16 oct. 2015

CONŞTIINŢA EUROPENITĂŢII EXPRIMATĂ ÎN LIRICA EMINESCIANĂ

                                                                                                  Dr. FLORIAN COPCEA

Eminescu, prin reformularea lirismului vizionar, ocultat din „universurile poetice" descoperite în poeziile deja celebrilor Dante, Shakespeare, Hugo, Rimbaud, Mallarmé, Valéry, Nóvalis, Hölderlin, Haine, Byron etc., a produs o mutaţie esenţială în cul¬tura română. Poezia sa este mai mult viziune şi reflectare decât ceea ce înţelesese Baudelaire că este: ,,o magie care să includă în acelaşi timp obiectul şi subiectul, lumea din afara artistului şi artistul însuşi". Poziţia lui Vladimir Streinu a fost, în acest context, destul de tranşantă: „poezia lui Eminescu este o continuă legănare, o armonie de însomnorare a spiritului, un fel de menţinere, de echilibru muzical între somnul real şi starea de trezie" [29,17]. Şi Constantin Ciopraga [30,16] tranşează în acest mod chestiunea poeticii eminesciene: „Sedus de arhetipuri, Eminescu se împărtăşeşte din ele, dar, odată de¬mersul împlinit, el îşi deplânge trezirea, văzând în concretul din jur semne de crepuscul moral pricinuitoare de tristeţe. Mitopoezie, comutaţii de epoci, metamorfozări de personaje, acestea nu-i absorb decât fragmentar conştiinţa, care, dincolo de asemenea intermitenţe, ia act de tendinţele timpului său". Ideea poate fi regăsită şi la I. Negoiţescu [31, 52] care semnalează, la nivelul epidermei textului, o activitate retorică, htonică, galvanizată prin infuzii existenţiale: „Intuiţia fundamentală a lui Eminescu trebuie să fi fost aceea a sub-stratului unanim al morţii (intuiţie mai originală decât influenţele schopenhauariene şi care de abia ea le explică)". Arhetipul lui Mihai Eminescu, bazat pe analogii de natură să substanţializeze cosmosul şi universul în care a întârziat „explorator de domenii abisal metaforice", se întâlneşte la înaintaşii săi de geniu: Shakespeare, Dante, Hugo, Haine, Byron şi nu în ultimul rând la Baudelaire. Elementele comune ce-i leagă ombilical, analizate în particular, nu acuză, în cazul tradi-ţionalistului însetat de culturile occidentale şi extrem - orientale, care a fost Mihai Eminescu, influenţe. Eminescu asimilează spaţiul poetic universal şi-i transformă în obiect de circulaţie naţională.
     Asemenea scriitorilor care au dat strălucire romantismului apărut în ultimii ani ai secolului al XVIII-lea în Europa apuseană, el îşi bazează logosul, atât la nivel conceptual cât şi stilistic, pe valorificarea miturilor, istoriei, visului şi fantasticului. De precizat: literatura europeană a timpului se caracteriza prin osmoza dintre realism şi naturalism, dintre metafizic şi verism. Nu întâmplător critica străină şi românească i-a considerat ultimul mare romantic european în ordine cronologică, după Victor Hugo, excepţie făcând, totuşi, eminescologul Mihai Cimpoi care nu este de acord cu această etichetă. Putem con-cluziona că opera lui Mihai Eminescu a fost creată sub semnul eternităţii, ancorată puternic la esenţele culturii române şi a celei eu-ropene. De aceea el ocupă un loc aparte în romantismul universal. Romantismul său este, prin conţinut, unul clasicizant. Călinescu era de părere că viziunea cosmogonică a „omului deplin al culturii româneşti" este romantică prin proporţiile gigantice ale spaţiului şi ale timpului universal: „poetul tindea să creeze un univers în semicerc (...), având ca orizonturi naşterea şi moartea lumii, între care se întinde arcul istoriei universale". Aşadar, poezia eminesciană nu se revendică numai de la lirica cu iz arhaic axată pe discursul mesianic al vizionarismului sacru al literaturii naţionale, ci şi de la „rezo¬nanţele" literaturii ante-decadente a Europei.
