul incontestabil că atunci când a fost Eminescu în Galaţi – de două ori sigur -, inegalabilul nostru poet a venit ca om de teatru. Ucenic, dar oare cât de mult a contat pentru evoluţia sa vecinătatea marilor artişti?!
     La numai 17 ani, adolescentul plecat din Ipoteşti a poposit prima oară la Galaţi, mai întâi ca sufleor în trupa de teatru a lui Iorgu Caragiale, unchiul marelui dramaturg! Mereu mă minunez cum soarta a făcut ca toţi cei patru mari clasici ai noştri să se întâlnească, mai mult sau mai puţin semnificativ, legânduse chiar prietenii nemuritoare, precum a fost cea dintre Eminescu şi Creangă; Creangă, cel care are un personaj, Moş Nichifor Coţcariul, un harabagiu care obişnuia să mai strige, printre altele, şi „Hii! Opt-un cal, că nu-s departe Galaţii, hiii!!!”
     Sau, cum se găseşte în „Baltagul”, unde se spune că Galaţii sunt la capătul lumii!
     Ei bine, la acest capăt al lumii, Eminescu ajunsese după primul său turneu, acela făcut cu trupa celei care va deveni gălăţeancă de onoare, Fani Tardini, pornind de la Cernăuţi, unde era elev, prin Ardeal şi coborând de acolo spre sud, în Oltenia. Se povesteşte că Iorgu Caragiale l-ar fi găsit într-un port, citind din Schiller, într-o pauză în umila muncă de numărător de baniţe de grâu, pe care o făcea ca să se întreţină. Este sigur că îndeletnicirea de sufleor i se va fi părut cu mult mai nobilă şi ar fi acceptat-o cu entuziasm, după cum am arătat şi altădată, dar adevărul trebuie să fi fost altul, dragostea de teatru fiind mai veche: cel puţin cu trei ani mai veche, din 1864, când, la Cernăuţi, ca elev, a asistat la toate reprezentaţiile pe care le-a dat acolo trupa Tardini-Vlădicescu…
     A doua sosire a lui Eminescu la „capătul lumii” s-a petrecut în anul 1869, la începutul verii, cu trupa de teatru a lui Mihail Pascaly. Se zice că a stat două săptămâni, cazat, se pare, într-o căsuţă de pescar… De data aceasta nu a fost numai sufleor, ci a şi jucat pe scenă, o scenă improvizată, probabil în case ale protipendadei gălăţene, dacă nu cumva pe locul improvizat, aparţinând negustorului Iaconomu… Dacă nu în localul vechii Burse…
     Dar oare nu o fi fost şi altădată Eminescu la Galaţi? Cert este că pe Fani Tardini a cunoscut-o (probabil) destul de bine. În martie 1865, când trupa lui Fani Tardini se afla la Cernăuţi, spre finalul turneului, Mihai Eminescu îi ajunge din urmă şi îi însoţeşte spre Braşov, în calitate de sufleur.
     În anul următor, deja, Fani Tardini adresează o cerere municipalităţii gălăţene, prin care solicita o subvenţie necesară pentru construirea unui teatru. Cert este că Tardini se stabileşte definitiv în Galaţi, împreună cu Alexandru Vlădicescu, abia în anul 1872, dar faptul că cerea sprijin încă din anul 1866, arată că era aproape hotărâtă să se stabilească aici, dacă ar fi fost sprijinită.
Desigur, istoria teatrului gălăţean este mult mai veche: în 1837, la Hanul Ventura se dădeau reprezentaţii de către pârcălăbie, cum a fost cea din septembrie 1837, pentru suirea pe tron a noului domnitor. Pe 5 februarie 1848, în „Albina românească”, Gh. Asachi susţine că s-au făcut încercări de a se da reprezentaţii în stagiunea 1847-1848 de către o trupă de diletanţi ce alcătuiau Societatea Filarmonică. În 1851-1853, la Galaţi, iată, Fani Tardini a jucat alături de Mihail Pascaly, Matei Millo, I. Poni, în spectacolele „Puritanii Londrei” şi „Vorba din Paris”. În 1853, Luigi Ademollo, un profesor de canto, a înfiinţat în Galaţi „un mic teatru” pe locul Hanului Ventura, unde, pe lângă comedii, se jucau şi mici operete, cu o orchestră înjghebată din mai mulţi italieni ce lucrau în magaziile de la schelele din port. În anul 1858, în viaţa teatrală a Galaţiului are loc un eveniment deosebit prin montarea piesei lui Mihail Pascaly, „Viitorul României”, în premieră absolută, fapt ce a dus la pregătirea spiritelor pentru înfăptuirea Marii Uniri. În 1860, iarăşi, trupa condusă de Fani Tardini şi Alexandru Vlădicescu susţine două reprezentaţii într-un local de teatru improvizat pe Strada Domnească. În 1862, se întocmeşte un proiect pentru construirea unui teatru în Galaţi. Proiectul este aprobat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, dar nu s-a mai realizat, nefiind sprijinit de guvern. În 1863-1864, Teodor Burda informează în „Istoria teatrului în Moldova” că există la Galaţi o sală specială de teatru, când, prin contribuţia mai multor iubitori de teatru, s-a construit în localul vechii burse de pe malul Dunării o sală mare, cu o scenă şi cu un loc aparte pentru orchestră, în care s-au dat diferite reprezentaţii teatrale. În 1866, cum am mai spus, exista la Galaţi un teatru pe locul negustorului Iaconomu. Aici au jucat multe trupe româneşti şi străine, şi puţini ştiu că au fost la Galaţi şi glorii mondiale ca Sarah Bernhardt, Adelina Patti şi alţii. În anul 1870, Fani Tardini vine cu trupa sa în Galaţi şi dă o reprezentaţie în amfiteatrul din Via de la Filantoff situat pe Strada Domnească, cu piesa „Nebuna de la şapte turnuri”.
     Aceste veniri repetate au prilejuit cu siguranţă întâlniri memorabile cu gălăţenii, care au convins-o pe actriţă că aici sunt oameni deosebiţi, aproape sigur împrietenindu-se cu persoane influente, la sugestia cărora a luat decizia de a sprijini „de acasă” teatrul local. Şi sigur s-a implicat în dezvoltarea fenomenului.
Pe 21 martie 1880, trupa lui Fani Tardini dă prima reprezentaţie cu piesa „Idiotul”.
     În anul 1885, societatea dramatică prezintă pentru prima oară la Galaţi piesa „D’ale carnavalului”, anul acesta împlinindu-se o frumoasă cifră, 130 de ani de la această reprezentaţie.
Revenind la interesanta noastră ipoteză, conform căreia Fani Tardini şi Mihai Eminescu au fost buni prieteni, ca dovadă că a fost o relaţie specială între ei, cum veţi vedea şi mai jos, pe data de 8 decembrie 1887, „Curierul român” anunţa că poetul Mihai Eminescu va fi ajutat, în suferinţele-i materiale de către doamna Fani Tardini şi de către domnii Vlădiceşti, care s-au hotărât să dea o reprezentaţie în beneficiul poetului.
      În 1900, Fani Tardini a dat o reprezentaţie la Teatrul Papadopol din Galaţi, jucând pentru ultima oară piesa „Cocina”.
În anul 1908, Fani Tardini încetează din viaţă în casa ei din Strada Cuza Vodă, nr. 50. Din anul 2000, Teatrul Dramatic Galaţi, înfiinţat ca Teatru de Stat la 1 septembrie 1955, devine Teatrul Dramatic „Fani Tardini” Galaţi.
     Iată, aproape telegrafic, cum din „preistorie”, teatrul gălăţean a devenit istorie, Galaţiul având prin personalitatea puternică a lui Fani Tardini o adevărată Cleopatra a teatrului. De numele său se leagă şi primele începuturi ale teatrului românesc în Transilvania şi Bucovina.
    Dar pentru ea, Galaţiul era în primul şi în primul rând oraşul copilăriei sale. Deşi născută la Trieste, pe atunci în Imperiul Habsburgic, în anul 1823, vine destul de devreme la Galaţi, unde tatăl ei deschisese „o agenţie de vapoare”, după cum găsim menţionat într-o notă biografică realizată de I. Brezeanu.
Dar să ne întoarcem la frumoasa prietenie dintre gălăţeanca noastră, „cetăţeanul universal” Fani Tardini, fără a fi nedrepţi faţă de Alexandru Vlădicescu, partenerul legendei despre care o altă legendă, Aristizza Romanescu, care i-a fost elevă, discipolă dacă vreţi, a avut numai cuvinte de laudă…
     Aşadar, după cum spune plastic un Barbu Lăzăreanu, în 10 iunie 1923, într-un articol intitulat chiar „Eminescu şi Fanny Tardini”, „tovărăşia lui Eminescu cu trupa Tardini ar fi putut începe în anul 1863, cu data dispariţiei definitive a lui Eminescu de la liceul cernăuţean, care ar fi mai exact 16 aprilie”, după afirmaţiile lui Radu Sbiera, iar în anul 1864, după sfârşitul lui mai, când se încheia prima stagiune cernăuţeană a trupei Tardini, Eminescu dispărea din Cernăuţi, mai mult ca sigur plecat cu trupa de teatru.
     Apoi, când vine vremea rece, Eminescu este funcţionar la Botoşani (octombrie 1864 – martie 1865), apărând mai apoi iarăşi la Cernăuţi, unde tocmai se încheia a doua stagiune a Tardinesei, dispărând, „poate, iar cu dragii lui pribegi”…
Dacă în acest interval trupa lui Tardini a ajuns şi prin Galaţi, este foarte probabil ca Eminescu să mai fi fost în oraşul de la mila 80 a Dunării şi înainte de 1867.
    