Prin urmare, Eminescu s-a format la şcoala marilor romantici eu¬ropeni, dar spre deosebire de aceştia, şi-a concentrat spiritul asupra arhitecturii labirintice a cosmosului unde fiinţei umane îi corespunde demiurgul.
Shakespeare, cel mai strălucit exponent al culturii europene, şi-a exercitat direct influenţa asupra lui Eminescu. Focalizândune asupra sonetelor „genialei acvile a Nordului", putem detecta destule corespondenţe în unele dintre cele mai celebre poezii eminesciene. În Satira I versul Lună tu, stăpâna mării, ni-i aminteşte pe the moon, the goneness of floods din Visul unei nopţi de vară. De asemenea, monologurile din Despărţirea şi Mortua est!, fac trimitere directă la conversaţia dintre Hamlet, Guildenstem şi Rosencrantz.
   
Conexiuni aparţinând ambilor poeţi identificăm comparând Hamlet cu Cugetările sărmanului Dionis, Împărat şi proletar, Mitologicale, Epigonii, Geniu pustiu şi chiar cu nuvela Archaeus. Similitudinea de teme ne obligă să acceptăm faptul că Eminescu a făcut un adevărat cult pentru Shakespeare. Un exemplu concludent îl găsim în Icoană şi privaz:
,,Şi eu simt acest farmec şi-n sufletu-mi admir/
Cum admira cu ochii cei mari odat' Shakespeare",
în Cărţile:
„Shakespeare! Adesea te gândesc cu jale,/
-Prieten blând al sufletului meu;/
Izvorul plin al cânturilor tale/
îmi sare-n gând şi te respect mereu...".

    Înrudirea lui Eminescu cu Shakespeare nu poate fi explicată corect dacă nu am face referire şi la publicistica sa, unde autorul lui Hamlet este invocat aproape obsesiv. Exemplificăm câteva: Icoane vechi şi icoane nouă (Timpul, II, nr. 279,11 dec. 1877, p. 2-3), Revista teatrală -Moartea lui Petru cel Mare, (Curierul de Iaşi, X, nr. 31, 20 martie 1877, p.3), Repertoriul nostru teatral (Familia, VI, nr. 3) 18/30 ian. 1870, p. 25-28), Adevărul doare: nimic nu doare ca adevărul (Timpul, V, nr. 278,13-25 dec. 1880, p. 1).
    De câte ori se face observaţia că în opera lui Eminescu sunt identificate asemănări şi ecouri shakespeareane, se neglijează a se comenta impactul „marelui Will" asupra culturii române. Relaţiile culturale româno-engleze trebuie căutate după începutul secolului al XlX-lea. Această situaţie datorându-se cu precădere unor cauze greu de explicat, dar, mai mult decât sigur, ele au constat în deosebirile religioasă şi culturală, organizarea politică diferită a celor două ţări, în slaba cunoaştere a limbii engleze de elitele intelectuale româneşti care, pânâ în acel moment, nu deveniseră interesate de formarea naţiunii române în spirit european. Perioada cea mai fertilă interferenţelor culturale dintre ţările române şi Anglia este 1876-1886, deceniul care înregistrează  apariţia Junimii, apogeul creaţiilor lui Mihai Eminescu şi Titu Maiorescu. Contactul direct al culturii române cu Shakespeare este aşadar, târziu. Aceasta nu înseamnă că o parte din piesele sale, unele dintre ele inspirându-i pe cei care se avântaseră pe calea emancipării naţionale, nu erau cunoscute. Ele au pătruns prin inter-mediul culturilor germană şi franceză, italiana şi chiar - rusă. Primele traduceri directe din limba engleză a unor piese semnate de Shake-speare datează din 1864, când P.P. Carp lecturează în limba română, în cadrul unei şedinţe a Junimii, fragmente din drama Macbeth, iar în 1868 din Othello. Dar „poetul orional al Engliterii" avea să fie cunos-cut în România încă din 1836, când Bolliac publică în paginile „Cu-riosului" câteva referinţe referitoare la el. In 1839 Gheorghe Bariţiu notează în a sa Foaie pentru minte o observaţie memorabilă: „Oare ajuns-am noi la vârsta în care avem trebuinţă a citi pe Shakespeare, pe acest dascăl al împăraţilor şi al cerşetorilor, al naţiunilor şi al indi-vizilor?".
Trebuie remarcat că Shakespeare a fost cunoscut la noi, mai întâi, prin intermediul pieselor de teatru jucate de trupe vieneze şi maghiare. Una dintre aceasta, condusă de Krsitoph Ludwig Seipp, prietenul lui Goethe, pusese în scenă, la Sibiu, în 17 octombrie 1788, tragediile Hamlet şi Henric al IV-lea. În 1816 ajunge la Bucureşti trupa germană a lui Johann Gerger şi pune în scenă, în limba română, Hamlet şi Othello. O notă descoperită într-un carnet de însemnări a lui G. Asachi, ce cuprindeau şi câteva fragmente transcrise din Neguţătorul din Veneţia, ne face să credem că acesta este cel dintâi cărturar român care face referire la Shakespeare.
    În lucrarea Eminescu şi literatura engleză, Ştefan Avădanei remarcă: „singurele domenii în care se pot stabili contacte reale şi consistente între Eminescu şi literatura engleză sunt cel al lui Shake¬speare şi al romantismului". Tot în legătură cu influenţa „celui mai mare poet al lumii" în proza şi publicistica eminesciană, putem aduce argumente solide că Eminescu a receptat ecouri, dar le-a transpus prin propria sa personalitate. De pildă, eroul din nuvela Archaeus, urmând modelul hamletian (actul II, scena 2) spune despre cărţi că sunt: „vorbe! vorbe! vorbe!”. ,,Imitându-l" pe Hamlet sau Prospero, Eminescu în Momento mori ajunge la un verdict irevocabil: „eternă-i numai moartea, ce-i viaţă-i trecător" şi „gândurile-s fantome când viaţa este vis". Deducem de aici că atât Eminescu, cât şi Shakespeare, erau complexaţi de „complexul Ofeliei" inspirat din mitul antic al lui Charon care îi face pe artişti să-şi imagineze moartea „ca plutire pe apa-materie a morţii" [32, 53]. Pentru Eminescu „Shakespeare! (...) Prieten blând al sufletului meu" este modelul „geniului natural". Urmele lecturii lui Eminescu din opera „celui mai mare geniu al teatrului englezesc" le mai întâlnim, e adevărat, în Scrisoarea a III-a, (O, mamă şi Elena - meditaţiune, dar o punere în paralel este inoportună, întrucât el s-a individualizat, a căpătat valenţe poetice de neegalat, „o tonali-tate gravă, exprimată printr-un stil înalt" [33, 28].
     Este binevenită observaţia lui Romul Munteanu că „Eminescu deschide itinerarul poeziei româneşti spre universalitate". El sesizează corect faptul că discursul poetic eminescian, originalitatea, resursele şi elementele microcosmosului în care acesta se derulează nu rezultă din raportarea lui Eminescu la Shakespeare, Hugo, Heine, Baudelaire, Mallarmé, Novalis, Rimbaud sau Byron. Romul Munteanu precizează: „Modernitatea poeziei eminesciene ni se relevă în întreaga sa amploare prin această elementară tentativă de a-i supune la proba de foc, determinată de confruntarea cu acei contemporani care anunţau marea revoluţie a poeziei, nu cu acei ce încheiau ultimele acorduri ale unui curent ieşit pe neobservate din primul plan al devenirii literare".
    Interesul pentru literatura universală a fost mereu prezent la Mihai Eminescu. Aşa se explică şi raporturile sale cu romantismul german. Ecourile operei lui Heinrich Heine se întâlnesc, prin analogii de motive şi armonii cu semnificaţie poetică, în destul de multe versuri eminesciene. Acest lucru se datorează pe de o parte contactului său direct, încă din copilărie, cu cultura germană, „cea progresistă în primul rând" [34, 38], iar pe de altă parte din lectura cărţilor marilor poeţi: Schiller, Heine, Goethe, Herder, N. Lenau şi nu în ultimul rând - Novalis.