21 oct. 2015

Omagierea poetei Renata VEREJANU

EDUCAŢIA – CONFLUIENŢE ŞI CONTRADICŢII FORMATIVE


 Semănând grâu, vei recolta o dată; sădind un copac, vei recolta de zece ori; instruind un popor, vei recolta de o sută de ori.
                                                    Proverb chinezesc.
       
   Bibliotecile  de facto au menirea să participe şi să contribuie la educarea şi formarea copiilor şi tinerilor. Centrul Academic Internaţional Eminescu se implică plenar în acest proces, colaborând cu toate genurile de instituţii educaţionale şi ONG uri, inclusiv Centrele Comunitare pentru Copii şi Tineret.
          Exodul masiv al cetăţenilor noştri in lumea întreagă a afectat în primul rând familia şi membrii ei. O mare parte dintre copiii şi tinerii care locuiesc separat de părinţi, din cauză că aceştea au plecat la muncă peste hotare, trăiesc emoţii neplăcute de dor, tristeţe, nesiguranţă. Copiii simt lipsa spriginului emoţional pe care li-l ofereau părinţii şi au un sentiment de singurătate. Dorul de părinţi îi face pe unii copii şi tineri să-şi revizuiască atât relaţiile cu părinţii, cât şi comportamentul pe care îl aveau până la plecarea lor. Deseori, ei ajung să aprecieze mai mult tot ce le oferea viaţa în familia unită. Totodată mulţi din aceşti adolescenţi au sentimente de regrete şi vină legate de diferite situaţii din trecut, în care ei cred că ar fi trebuit să procedeze altfel. Aceste trăiri îi frământă şi le fac viaţa şi mai dificilă. Depăşirea acestor trăiri emoţionale negative se datorează pregătirii copiilor de a trăi şi a se descurca independent şi susţinerii pe care o primesc din partea altor persoane. Şi tocmai aceste persoane le găsesc la şcoală or în Centrele Comunitare pentru Copii şi tineret.
          Centrul Comunitar pentru Copii şi Tineri este o instituţie extraşcoară care contribuie la educarea şi acordarea asistenţei sociale copiilor şi familiilor din comunitate, coordonând activitatea sa cu familia, şcoala şi instituţiile de învăţământ complementar, ONG-uri, cu alte instituţii publice – teritoriale.
          Centrele comunitare sunt servicii publice aflate în subordonarea Direcţiei Generale pentru Protecţia Drepturilor Copilului, ce au fost create cu scopul de a asigura copiilor şi tinerilor posibilitatea de dezvoltare personală. Obiectivul de activitate al Centrelor Comunitare îl constituie realizarea ansamblului de manifestări, programe, activităţi profesionale, servicii specializate de protejare a copiilor şi tinerilor, familiilor şi grupurilor şi comunităţilor cu probleme speciale aflate în dificultate şi cu un grad de risc social.
           Centrele sunt orientate atât pe copii, cât şi pe adulţi, unde copiii pot beneficia de un mediu dezvoltativ adecvat pentru etapa lor de dezvoltare, în care se confruntă cu o serie de probleme de ordin personal dar şi în relaţie cu adulţii, iar părinţii au posibilitatea să observe şi să practice modele de interacţiune dintre adult şi copil împreună cu pedagogii care le oferă toată asistenţa necesară. Centrul Academic Internaţional Eminescu de mai mult timp are o colaborare strânsă cu Centrul Comunitar pentru Copii şi tineret ORIZONT, diriguit cu multă atenţie, răbdare şi generozitate de doamna Raisa RUSU, care se află in imediata vecinătate cu biblioteca Eminescu. De această dată am participat la ZIUA UŞILOR DESCHISE, cu genericul Port în suflet dor de ţară. Centrul  ORIZONT a devenit neâncăpător. Au venit copiii care frecventează sistematic cercurile pe interese, au venit elevii claselor primare de la Liceul Teoretic Liviu Rebreanu, însoţiţi de profesoarele lor, oaspeţi şi desigur reprezentanţii Direcţiei pentru Protecţia Drepturilor Copilului sectorul Botanica, în persoana doamnei Victoria IONIŢĂ, şef direcţie, doamnei Nelea SANDUŢA, specialist principal la aceeaşi direcţie. Doamnele au felicitat toţi participanţii exprimându-şi admiraţia şi recunoştinţa pentru colaboratorii centrului şi pentru activitatea lor prodigioasă, organizată cu şi pentru copii.
   
      Prezentatorii au început cu următoarele versuri: Venim de pe potecile vacanţei, /Plini de impresii, agitaţi, zglobii /Şi vara cu tot farmecu-i se stinge /Topindu-se-n frumoase nostalgii. În fiecare toamnă când natura se împodobeşte cu frunziş multicolor, iar păsările se rotesc pe cer, uşile se deschid larg şi Centrul Comunitar pentru Copii şi tineret ORIZONT este pregătit să-şi întâmpine discipolii. Ei la rândul lor s-au întors cu voie bună, mai înalţi şi mai voinici, arzând de nerăbdare să-şi povestească unii altora  despre peripeţiile vacanţei.
          A fost elaborat un Ordin de înscriere în Centrul Comunitar ORIZONT. pe care îl citeşte Mihaela, una din prezentatoare. Conform Ordinului nr.I, din 06 octombrie 2015 toţi elevii cei mari şi cei mici din bunăvoinţă, cu acordul părinţilor au dreptul de-a fi înscrişi la CCCT ORIZONT. 
          Încă un moment enedit atrage atenţia celor preztenţi, doamna Raisa RUSU îi anunţă pe toţi cei prezenţi că se întroduce o nouă şi frumoasă tradiţie, ca în faţa tuturor oaspeţilor copiii proaspăt înscrişi să depună jurământul devotamentului. Doamna îi dă citire şi toţi repetă JUR. De data aceasta colaboratoarea CAIE, Larisa Arseni, Maestru în artă este invitata de onoare, dumneaei vine în calitate de cântăreaţă de muzică populară şi romanţă. După felicitări cu ocazia sărbătorii, le povesteşte copiilor ce înseamnă folclor autentic, ce semnificaţie are costumul naţional,ce este romanţa şi cum se defineşte. Copiii sunt curioşi să afle când a început să cânte, de unde a moştenit dragostea pentru căntec, ce înseamnă cântecul pentru dumneaei. După ce le-a răspuns la toate întrebările şi le-a cântat, au învăţat împreună un cântec vechi, intitulat: A ruginit frunza din vii . Copiilor le-a plăcut şi au aplaudat îndelung. Cu un scurt program artistic, într-un stil modern au venit şi elevii de la Şcoala de Artă Alexei Stârcea, Victoria Raşcu, Rostislav Guţu, Georgiana Cristea, Corina Manole, însoţiţi de profesoara de canto Alla Negură. A ieşit o sărbătoare interesantă, captivantă, care a înviorat copiii, iar la sfârşit au primit toţi în dar câte o îngheţată. Cei de la CAIE sunt deschişi întotdeauna pentru colaborare.
Larisa Arseni. Maestru în artă
Colaboratoare la CAIE.
Raisa Rusu. Pedagog –organizator CCCT
ORIZONT

20 oct. 2015

MUNCIM SUB STEAUA NOROCOASĂ A LUI EMINESCU

În prima zi a lunii octombrie echipa Centrului Academic Internațional  Eminescu  a fost cu ușile deschise pentru utilizatori, dar a găsit timp și pentru a discuta și despre unele idei pentru a realiza și un proiect în cadrul FedEx@Hasdeu.
După toate discuțiile și părerile am decis să ne axăm activitatea și mai efectiv în domeniul studierii, cercetării, cunoașterii, valorificării și promovării tezaurului eminescian.


17 oct. 2015

IURIE COLESNIC – TIMP ŞI ISTORIE

                
    
Cine nu şi-a scris istoria cu sânge, acela s-au n-a     avut-o niciodată, sau crede că poate trăi pe contul istoriei altora.
                                             Grigore Vieru
 
        Încă o sărbătoare, devenită deja tradiţională, inaugurată de Biblioteca Municipală B.P.Hasdeu şi preluată de toate filialele, este Decada ORAŞUL MEU. În cadrul ei Centrul Academic Internaţional Eminescu, prin diverse activităţi încearcă să-i asocieze pe utilizatorii şi oaspeţii bibliotecii cu istoria cunoscută şi necunoscută a Chişinăului. Astăzi, în miez de toamnă aurie, am fost onoraţi să-l avem ca oaspete pe arhivarul, istoriograful, persoană enciclopedică foarte vizată în istoria Chişinăului şi a întregii Basarabii,domnul Iurie COLESNIC. La intâlnire, de aceasta dată ne-au venit elevii de la Liceul Teoretic Mihai Eminescu, clasa a XII-a, însoţiţi de profesoara de engleză, doamna Svetlana Cotovan-Naval şi elevii de la Liceul Teoretic Mircea cel Bătrân, clasele a X-a şi a XI-a, împreună cu doamna Angela Dascăl, director adjunct, profesoară de limba şi literatura română. La început, moderatoarea evenimentului i-a oferit cuvântul doamnei Elena Dabija, directoarea Centrului Eminescu, ca unei gazde primitoare. Dumneaei a explicat succint menirea acestei sărbători tradiţionale, accentuînd că tot ce se organizează în incinta bibliotecii se face de dragul şi pentru utilizatorii şi oaspeţii noştri dragi. Înainte de a trece la tema pusă în discuţie, moderatoarea le-a făcut cunoştinţă elevilor cu unele crâmpeie din biografia domnului COLESNIC.
          Domnul COLESNIC, s-a născut într-un sat pitoresc din inima codrilor pe nume DERENEU, CĂLĂRAŞI, într-o familie de învăţători, august 1955. Are o biografie interesantă, îl aflăm în mai multe ipostaze. Absolvent al Universităţii Tehnice din Moldova, profesor, referent, corector, director a mai multor edituri. Cochetează chiar şi cu Studioul Animalfilm. Membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Doctor Honoris Causa şi membru corespondent al Academiei Internaţionale de Cadre UNESCO din Kiev. Nicolae Dabija spune că: Iurie Colesnic într-un fel, este un arhivar. În timp ce unii vorbesc despre alţii, ca să fie lăudaţi, el scrie despre cei care nu mai sunt, care nu pot să-i mulţumească. Aş spune că Iurie COLESNIC a efectuat o muncă cât o Academie. Este ISTORIOGRAFUL, care zice că nu oboseşte să descopere ISTORIA BASARABIEI. Omul care are încă multe de spus, cât să-i ajungă pentru 14 volume. Ştim că dumneavoastră aveţi editate mai multe volume din seria  enciclopedică BASARABIA NECUNOSCUTĂ. Despre ce  volume este vorba, cu atât mai mult că astăzi veniţi cu încă un volum proaspăt plămădit şi copt, CHIŞINĂUL NOSTRU NECUNOSCUT? Acest volum este al zecelea la număr  din seria la care vaţi referit anterior. Este o carte care conţine 632 de pagini, are 20 de capitole şi prezintă Chişinăul în trei straturi. Este un strat romantic, este un strat al oamenilor Chişinăului şi, desigur, al arhitecturii frumoase a Chişinăului care a fost. Este un oraş care dispare şi un oraş care întârzie să se nască.

          Studiind personalitatea domnului Iurie COLESNIC am ajuns la concluzia că este un arhivar aidoma acelui dascăl din Scrisoarea I scrisă de Mihai Eminescu, care spune: Universul fără margini e în degetul lui mic, /Căci sub frunte-i viitorul şi trecutul se încheagă, /Noapte-adânc-a veşniciei el în şiruri o dezleagă; Precum Atlas în vechime spriginea cerul pe umăr /Aşa el sprigină lumea şi vecia într-un număr...Cine studiază bine trecutul e lesne să prezică viitorul... Cu certitudine, să scrii despre trecutul acestui meleag vitregit este foarte complicat, ţinând cont de spaţiul geografic, moravuri, regimuri care l-au dominat, presiunile politicului, care impun uneori chiar mitizarea anumitor adevăruri istorice...Pentru ilucidarea cât mai veridică a trectului istoric, ce dificultăţi aţi întâmpinat în procesul scrierei acestei cărţi, dar şi a celor precedente? Într-adevăr este foarte complicat, pe de o parte există o istorie mitologizată, care se impune insistent şi există o realitate care trebuie cunoscută, şi aici e nevoie de o cercetare asiduă, şi de mult descernământ. Avem o arhivă mult prea săracă, dar şi o finanţare a proiectului foarte  modestă. Însă din ceea ce avem, ceea ce putem face, astăzi prezentăm o carte, care este o faţă a Chişinăului.
          Larisa Arseni, moderatoarea activităţii: domnule COLESNIC, foarte des în volumele dumneavoastră folosiţi cuvântul NECUNOSCUT. Este vorba, într-adevăr de lucruri necunoscute cu desăvârşire, s-au care, în mod conştient au fost schimbate s-au trunchiate, or este vorba de rectificarea, reînvierea memoriei faptelor istorice care au fost interzise poate pe parcursul anilor?
          Chiar şi BASARABIA NECUNOSCUTĂ în 10 volume, prezintă materiale enedite, multe din ele, fiind necunoscute. Atunci când vorbim despre personalităţi sau evenimente care par cunoscute, în realitate găsim argumente care demonstrează că ele, totuşi, sunt necunoscute. Referitor la ultima carte, CHIŞINĂUL NOSTRU NECUNOSCUT, evident că este un CHIŞINĂU care îl cunoaştem cu toţii, dar este şi un CHIŞINĂU pe care noi nu îl cunoaştem, el este alături de noi, dar istoria, timpul pe care îl trăim noi face ca el să dispară.
          De aceea, este foarte bine ca cititorul, ca omul care locuieşte în CHIŞINĂU să aibă senzaţia: CHIŞINĂUL nu este străin, este CHIŞINĂUL nostru, care este un oraş necunoscut, care trebuie salvat, sau în a cărui oglindă trebuie să ne uităm şi să vedem realitatea în care noi trăim.
          Din sală: Obserbăm că oamenii ultimul timp au o atitudine neglijentă faţă de oraşul în care trăiesc, cum credeţi care este motivul? Oamenii nu cunosc oraşul. Cetăţenii ar avea o cu totul alta atitudine, dacă ar cunoaşte istoria oraşului lor. Nu s-ar împăca atât de uşor cu distrugerile care se produc. Şi aici este miza. Pe de o parte, factorii de decizie desigur că sunt obligaţi să cunoască, dar nici ei nu au de unde să se informeze, nu au avut sursele necesare. De aceea trebuie să le punem la îndemână această oglindă a trecutului şi atunci vor fi mai selectivi şi atenţi în luarea deciziilor.
          Natalia Ţurcanu, studentă la Universitatea de Stat din Moldova: Domnule COLESNIC, după atâta istorie cât a trecut prin cărţile dumneavoastră, ce va trezit o admiraţie deosebită şi ce poate va întristat în vremurile de odinioară? M-a uimit, în primul rând, solidaritatea etnică a CHIŞINĂULUI. Fiindcă la 1812 aici majoritatea erau români, iar a doua naţionalitate care popula intens CHIŞINĂUL erau evreii, pe atunci era un sătuc mare cu şapte biserici, iar la 1834 deja avea un proiect făcut de generalul Fiodorov, în care CHIŞINĂUL îşi schimba faţa. Iar cu apariţia primarului Carol SCHMIDT, CHIŞINĂUL este organizat considerabil. În 10 ani începe să fie cu apeduct, să aibă trotuare pavate şi peste câţiva ani apare tramvaiul cu cai. Chiar şi energia electrică a venit la 1899 în CHIŞINĂU, înlocuind iluminatul cu gaz. Evoluiază simţitor şi arhitectura oraşului. Referitor la ce m-a întristat...Am o mare tristeţe: în 1941 căpitanul I.A.Muhin, împreună cu comandourile sale, a aruncat în aer 89 de clădiri din centrul CHIŞINĂULU. A fost o tragedie mare pentru acest oraş, care a fost nevoit să renască din cenuşă.
           Din sală: Cum credeţi, în societatea de astăzi există interes pentru asemenea gen de literatură? Eu cred că există un foarte mare interes. Urmăresc după reacţiile la cărţile pe care le scot şi după felul cum ONG îşi construiesc fanteziile lor de apărare a oraşului, de fortificare a istoriei. Şi eu cred că în măsură ce atenţionăm cetăţenii, va spori şi interesul pentru acest gen de literatură.
          Liceenii s-au văzut foarte interesaţi şi de alte aspecte ale istoriei oraşului în care trăiesc, dar cu regret la o singură  întâlnire, cu o personalitate de talia domnului Iurie COLESNIC, nu putem răspunde la toate întrebările care ne frământă. Sperăm că interesul vădit al tinerilor în cunoaşterea istoriei BASARABIEI şi a CHIŞINĂULUI îi va face să pună mâna pe carte şi să studieze, şi aici le venim noi în ajutor, cei de la Centrul Academic Internaţional Eminescu, care are în posesie aproape toate volumele autorului. În numele elevilor, cu un cuvânt de mulţumire pentru Iurie Colesnic, dar şi colaboratorii bibliotecii, care de fiecare dată invită oameni interesanţi, adevărate personalităţi a neamului nostru, a venit doamna Angela Dascăl. Dumneaei a menţionat, că am asistat la o adevărată lecţie de istorie şi că bucuria este dublă fiindcă, astăzi putem liber vorbi despre istoria noastră, despre trecutul nostru, dar cunoscând trecutul ne putem vedea şi viitorul, vorba poetului Eminescu: Viitorul şi trecutul /Sunt a filei două feţe /Vede-n capăt începutul /Cine ştie să le-nveţe.
Larisa Arseni. Colaboratoare CAIE.                          
             Maestru în artă.