     Ion Rotaru este de părere că operele marilor clasici, Goethe şi Schiller, ca şi Heine, i-au fost lecturile de bază cu mult înainte de intrarea în Universitatea din Viena. Toţi aceştia, asemenea lui Eminescu, poet romantic situat dincolo de romantism [35, 62], îşi alimentaseră talentul cu împrumuturi de teme şi imagini poetice din creaţia populară care, volens - nolens, stă la baza literaturii universale în genere. În acest context, poezia eminesciană se defineşte ca o expresie spontană a sufletului vizionar resimţit ca manifestare a libertăţii demiurgice a spiritului. Suntem de părere că ea revitalizează lirica europeană, Eminescu remarcându-se prin forţa de sinteză a izvoarelor autohtone şi universale.
    Zoe Dumitrescu-Buşulenga în studiul Eminescu şi romantismul german sesiza câteva „inserţii" între unele dintre poeziile lui Eminescu şi Friedrich Hölderlin care au valorificat genial mitul lui Orpheu, ambii poeţi purtând pe masca lor apolloniană, de o zeiască frumuseţe, pecetea neştearsă a harului orfic. ,,Poeta poetarum", cum îl numea Martin Heidegger pe Hölderlin, a fost atras, asemenea lui Eminescu, de mitul lui Hyperion, evidenţă care o determină pe Zoe Dumitrescu-Buşulenga, care descoperea la Eminescu mari afinităţi cu acesta în romanul Hyperion şi Farmecele Diotimiei, să-i numească „hyperionici, în spirit". Hölderlin s-a impus în literatura română în perioada primului val al romantismului european; de aici afinităţile lui Eminescu cu poetica iluminaţilor hölderliniene.
Matricea unora dintre poeziile lui Eminescu, mai ales a celor din perioada berlineză, o putem afla şi în explorările lirice ale lui N. Lenau. Am putea documenta afirmaţia exemplificând-o cu: Freamăt de codru, Foaia veştedă, Despărţire, din care răzbat urmele vagi ale unor similitudini demonstrabile. Paralelisme deloc întâmplătoare putem face între Eminescu şi corifeul romantismului germen - Novalis. Poetul nostru naţional este legat de acesta prin simbolul florii albastre care invocă, desigur, simbioza dintre „chaosul lumesc" şi „trecutul cel în-tors". Suntem întru totul de acord cu Zoe Dumitrescu - Buşulenga, Eminescu nu se dovedeşte a fi nici pe departe un epigon tributar romantismului german, aderenţa lui profundă la ispititorul model cultural german datorându-se gândirii sale estetice europene. Exegeţii nu au întârziat să-i alăture pe Eminescu poeziei de factură post¬romantică. Primele semne că s-a desprins chiar şi de „romantismul Biedermeier" sunt date de poeziile Dorinţă, Împărat şi proletar, Odă (în metru antic), Rugăciunea unui dac, Scrisoarea a I-a, Scrisoarea a IV-a, Mai am un singur dor, Luceafărul, Memento mori, într-o lume de neguri, Venere şi Madonă şi nu în ultimul rând celebra şi enigmatica deja Floare - albastră. Această poezie, citită la Junimea în 7 septembrie 1872 şi publicată în Convorbiri literare în aprilie 1873, avea succinte reacţii contradictorii în rândurile contemporanilor şi criticilor de mai târziu ai lui Eminescu. Nu ne propunem aici să dezvoltăm problemele „în litigiu pe care le ridică poezia în discuţie" [36, 51], ci să arătăm „filaţia ei cu Heinrich von Ofterdingen al lui Novalis. Totuşi, nu am fi corecţi faţă de „poetul situaţiilor limită", cum îl numeşte Romul Munteanu [37, 25], dacă nu am descrie „travaliul" exigenţilor emi-nescologi în a descifra sensul exact al simbolului ascuns în Floare-albastră care anunţa „căderea în sus a Luceafărului" (Mihai Cimpoi).
    Dacă la Novalis floare albastră întruchipează, schopenhauerian vorbind, „fuga de iubire în lumea imaginaţiei, spre absolutul himeric al idealului transcendental" [38, 58], la Eminescu ea devine aspiraţie, triumful vieţii asupra efemerităţii. Contactul poetului cu realitatea pendulând între oniric şi ficţiune, face posibilă trecerea la limită a timpului către aşa numita „nostalgie a infinitului", cea atât de sugestiv exprimată de Novalis, imperatorul spiritului, cum îl numise Goethe.