16 oct. 2015

CONŞTIINŢA EUROPENITĂŢII EXPRIMATĂ ÎN LIRICA EMINESCIANĂ

                                                                                                  Dr. FLORIAN COPCEA

Eminescu, prin reformularea lirismului vizionar, ocultat din „universurile poetice" descoperite în poeziile deja celebrilor Dante, Shakespeare, Hugo, Rimbaud, Mallarmé, Valéry, Nóvalis, Hölderlin, Haine, Byron etc., a produs o mutaţie esenţială în cul¬tura română. Poezia sa este mai mult viziune şi reflectare decât ceea ce înţelesese Baudelaire că este: ,,o magie care să includă în acelaşi timp obiectul şi subiectul, lumea din afara artistului şi artistul însuşi". Poziţia lui Vladimir Streinu a fost, în acest context, destul de tranşantă: „poezia lui Eminescu este o continuă legănare, o armonie de însomnorare a spiritului, un fel de menţinere, de echilibru muzical între somnul real şi starea de trezie" [29,17]. Şi Constantin Ciopraga [30,16] tranşează în acest mod chestiunea poeticii eminesciene: „Sedus de arhetipuri, Eminescu se împărtăşeşte din ele, dar, odată de¬mersul împlinit, el îşi deplânge trezirea, văzând în concretul din jur semne de crepuscul moral pricinuitoare de tristeţe. Mitopoezie, comutaţii de epoci, metamorfozări de personaje, acestea nu-i absorb decât fragmentar conştiinţa, care, dincolo de asemenea intermitenţe, ia act de tendinţele timpului său". Ideea poate fi regăsită şi la I. Negoiţescu [31, 52] care semnalează, la nivelul epidermei textului, o activitate retorică, htonică, galvanizată prin infuzii existenţiale: „Intuiţia fundamentală a lui Eminescu trebuie să fi fost aceea a sub-stratului unanim al morţii (intuiţie mai originală decât influenţele schopenhauariene şi care de abia ea le explică)". Arhetipul lui Mihai Eminescu, bazat pe analogii de natură să substanţializeze cosmosul şi universul în care a întârziat „explorator de domenii abisal metaforice", se întâlneşte la înaintaşii săi de geniu: Shakespeare, Dante, Hugo, Haine, Byron şi nu în ultimul rând la Baudelaire. Elementele comune ce-i leagă ombilical, analizate în particular, nu acuză, în cazul tradi-ţionalistului însetat de culturile occidentale şi extrem - orientale, care a fost Mihai Eminescu, influenţe. Eminescu asimilează spaţiul poetic universal şi-i transformă în obiect de circulaţie naţională.
     Asemenea scriitorilor care au dat strălucire romantismului apărut în ultimii ani ai secolului al XVIII-lea în Europa apuseană, el îşi bazează logosul, atât la nivel conceptual cât şi stilistic, pe valorificarea miturilor, istoriei, visului şi fantasticului. De precizat: literatura europeană a timpului se caracteriza prin osmoza dintre realism şi naturalism, dintre metafizic şi verism. Nu întâmplător critica străină şi românească i-a considerat ultimul mare romantic european în ordine cronologică, după Victor Hugo, excepţie făcând, totuşi, eminescologul Mihai Cimpoi care nu este de acord cu această etichetă. Putem con-cluziona că opera lui Mihai Eminescu a fost creată sub semnul eternităţii, ancorată puternic la esenţele culturii române şi a celei eu-ropene. De aceea el ocupă un loc aparte în romantismul universal. Romantismul său este, prin conţinut, unul clasicizant. Călinescu era de părere că viziunea cosmogonică a „omului deplin al culturii româneşti" este romantică prin proporţiile gigantice ale spaţiului şi ale timpului universal: „poetul tindea să creeze un univers în semicerc (...), având ca orizonturi naşterea şi moartea lumii, între care se întinde arcul istoriei universale". Aşadar, poezia eminesciană nu se revendică numai de la lirica cu iz arhaic axată pe discursul mesianic al vizionarismului sacru al literaturii naţionale, ci şi de la „rezo¬nanţele" literaturii ante-decadente a Europei.
Prin urmare, Eminescu s-a format la şcoala marilor romantici eu¬ropeni, dar spre deosebire de aceştia, şi-a concentrat spiritul asupra arhitecturii labirintice a cosmosului unde fiinţei umane îi corespunde demiurgul.
Shakespeare, cel mai strălucit exponent al culturii europene, şi-a exercitat direct influenţa asupra lui Eminescu. Focalizândune asupra sonetelor „genialei acvile a Nordului", putem detecta destule corespondenţe în unele dintre cele mai celebre poezii eminesciene. În Satira I versul Lună tu, stăpâna mării, ni-i aminteşte pe the moon, the goneness of floods din Visul unei nopţi de vară. De asemenea, monologurile din Despărţirea şi Mortua est!, fac trimitere directă la conversaţia dintre Hamlet, Guildenstem şi Rosencrantz.
   

15 oct. 2015

ETERNA REVENIRE


                                                                                  Crina Popesu, studentă
                                                                                     Universitatea din Nisa Sophia Antipolis
                                                                                Facultatea de Litere Arte și Științe Umane,
Departamentul Filosofie, Anul III
Plouă cu inimi peste Chișinău. Inimi de speranță. Inimi de visuri. Inimi de lumină. Plouă dintr-un cer albastru aprins. Dintr-un cerc cu centrul la extreme unde stelele se țin de mînă ca-ntr-o Horă Românească. Și dacă în palmele lor fiecare ține strîns inima alteia ca pe un țărm încă nedescoperit, de ce nu îndrăznim să credem, ferm și hotărît, că destinul Republicii Moldova își are dreptul de a fi printre ele? Dar ce înseamnă „să dorești” să fii ceea ce-ai fost întodeauna? Adică o țară europeană unde dreptul de „a fi” devine necesitate iar „fericirea” condiția ei. O țară europeană în care înveți să descoperi lumea cunoscîndu-te. O țară europeană unde trecutul și prezentul culeg din suferinți Binele și cu semințiile lui făuresc, împreună, un mîine de glorie. O țară europeană unde capitala este inima ei. Iar dacă trăim atîta timp cît ecoul inimii cuprinde ființa, atunci capitala este însăși sufletul unei țări.
A spune însă că Chișinău ar deveni o capitală europeană din profunda „dorință de a fi” este o crimă. Un fapt nedrept comis împotriva destinului ei de neam. Căci, noi nu ne putem dori în măsura în care suntem deja, adică europeni. Or, însăși „dorință de a fi” este dovada pierderii de sine dar totodată nevoia de a revendica ființa pierdută. Iată de ce mulți ne consideră astăzi învinși în fața prezentului și ai istoriei.
Pe cînd Țările cu ființa europeană la lumină avansează în preocupări economice, politice, culturale întru sporirea condițiilor optime de viață, noi muncim pe cîmpul căutării identității noastre europene. Însă, pentru un popor al cărui adevăr înseamnă căutare, timpul se strecoară în clepsidră c-un alt nisip. Într-o altă dimensiune. Și aceasta deoarece, noi nu pășim „către cerul înstelat” mergînd, ci pășind pe urmele unui adevăr uitat, care, prin reîntoarcerea la ceea ce suntem, ar învia enigmatic. Căci, prea mult am trăit în uitarea de a fi europeni. Prea mult, ploile și ninsorile timpului ne-au pus pe umeri veșmîntul unei alte identități făcându-ne să înțelegem că iarba ce crește pe dealul mioritic este străină câmpiei române și mai altfel decît iarba răsărită pe arcatele Colosseumului sau la picioarele Turnului Eiffel. Iar astăzi cînd a „deveni” o stea pe cerul Europei echivalează cu re-venirea la propria identitate, înțelegem că evadarea din uitare nu poate fi condamnată. În sens contrar, am renega voința de viață a Chișinăului întinerit sau chiar lumina din clopotul Catedralei ce ridică în sunet drumul spre adevăr, de parcă evadarea ne-ar fi fost încuviințată de însuși Dumnezeu.
În fond, viitorul acestei țări este pasărea care pe lîngă aripi are nevoie de cer. Or, a fi o stea pe cerul european înseamnă zbor și cădere înălțătoare. Numai prin realizarea propriu-zisă vom reuși să înlăturăm granițele din văzduh, adică să renaștem sub un cer comun, unde timpul nu e forma care învăluie viața, ci o responsabilitate de „a fi”. Iată de ce, a fi european pentru un neam viu cu identitatea uitată, înseamnă întîi de toate o re-actualizare a Ființei din noi.

12 oct. 2015

MARIA BIEŞU – ETERNUL CÂNTEC A LUI DUMNEZEU

         

                                    Preasfintei tale dulci imagini, 
                                    Noi cu iubire ne închinăm...
                                    Ave Maria.
                                                                      Grigore Vieru

       
   An de an din 04-14 octombrie, Biblioteca Municipală B.P.Hasdeu sărbătoreşte împreună cu filialee sale Decada ORAŞUL MEU. Centrul Academic Internaţional Eminescu şi-a propus să organizeze mai multe activităţi pentru utilizatorii săi. De această dată am decis să facem un spectacol de omagiere a Primadonei Operei Naţionale Maria BIEŞU, care ar fi împlinit la 3 august 80 de ani de la naştere. De altfel, anul 2015 este declarat anul Maria BIEŞU. E şi firesc ca la acest spectacol să invităm tineri interpreţi de operă, consacraţi, dar şi din cei care sunt abia la începuturi. Astfel cu un program divers au venit studenţii de la catedra canto a Colegiului de Muzică Ştefan Neaga, diriguiţi de profesorii lor Artiştii Poporului: doamna Elena Gherman, domnii Petru RACOVIŢĂ, (şeful catdrei), Vladimir VECHILU, profesoara de canto Irina VINOGRADOV şi maestrul de concert Ina DELEU. Invitata de onoare a fost Mariana BULICANU, solistă laTeatrul de Operă şi Balet  din Chişinău. În postura de public au fost elevii Liceului Teoretic Mihai Eminescu şi Liceului Teoretic Mircea cel Bătrân, însoţiţi de profesorii lor de muzică Larisa Rogovschi şi Veaceslav Dorojan. Au mai fost actuali, dar şi foşti studenţii de la Colegiului de Muzică Ştefan Neaga.
         Organizatoarea şi moderatoarea spectacolului doamna Larisa Arseni mai întâi a făcut o incursiune în biografia de creaţie a cântăreţei Maria BIEŞU, menţionând, Cântarea vine de la Dumnezeu... Din Cartea veşnică – Sfânta Scriptură – aflăm că şi in ceruri se cântă. Cetele de îngeri laudă prin cântec pe Dumnezeu... Se prea poate că anume de aici a venit să se aşeze în limba noastră expresia cântă ca un înger, atât de multvorbitoare, încât nu mai ai ce să-i adaugi, pentru că se subânţelege: omul, despre care se vorbeşte prin această expresie, cântă atât de frumos – mai frumos nu se poate. Cântecul Mariei BIEŞU este eternul cântec a lui Dumnezeu. Ea posedă la perfecţie arta scenică – comportament şi mişcare scenică; voce remarcabilă de largă respiraţie, dulce intonaţie şi patos interpretativ; tehnică vocală strălucită – soprană liricîă-dramatică de rară frumuseţe timbrală. Ştie să-şi formeze o concepţie, să-şi găsească rolurile, (având în palmares mai mult de 30), să genereze şi să trăiască stare de spirit adecvată fiecărui personaj în parte; să potrivească vestimentaţia chipului, culorile, armoniile imaginii; să dea puls vieţii scenice... Forţa iniţiativei, a inventivităţii şi creativităţii o face stăpână pe evoluţia sa artistică, să abordeze repertoriul de variată ambianţă stilistică din muzica clasică universală, dar şi autohtonă.
          Nu este simplu să scrii despre o personalitate de mărimea şi valoarea Mariei BIEŞU! Pentru că viaţa unei vedete, deşi s-ar părea că e asemeni unei flori la care se  poate uita fiecare şi pe care o poate admira toată lumea, rămâne, totuşi, un mister. Deşi pare asemănătoare cu o stea pe care oricine o poate admira, oricum nu poate fi atinsă cu privirea de nimeni. Aceasta se întâmplă şi în cazul vedetelor! Pentru că harul care vine de la Dumnezeu este taina tainelor, iar cel care este înzestrat cu acest har dumnezeesc se face suveran, dar şi sclav al propriului destin, în ochii lumii fiind cel mai de vază rege, totodată slujind această lume prin dăruirea-i. Este cel mai fericit şi cel mi nefericit. Cel mai acoperit de lauri, dar şi cel mai sărăcit de aceeaşi glorie. Marcat de solitudine, deşi mereu înconjurat de lume. Cel mai iubit de toţi – în realitatea văzută, iar în suflet, de cele mai multe ori solitar şi neânţeles.
          Maria BIEŞU a fost menită să ajungă o mare cântăreaţă. Dar nu în ţara lui Beethoven şi nici în ţara lui Mozart; n-a venit pe lume dintr-un neam mare, bogat, cu moşii întinse. S-a născut într-o familie de oameni simpli, dar înzestraţi de Dumnezeu cu cele mai frumoase haruri – dragostea de viaţa şi de oameni. Însăşi cântăreaţa mărturisea: am venit în această lume în anul 1935 la 3 august, în satul Volintiri, judeţul Cetatea Albă, astăzi raionul Ştefan Vodă. Părinţii care mi-au fost daţi de Dumnezeu: tata – Bieşu Luca al lui Sava şi mama – Tatiana lui Ştefan Leahu, erau români – toţi eram români. Am făcut  tot ca părinţii mei să fie mândri de mine. Şi nu numai părinţii, dar şi întreg namul meu. Întradevăr Maria BIEŞU a fost cel mai bun şi devotat neamului ambasador, care ne-a dus faima pe toate meridianele lumii. A excelat pe marile scene ale lumii la numeroase concursuri internaţionale de canto. Laureată şi deţinătoare a multiple premii. Iată doar un exemplu: Premiul I la Concursul Internaţional de canto Miura Tamaki, Japonia, pentru rolul Cio-Cio-san în opera Madame Butterfly. Astfel devenind cea mai bună Cio-Cio-san din lume.
           În septembrie 1990 a fost inaugurat Primul Festival Internaţional al starurilor de operă şi balet intitulat invită Maria BIEŞU. Prin acest festival am ţinut să aduc cât mai mult din această bogăţie muzicală a lumii în mijlocul compatrioţilor mei. Ca ei s-o poată vedea, asculta şi admira, ca să ia din frumuseţea ei oricât le-ar dori sufletul. Pentru mine însămi, festivalul este o manifestare a dragostei faţă de Moldova, faţă de Bel Canto, artă la care m-a adus harul dumnezeesc şi care mi-a străluminat existenţa.
          Astăzi în satul Volintiri activează o Şcoală de Artă, care-i poartă numele, fondată de domnia sa, întru creşterea şi promovarea copiilor talentaţi de la ţară. Iar Festivalul Vă invită Maria BIEŞU a ajuns deja la a 25-a ediţie.
          Multe ar mai fi de depănat, dar artiştii aşteaptă să-i aducă omagiul şi recunoştinţa Meriei Sale prin cântec. Programul artistic începe cu evoluarea studenţilor anului II şi IV de la catedra canto academic a Colegiului de Muzică Ştefan Neaga. Ave Maria de L.Luzzi, este interpretată de Laura VOINU, Constanţa NEGARA interpretează creaţia lui N.Vietti Comprate i miei fiori, Valeria BELIMAN, cântă Vergin, tutto amor de F.Durante, Tatiana DANIŢĂ, profesoară, doctor în ştiinţe, dar şi studentă la anul IV ne propune spre audiţie două creaţii, Plaisir d-amour de I-P. Martini şi Закатилось солнце de P.I.Ceaicovski. Aria di Almira de G.F.Hăndel o interpretează Mihaela GOLUB, încă o voce promiţătoare Virineia PÂRNĂU ne propune un cântec popular, în prelucrare de S.Zlatov, intitulat Doina. Mariana BULICANU, solista Teatrului de Operă şi Balet, deja mai mult de cinci ani, invitata de onoare a evenimentului. Doamna Mariana ne povesteşte că a cunoscut-o pe Maria BIEŞU la vârsta de 11 ani, fiind în concursul de muzică populară TAMARA CIOBANU, (un alt nume notoriu al culturii naţionale), la care dânsa era preşedintele juriului şi când i-a semnat Diploma de Laureat, i-a scris, Viitoarei căntăreţe de operă, a fost un gând providenţial. Mariana BULICANU a devenit cântăreaţă de operă şi are deja în palmaresul ei mai multe premii. Doar un exemplu: în 2012 la Prima Ediţie a Festivalului Internaţional MARIA BIEŞU, a fost decernată cu Premiul Mare. Astăzi este încadrată în mai multe proiecte ale teatrului. Ţin să menţionez că Mariana BULICANU posedă o voce de o rară melodicitate, căldură, dulceaţă, puritate, o sensibilitate profundă şi un timbru plăcut sufletului. Ea ne-a încântat interpretând cu drag două creaţii. O romanţă, muzică E.DOGA, versuri V.MICLE, dedicată marelui poet al timpului infinit, Mihai EMINESCU,Te ştiam numai de nume şi din opera Gianni Schicchi aria di Lauretta  O mio babbino caro... de G.Puccini. Pe parcurs le-am prezentat mai multe cărţi dedicate Mariei BIEŞU, oprindu-mă în special la cartea Viaţa mea e un turneu... care insereză întreaga arie a destinului unui artist complet şi total. Claudia PARTOLE o scrie în baza mai multor dialoguri întreţinute cu amfitrioana. Conţine amintiri inedite şi fără preţ. Este greu să faci o apreciere amplă a impactului asupra sufletului pe care îl au astfel de întâlniri, una este cert, cei prezenţi au aflat informaţii pe care unii nici nu le-au ştiut poate, vreau să cred,totuşi, că s-au îmbogăţit spiritual. Pe feţele lor era scrisă liniştea, fericirea şi mulţumirea pentru această zi minunată şi memorabilă. Din partea Centrului Eminescu le-am urat liceenilor un an de studii cu mari succese, iar tinerilor interpreţi putere de muncă pe calea anevoioasă, dar frumoasă a cântecului. Profesorilor un mare mulţumesc pentru colaborare, multă creativitate şi cât mai mulţi discipoli talentaţi şi dornici de a cunoaşte. 
Larisa Arseni. Colaboratoare la CAIE.
Maestru în artă. 