     Această dihotomie ne îndreptăţeşte să acceptăm fără complexe ulcea că, într-adevăr, „Eminescu a asimilat spiritul, nu litera romantismului german" [39,111].
În concepţia sa, paşii spiritualităţii româneşti spre universalitate sunt impulsionaţi, în primul rând, de dragostea de neam şi ţară, pentru  el naţionalismul nefiind o paradigmă, ci un vector europenist.
    Aşa se explică şi de ce Eminescu a fost atras de conceptele lui Novalis şi Goethe pe care le-a transpus fără egal în propria-i lume de idei. În ce priveşte mult discutata Floare albastră am înclina să-i dăm dreptate lui Al. Philippide: el a preluat din romanul Heinrich von Ofterdingen doar simbolul, în rest „...nici o apropiere, în afară de titlu nu se poate face". Elemente din Floarea albastră eminesciană depistăm şi Un soir que je regardais le ciel din ciclul Les contemplations al lui Victor Hugo. Aşadar, orice decizie pe tema unui presupus „împrumut" din lirica celor doi mari poeţi, trebuie revizuită, mai ales că Floare albastră anticipează Luceafărul.
     Mai potrivit ni se pare a semnala unele reminiscenţe goetheene în Rugăciunea unui dac şi în Somnoroase păsărele unde, într-adevăr, regăsim ecouri din Ein Gleiches şi Prometeu. Admiraţia lui Eminescu pentru Gottfried Keller poate fi descoperită în La steaua.
Faptul că i se impută lui Eminescu o suspectă asemănare dintre textul acesteia, chipurile tradus, şi poezia lui Keller - Siehst du den Stern, poate fi decât să nemulţumească, întrucât Eminescu este inimitabil, în a crea elementele fundamentale ale unei viziuni spaţiale. Eminescu a preluat din originalul german - comparaţia, în rest nici o altă similitudine.
În acelaşi context nu greşim să-i aducem în discuţie şi pe Friedrich Schlegel, Heine, Kleist şi N. Lenau. Făcând o paralelă între o parte din poeziile acestora şi, în special, antumele lui Eminescu, depistăm unele itizări, dar gingăşia, puritatea şi profunzimea formulei poetice propuse de acesta, sunt de neegalat. La Eminescu descoperim termeni cu V. Hugo din poeziile Sancer esto (în Memento mori) La légende des siècles (în Scrisoarea a III-a) şi chiar şi în Pustnicul şi Împărat şi proletar, unde întâlnim rezonanţa ecourilor din Ruy Blas şi Maria Tudor.
    E de apreciat, în acest sens, influenţele acestui mare scriitor francez, totuşi destul de difuze, în creaţia autorului Glossei, care a preluat şi  prelucrat idei din poetica hugoliană, racordând astfel literatura română la literatura universală.
     Nu contestăm faptul că între Eminescu şi ceilalţi poeţi romantici ai Europei există, atât la nivel conceptual, cât şi stilistic, numeroase asemănări, dar, repetăm, el a dat o dimensiune unică actului de creaţie. În epocă, romantismul a fost curentul cel mai important pen¬tru identitatea Europei. Preluând ideea unui publicist contemporan [40, 192-196], noţiunea de Europa, utilizată pentru motivarea fenomenelor de atenuare şi anihilare a deosebirilor culturale, a dezlănţuit ofensiva naţionalismului şi deopotrivă a capitalismului multinaţional. Datorită acestei poziţii subversive, noţiunea de valori universale a fost eurocentrică. De numele tuturor romanticilor eu¬ropeni îl leagă pe Eminescu modelele cosmologice pitagoresciene, schopenhauerene, hegeliene, platoniciene şi kantiene care au univer-salizat limbajul şi au mitizat universul poetic al lumii întregi. Evident, romantismul eminescian, parte al celui european, a fost unul clasicizant, care a extins natura dincolo de cosmos, iar reflexia dincolo de sacru.