9 oct. 2015

Eminescu, Leopardi şi identitatea naţională

                                                                                                       Giuseppe Manitta (Italia)
    Voi încerca să exprim o idee despre asemănările „elective” şi tematice ce itervin (survin) între cei doi autori, adăugând propuneri de analiză. Un rol important în acest „raport” critic provine chiar de la Shopenhauer şi de la teoria pesimismului, a nefericirii, a viziunii, filozofice şi mitopoetice. Problema e mult mai complexă, întrucât aceleaşi diferenţe individualizate între cei doi autori, adică Eminescu şi Leopardi, uneori se prezintă mai apropiate decât ne putem imagina. În acelaşi mod, corespondenţele ce par exacte, în realitate posedă uneori o diversitate de opinii şi de referinţe. Daca ar fi să începem cu o diferenţă, un caz sigur poate fi dat de raportul cu Europa: Eminescu a avut o experienţă biografică europeană, în schimb Leopardi a avut o cunoaştere despre Europa din cărţi, întrucât nu trecuse niciodată frontierele actuale ale Italiei.
            Din punct de vedere filozofic şi de depăşire a pesimismului, iluziile sau speranţele sunt inerente în gândirea celor doi autori. Un exemplu semnificatvi imi pare: speranţa omului legată de furtună şi tema Speranţa de Eminescu şi tema (La quete dopo la tempesta) Liniştea după furtună de Leopardi. Evenimentul extarordinar ce copleşeşte omul nu e unul pozitiv, dar în această negativitate se realizează acea iluzie (amăgire) subiectivă ce permite de a depăşi durerea. Temele comune cele mai des prezente se referă în orice caz la concepţia de moarte ca mod de alinare a durerii şi ca mod de salvare de la suferinţă. Referinţele ce se pot individualiza sunt numeroase: Mai am un singur dor, Odă în metrul antic,Rugăciunea unui dac,în comparaţie cu Bruto minore sau cu dialogurile Operette morali, şi în special cu Dialogul de Federico Ruysch şi mumiile sale sau cu marele jurnal de reflecţii a lui Zibaldone.
            Un aspect interesant, ce până acum nu a fost comparat, este condiţia în care apare sentimentul de melancolie şi de singurătate: în Leopardi este legat de imobilitate. Aceeaşi condiţie se prezintă în Singurătate de Eminescu, în care poetul spune să stea în loc şi aşezat.Alte elemente comune se pot evidenţia în Mortua est şi în referirea la „totul este nimic”: în acest caz legătura cu Leopardi este evidentă.
            Aspectul ce ne interesează în acest congres este confruntarea ideii politice şi civile a lui Eminescu cu cea a lui Leopardi. Unicul studiu ce a făcut referinţă la această temă a fost publicat în Italia de către Smaranda Bratu Elian în 2003, ce a expus mult despre diferenţe dar puţin despre aspectele comune. Savanta a observat că ândirea lui Leopardi e o „utopie politică”, spre deosebire  de cea a statului ideal şi istoric (în acelaşi timp) a neamului de pastori (tribului) prezent în creaţia scriitorului român. A evidenţiat deasemenea că Eminescu justifică războiul, spre deosebire de Leopardi, şi că are o idee despre stat bine precizată. De fapt, ideea despre război este prezentă în opera poetului italian în agonismul ce cuprinde All”Italia. Concepţia politică leopardiană nu se bazează exclusiv pe temele anticilor şi pe fraternitatea din Ginestra, cum se poate deduce dintr-o lectură superficială,dar rolul fundamental îl are concepţia despre primitivi şi despre păstori prezenţi în Zibaldone şi în Canto notturno di un pastore errante dell”Asia,  mai apropiaţi de natură ca şi în Eminescu.
Dacă ar fi să luăm în consideraţie doar aceste două elemente, deci, raportul dintre Leopardi şi scriitorul român ce, iniţial, părea că nu e prezent, este în schimb mai întemeiat ca niciodată???În această analiză un rol aparte îl are şi părerea despre literatura antică, deoarece expresia naturaleţei este o apropiere de natură.Legătura cu patria corespunde sentimentului de ataşament faţă de pământul natal şi, în special, faţă de locul de origine, detaşarea căruia cauzează melancolia. E acelaşi sentiment ce însufleţeşte poezia eminesciană şi unele poezii/scrisori leopardiene despre depărtare /despărţirea de Reacanati.
            Dar în ideea identităţii naţionale unele aspecte sunt în mod surpinzător aceleaşi între Eminescu şi Leopardi. Elemente ce studiile leopardiene nu au pus niciodata în evidenţă.
Critica societăţii este primul punct.
Leopardi era conştient de faptul că Italia nu fusese o naţiune, criticând pe lângă aceasta şi corupţia obiceiurilor, acuzând italienii că iau în derâdere orice lucru şi nu apără propriul individualism.Pentru Eminescu poporul român este la fel de vinovat de faptul că iubesc ceea ce e străin  în detrimentul propriei lor identități. În această confruntare, nu trebuie să surprindă afinitatea Giuniu pustiu cu alte păreri expuse în Zibaldone, de fapt fiind Leopardi şi Eminescu cei care se plângeau că proprii conaţionali preferă să imite „lucrurile străine” decât să le iubească pe cele proprii.
Al doilea punct este constituit de ura faţă de străini, cum ar fi opresorii patriei.
Daca luăm ca exemplu proza lui Zibaldone şi Discursul despre situaţia prezentă a obiceiului italienilor de Leopardi şi Geniul pustiu De Eminescu, aspectele comune sunt surprinzătoare.Sentimentul împotriva dominaţiilor pe teritoriul Italiei era clar în Leopardi, ce exprimă păreri împotriva francezilor şi împotriva trădării lui Napoleon deja în juvenilul Discursul unui italian despre poezia romantică. Încă şi mai explicită este este poziţia expusă în 1823 (Zibaldone, p.3855-3856) împotriva dominaţiilor în Italia şi absenţa unui caracter naţional.
Expunerea lui Eminescu despre străini e la fel de semnificativ, dar în comparaţie cu cea leopardiană, manifestă un mare dispreţ faţă de invadatorii unguri,  ce sug sângele naţiunii şi distrug fertilitatea câmiilor. Poporul român, deci, e redus la condiţie absurdă: cea de afi străin în propria ţară. Aceasta e concluzia la care ajunge şi Leopardi.
Al treilea punct e constituit de poezia ca loc de întâlnire a teoriilor civile. Ca ex avem confruntare între două poezii: Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie? de Eminescu şi All”Italia de Leopardi, unde după prima invocaţie a gloriei trecute, cei doi poeţi adaugă visul, în contrast cu prezentul, al unui viitor la fel glorios.
Critica a negat caracterul civil al operei leopardiene mai mature, spre diferenţă de Emienscu ce a menţinut această caracteristică. Şi în acect caz critica leopardiană a greşit des, nedorind să considere caracterul civil al Paralipomeni della Batracomiomachia, operă ce în manieră ironică prezintă lupta dintre şoareci (liberalii) şi broaştele (trataţii papei şi legitimiştii ); la un nivel european Leopardi critică politica ungară în versurile (II, 37 şi următ.) cu un concept similar al lui Eminescu.
Cu aceste referinţe nu se vrea sublinierea totuşi a aspectului civil şi patriotic fie unica lectură ce se poate oferi pentru Leopardi şi pentru Eminescu. De fapt,  admiţând aceasta, s-ar justifica  denaturarea lecturilor luate începând cu renaşterea română şi cea italiană, şi continuate în ‘900. Totuşi, temele civile sunt prezente şi reintră într-o perspectivă de gândire mai complexă şi generală.

8 oct. 2015

EMINESCU şi „ACADEMIA NORDULUI”

                                       
                                                                                                          Dr. Lucia  Olaru  Nenati
     
    În existenţa unei personalităţi ca Eminescu, nimic nu este neimportant sau nesemnificativ. S-ar putea considera că fenomenul Eminescu în totalitatea lui, e o rezultantă a trecerii unui om de excepţie prin câteva împrejurări sociale, culturale, spirituale, geopolitice etc., specifice, cu rol intens formativ. Aici are, credem, aplicabilitate aserţiunea lui Ortega Y Gasset „eu sunt eu şi împrejurările mele”. Adică ideea că în sfera identitară a unei personalităţi intră şi toate acele determinante înconjurătoare care-i  marchează  existenţa, puncte nodale de care nu se poate face abstracţie şi care trebuie luate în atenţia analitică împreună cu individualitatea acestuia spre o bună cunoaştere  şi evaluare a sa.
           Astfel, un studiu cât de sumar al biografiei sale sub spotul acestei aserţiuni evidenţiază că, după matricea decorului natal botoşănean şi ipoteştean cu mare pondere în personalitatea şi imaginarul său, rolul formativ de căpetenie revine Bucovinei.  La Cernăuţi viitorul poet avea să intre din plin într-o atmosferă culturală puternică, specifică, hotărâtoare pentru formarea caracterului, gustului, deprinderilor şi orientării sale care tocmai se aflau în momentul decisiv, adică a personalităţii sale.
         Astfel, în 1862 se înfiinţează în acel oraş Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina (S.C.L.R.B) ce a avut scopuri culturale înalte şi a produs efecte şi rezultate de mare anvergură şi întindere în timp, definind, aş spune, o întreagă epocă de efervescenţă culturală care ar merita să-i poarte numele în istoria culturii române şi fără de care nu se ştie ce ar mai fi rămas din identitatea culturală a acestei provincii. Întemeind şcoli româneşti şi internate pentru elevi, trimiţând şi întreţinând la studii cadre didactice pentru aceste şcoli, îngrijindu-se de manuale, iniţiind şi dotând biblioteci cu cărţi româneşti şi străine, stimulând preocupările teatrale şi muzicale, prin numeroase spectacole de acest gen - creind şi o societate teatrală! -, deschizând linia cercetărilor arheologice, a organizării şi conservării muzeale a patrimoniului, exprimându-se printr-un organ jurnalistic propriu, promovând culegerea şi conservarea folclorului şi, mai cu seamă, publicând şi impulsionând creaţia literară, punând  accent  pe unificarea şi dezvoltarea limbii, pe valorile naţionale, deci pe creativitate şi conştiinţă naţională, implicată fiind mai târziu şi în apariţia Societăţii scriitorilor bucovineni şi, implicit a revistei Bucovina literară,  S.C.L.R.B. a funcţionat ca un minister al culturii bucovinene, mai mult, ca o adevărată „Academie a Nordului" ţării, având conştiinţa misiunii şi datoriei sale iluminatoare.
            De aceea, nu e de mirare că, patru ani mai târziu, când s-a înfiinţat Academia Română,  S.C.L.R.B. a fost unul dintre stâlpii de fundaţie ai acesteia, nu numai prin cei doi membri fondatori, delegaţi să participe la marea întemeiere, Alecu Hurmuzache şi Ambroziu Dimitroviţă, dar îndrăznim să credem, şi printr-o masivă infuzie de spirit luminat ce-a devenit apoi spiritul academic. Editorialul Către cititorii noştri, apărut în 1866 în Foaia Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina relevă în chip elocvent liniile de program ale acestei publicaţii  ce a funcţionat ca organ al Societăţii: „Facem invitarea tuturor bărbaţilor naţiunii, care duc arma cea puternică de astăzi, peana (nota bene!) în mâna lor cea dibace spre apărarea a tot ce e bun şi drept, nobil şi frumos, a ne ajutora întru atingerea scopurilor ce şi-a propus această foaie: ale culturii poporului şi a dezvoltării literaturii române".                                                                                        *
    Elevul Mihail Eminovici, bibliotecarul voluntar al Bibliotecii gimnaziştilor aflată în casa profesorului Aron Pumnul – acesta fiind un membru marcant al Societăţii - este cel care înscrie şi această publicaţie a Societăţii în registrul inventar al bibliotecii, numit pe atunci în idiomul pumnulean, Cunsemnăciunarul  bibliotecii. Asta denotă că nesăţiosul cititor, însărcinat şi cu misiunea administrării cărţilor, a citit desigur cu mare atenţie tot  ce se publica în paginile acelei reviste, şi a fost deci la curent cu toate faptele, ideile, informaţiile, opiniile exprimate acolo. De acolo se va fi pus la curent cu stadiul literaturii române şi cu evenimentele vieţii literare din ţară care figurau la loc de cinste în paginile ei. Mai mult, acolo va fi  citit pentru prima dată notaţia poeziilor populare pe care apoi le-a copiat şi care i-au inspirat şi jalonat întrucâtva modelul primelor sale creaţii proprii. Dar nu numai atât, ştim că una dintre marile lui pasiuni ale vieţii a fost aceea a dobândirii culegerilor de  producte folclorice, că a avut asemenea culegeri, că a urmărit cu tenacitate pe toţi cei bănuiţi măcar ori pârâţi a poseda asemenea comori şi, spun contemporanii, (mărturii venind   dinspre Ştefan Cacovean, Vasile Conta ş.a.), nu se da bătut până nu le obţinea dorind să fie ale lui, cu pasiunea unui colecţionar împătimit care e fericit doar atunci când obiectul râvnit devine proprietatea sa. Pentru un om fără avere materială cum a fost el, aceasta pare a fi fost singura lui „manie” de colecţionar. A nu se uita că profesorul său de la Cernăuţi, membru marcant al S.C.L.R.B. şi redactor al Foii acesteia, I.G. Sbiera, era el însuşi culegător de folclor şi, mai ales, că îi îndemna asiduu pe elevi să culeagă şi ei, stimulându-le astfel apetenţa descoperirii şi preţuirii unor asemenea comori.

7 oct. 2015

DESPRE UN VIITOR , ÎMBRĂCAT ÎN VALORI EUROPENE

                                             Motto : „ Nu trebuie decît să vrem. 
                            Nu vrem niciodată destul.”
         
   Într-o lume complet bulversată, omenirea are nevoie de stabilitate, mai mult ca oricînd. Chintesența secolului nostru încorporează întrebări globale. Astfel, la ora actuală, omul de rînd se întreabă : „ Vom mai fi? Vom mai avea? Pînă cînd ?”, inversînd teoriile marelui Shakespeare.
Pornind de la o idee definită, de-a lungul timpului s-a consolidat ceea ce francezii numesc astăzi „fraternitate europeană”, iar americanii – „Statele Unite ale Europei”. Este vorba de o Europă care-și predică lecția de istorie, șlefuită minuțios în timp. În consecință, s-a format așa-zisa construcție sui generis, care timp de șase decenii contribuie la progresul păcii și la respectarea drepturilor omului în Europa. Conştientă de patrimoniul său spiritual şi moral, Uniunea Europeană se bazează pe valorile individuale şi universale ale demnității umane, ale libertății şi ale solidarității. Pune persoana în centrul acțiunii sale, creînd un spațiu al libertății, justiției și respectînd diversitatea culturilor şi a tradițiilor popoarelor din Europa.
            Tinerii generației de astăzi se nasc cu un set de aspirații și principii, care necesită a fi cultivate și promovate. Ei au nevoie de șanse egale și un viitor sigur. Ei nu vor o economie fragilă, o politică instabilă, o medicină șubredă, taxe mereu crescînde, drumuri cu gropi, chioșcuri hidoase, amplasate haotic pe străzi, mizerie și gunoaie aruncate cu nepăsare. Ei, sau mai bine zis, NOI, avem nevoie de o direcție fixă, de un oraș curat, salubrizat, de posturi respectabile și bine plătite, de oportunități de angajare în cîmpul muncii, de soare și verdeață pe străzile orașului nostru „de piatră albă”. Avem nevoie de drumuri care să ne deschidă calea nu doar spre plecare, ci și spre întoarcere.
            Chișinău – capitală europeană. Cam așa sună viitorul promițător al acestui oraș aparent verde, plin de oameni frumoși, cu idei aparent mărețe. Cam așa îl vedem noi, purtătorii de cuvînt, de neam și de țară ai acestui mic colț de pămînt, tardiv asfaltat. Apelînd la retrospectivă, acel tîrg populat de geto-daci a obținut ulterior statutul de oraș, atestat pentru prima dată în anul 1436. De facto, a fost nevoie să treacă 579 de ani pentru a putea vorbi liber și deschis, plin de speranțe și planuri grandioase, despre un viitor prosper și despre o viață mai bună. Europa ne oferă acele valori, care trebuie promovate de o societate cu gîndire lucidă, cu inițiativă și dorință de perfecțiune.
            În acest context, drumul spre orizonturi fără bariere va trebui să pornească de la realizări concrete, care să creeze o solidaritate de fapt. E nevoie de o deșteptare în masă, de reorientări fundamentale și de reforme liberaliste. Pornind de la viziuni optimiste, am putea anticipa, eventual, imaginea Chișinăului de peste zece, sau douăzeci de ani: copii veseli care se bucură de terenuri amenajate în stil european, instituții de învățămînt ridicate la un rang superior, străzi pline de flori, infrastructură dezvoltată și familii care și-au asigurat viitorul copiilor aici, în orașul natal.
            Astfel, poporul nostru va îmbrăca haina albă a demnității, sub ecoul unei îndepărtate istorii sîngerînde, care aclamă, de secole întregi, purul adevăr: „Ridică-te, Basarabie!”
Tanașciuc Marcela, elevă
LT Mihai Eminescu

2 oct. 2015

SUB STEAUA NOROCOASĂ A LUI EMINESCU

      
     
  Cu acest generic şi-a desfăşurat Săptămâna uşilor deschise, Centrul Academic Internaţional Eminescu. Cireaşa de pe tortă a fost nocturna, care a derulat între orele 18.00-22.00. Am avut mulţi oaspeţi dragi, prieteni devotaţi bibliotecii noastre. Poeţi, scriitori, muzicieni, actori, studenţi, elevi, copii împreună cu părinţii. În cadrul nocturnei au fost organizate mai multe genuri de activităţi : Masă rotundă, Atelier de creaţie, Lansări de carte, Intâlnire cu scriitori, Prezentare de documente...
       La masa rotundă, cu generuicul Centrul Academic Interna’ional Eminescu: speranţa generaţiei de azi, generaţiei de mâine, doamna directoare a Centrului Eminescu a adus un omagiu Bibliotecarului şi creaţiei sale Biblioteca. Le-a vorbit celor prezenţi despre personalităţi proeminente din toate timpurile, care au lucrat ca bibliotecari, din istoricul fondării Bibliotecii Municipale B.P. Hasdeu, activitatea Centrului Academic Internaţional Eminescu, serviciile prestate, lucrul cu utilizatorii de toate vârstele şi multe alte lucruri interesante ce se organizează şi se produc la bibliotecă, le-a spus: Ce ţară minunată şi mult interesantă ! Ce mare e! Şi cât de dragă ţară e-BIBLIOTECA noastră! Şi încă din copilărie noi cucerim se ştie, şi asaltăm stăruitor Cetatea Cunoştinţelor,Ce ţară minunată
BIBLIOTECA! Centrul Eminescu în activităţile sale  întotdeauna încearcă să îmbine mai multe genuri de artă. Literatura, arta plastică, arta vorbirii, arta mâinilor dibace. Natalia Ţurcanu, o utilizatoare fidelă, care practic a crescut de mică aici, la noi, astăzi este studentă la USEM, publică articole cu diversă tematică pe blogul Centrului Eminescu, a venit cu un cuvânt de felicitare la adresa bibliotecii şi a mărturisit ce a însemnat şi va însemna mereu pentru ea biblioteca. Un alt cititor devotat Liviu Rusu, elev la Liceul Teoretic Elena Alistar, a mărturisit: Să nu terminăm nicicând o carte numai pentru că am început-o, acesta este secretul. O carte opreşte şi timp, şi spaţiu în loc, crează o lume în care personajele fac ceea ce le spui tu, evenimentele derulează aşa cum vrei tu, tu însuţi devii scriitor. Cărţile  nu se numără cu zecile, ci cu sutele, inclusiv când e vorba de cititul zilnic: dintr-o carte bună citeşti 100 de pagini în două ore. Investiţi în cărţi, dar  nu numai, aşa cum ne învaţă cei de la CAIE, investiţi în comunicare, oameni, teatru, artă, căci am convingerea acumulată la olimpiadele naţionale şi internaţionale, că arta teatrală, lectura, limba şi spiritualitatea română te ajută cu timpul să-ţi construieşti un imperiu conceptual, o conştiinţă, care nu piere, ci creşte, se dezvoltă o dată cu tine. Realitatea e dură, e urâtă, viaţa e frumoasă – cărţile sunt viaţa. Apoi a recitat Rugăciunea unui dac de Mihai Eminescu. Elevul Alin Ţurcanu, de la Liceul Teoretic Mircea cel Bătrân a citit un eseu  Rolul bibliotecii în viaţa noastră. «Biblioteca are un rol foarte important în formarea personalităţii alături de familie şi şcoală. Ea reprezintă mediul cultural în care persoana evoluează, creşte, acumulează cunoştinţe şi experienţe noi. Deasemenea putem spune că biblioteca este un centru, unde găseşti multă şi diversă  informaţie, putem afirma că nu există progres fără biblioteci. Persoanele care înţeleg acest lucru nu vor privi bibliotecile ca pe nişte depozite de cărţi, dar se vor grăbi să-şi satisfacă curiozitatea, descoperind prin lectură multe comori ascunse. Biblioteca începe de la o carte. Fiecare trebuie să tindă s-o aibă acasă. Am şi eu o asemenea bibliotecă, dar pentru mai multă informaţie merg la Centru Eminescu. Apreciez mult această bibliotecă, unde am făcut cunoştinţă cu scriitori şi oameni interesanţi din diferite domenii. Câteva nume: Renata Verejanu, care m-a motivat prin concursurile sale să învăţ nişte poezii minunate, Claudia Partole – care m-a impresionat cu cărţile sale, Nicolae Dabija, care mi-a deschis anumite pagini ale istoriei noastre prin romanul Tema pentru acasă, domnul Ion Paulenco, datorită căruia am înţeles mai profund frumuseţea tezaurului folcloric naţional şi încă mulţi alţii pe care i-am cunoscut aici la Centrul Eminescu. Deasemenea am participat la diferite activităţi, lansări de carte, diverse întâlniri. În final pot spune că Centrul Academic Internaţional Eminescu mi-a deschis o nouă uşă într-un nou univers al cărţilor, al creaţiei şi cred că biblioteca dată mă va aluta în viitor şi v-a creşte din noi, generaţia de azi, oameni frumoşi spiritual şi intelectual, cu o lume internă bogată».
         Profesorii de la Centrul Orăşenesc al tinerilor Naturalişti, doamnele Balico Maria, Golovancova Tatiana, Dolgina Svetlana, Belicova Olga, Copteva Galina, Ion Bâtcă, au adus exponate confecţionate de copii lor, dar au organizat şi un atelier de creaţie: fantezie, dibăcie, pentru copii prezenţi la nocturnă.

Scriitoarea Renata Verejanu a venit să ne asigure că biblioteca a contat şi contează în viaţa dumneaei. Ne-a vorbit despre Festivalul Renata Verejanu, ne-a mulţumit pentru promovarea poeziei dânsei, le-a mulţumit copiilor de la Liceele Teoretice Mircea cel Bătrân, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, pentru participare la festival. Alin Ţurcanu, Daniel Rotaru, Eduarda Cojocaru au recitat poezii din creaţia Renatei Verejanu. Deţinătorul locului doi al aceluiaşi festival Ion Băbălău, de la Liceul Teoretic Nicolae Iorga a recitat o poezie proprie Plouă în mine
         Doamna Lidia Hlib a prezentat două cărţi pentru copii Legendele Zânei Flora, Poveştile căsuţei cu surprize. Şi ca să ne demonstreze că biblioteca contează în viaţa dumneaei ne-a dedicat o poezie intitulată Biblioteca. Biblioteca, - râu ce adăpi universul, /Eminescu te-a servit cu mintea-i şi versul, /A dezghiocat multe ermetisme astrale /Şi a străpuns misterele paranormale. /Biblioteca,-tezaur sfânt scris cu sânge, Cărţile tăcute ascund idei ce roiesc, /Haruri divine, spirite în  strai omenesc. /Copilule, învie-i lumea, treci peste prag, /Absoarbe cu lăcomie Cuvântul cel drag, /Şi vei descoperi miracole pe rafturi, /Te va-ndulci mierea-i adunată ca-n faguri. (Chişinău, 25.IX.2015, ora 17.00).
         Un alt invitat, epigramistul şi poetul Ion Cuzuioc ne-a recitat o poezie intitulată EXILUL. Mi-a plăcut exilul. Să fiu exilat în biblioteci,/Să fiu exilat în biserici, /Să fiu exilat în carte, /Să fiu exilat în poezie,...cântec,...dans,... omenie. /Când vom avea un astfel de exil ?
.         Un alt invitat, domnul Ion Holban, doctor în ştiinţe fizico-matematice, ne-a vorbit despre tainele lumii în opera lui Mihai Eminescu, elanul tineresc şi visul cutezător al astrofizicianului ctitorul unei citadele ştiinţifice la Nistru. A atins şi problema vectorului european a Republicii Moldova. Ne-a îndemnat să conştientizăm lucrurile şi să facem alegerea corectă. Ne-a demonstrat câteva grafice despre nivelul ştiinţei şi investiţiile care se fac în acest domeniu în lume, dar şi despre situaţia lucrurilor în acelaşi domeniu la noi....
         Nocturna a continuat cu un program artistic. Evelina Bobotrîn, elevă în clasa întâi la Liceul Teoretic Liviu Rebreanu, a recitat foarte inspirat şi expresiv poezia lui V.Romanciuc Totul despre carte şi cărţi. Elevii de la Liceele Teoretice Mircea cel Bătrân şi  Mihai Eminescu : Alin Ţurcanu, Daniel Rotari, Doriana Crăciun, Eduarda Cojocaru, Natalia Fazlî, Laura Ceban,Iulia Rău, Nicolae Cepraga, Arina Buga, Irina Tanasiciuc, Anastasia Fetesco, Andreea Vaculin şi Marcela Tanasiciuc, au prezentat un recital de poezie din opera lui Mihai Eminescu, în limbile română şi franceză, Nicolae Dabija şi Renata Verejanu. Toţi au fost menţionaţi cu diplome pentru participare activă la concursuri , festivaluri şi alte evenimente organizate de Biblioteca Municipală B.P.Hasdeu şi Centrul Academic Internaţional
Eminescu.
       O surpriză muzicală ne-a făcut Alexsandru Lilium, interpretând la pian o creaţie modernă din muzica japoneză. Profesoara de vioară, doamna Inesa Saulov şi discipolul său Dumitru Burdienco, flautist,  de la Academia de Muzică şi Arte Plastice au interpretat duete pentru vioară şi flaut din creaţia lui V. Bellini şi  W.A.Mozart.
      Toţi cei prezenţi au venit cu mesaje de felicitare, pentru dăinuirea bibliotecilor, cărţilor, bibliotecarilor şi cărturarilor.
Larisa Arseni. Colaboratoare la CAIE.
Maestru în artă.