8 oct. 2015

EMINESCU şi „ACADEMIA NORDULUI”

                                       
                                                                                                          Dr. Lucia  Olaru  Nenati
     
    În existenţa unei personalităţi ca Eminescu, nimic nu este neimportant sau nesemnificativ. S-ar putea considera că fenomenul Eminescu în totalitatea lui, e o rezultantă a trecerii unui om de excepţie prin câteva împrejurări sociale, culturale, spirituale, geopolitice etc., specifice, cu rol intens formativ. Aici are, credem, aplicabilitate aserţiunea lui Ortega Y Gasset „eu sunt eu şi împrejurările mele”. Adică ideea că în sfera identitară a unei personalităţi intră şi toate acele determinante înconjurătoare care-i  marchează  existenţa, puncte nodale de care nu se poate face abstracţie şi care trebuie luate în atenţia analitică împreună cu individualitatea acestuia spre o bună cunoaştere  şi evaluare a sa.
           Astfel, un studiu cât de sumar al biografiei sale sub spotul acestei aserţiuni evidenţiază că, după matricea decorului natal botoşănean şi ipoteştean cu mare pondere în personalitatea şi imaginarul său, rolul formativ de căpetenie revine Bucovinei.  La Cernăuţi viitorul poet avea să intre din plin într-o atmosferă culturală puternică, specifică, hotărâtoare pentru formarea caracterului, gustului, deprinderilor şi orientării sale care tocmai se aflau în momentul decisiv, adică a personalităţii sale.
         Astfel, în 1862 se înfiinţează în acel oraş Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina (S.C.L.R.B) ce a avut scopuri culturale înalte şi a produs efecte şi rezultate de mare anvergură şi întindere în timp, definind, aş spune, o întreagă epocă de efervescenţă culturală care ar merita să-i poarte numele în istoria culturii române şi fără de care nu se ştie ce ar mai fi rămas din identitatea culturală a acestei provincii. Întemeind şcoli româneşti şi internate pentru elevi, trimiţând şi întreţinând la studii cadre didactice pentru aceste şcoli, îngrijindu-se de manuale, iniţiind şi dotând biblioteci cu cărţi româneşti şi străine, stimulând preocupările teatrale şi muzicale, prin numeroase spectacole de acest gen - creind şi o societate teatrală! -, deschizând linia cercetărilor arheologice, a organizării şi conservării muzeale a patrimoniului, exprimându-se printr-un organ jurnalistic propriu, promovând culegerea şi conservarea folclorului şi, mai cu seamă, publicând şi impulsionând creaţia literară, punând  accent  pe unificarea şi dezvoltarea limbii, pe valorile naţionale, deci pe creativitate şi conştiinţă naţională, implicată fiind mai târziu şi în apariţia Societăţii scriitorilor bucovineni şi, implicit a revistei Bucovina literară,  S.C.L.R.B. a funcţionat ca un minister al culturii bucovinene, mai mult, ca o adevărată „Academie a Nordului" ţării, având conştiinţa misiunii şi datoriei sale iluminatoare.
            De aceea, nu e de mirare că, patru ani mai târziu, când s-a înfiinţat Academia Română,  S.C.L.R.B. a fost unul dintre stâlpii de fundaţie ai acesteia, nu numai prin cei doi membri fondatori, delegaţi să participe la marea întemeiere, Alecu Hurmuzache şi Ambroziu Dimitroviţă, dar îndrăznim să credem, şi printr-o masivă infuzie de spirit luminat ce-a devenit apoi spiritul academic. Editorialul Către cititorii noştri, apărut în 1866 în Foaia Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina relevă în chip elocvent liniile de program ale acestei publicaţii  ce a funcţionat ca organ al Societăţii: „Facem invitarea tuturor bărbaţilor naţiunii, care duc arma cea puternică de astăzi, peana (nota bene!) în mâna lor cea dibace spre apărarea a tot ce e bun şi drept, nobil şi frumos, a ne ajutora întru atingerea scopurilor ce şi-a propus această foaie: ale culturii poporului şi a dezvoltării literaturii române".                                                                                        *
    Elevul Mihail Eminovici, bibliotecarul voluntar al Bibliotecii gimnaziştilor aflată în casa profesorului Aron Pumnul – acesta fiind un membru marcant al Societăţii - este cel care înscrie şi această publicaţie a Societăţii în registrul inventar al bibliotecii, numit pe atunci în idiomul pumnulean, Cunsemnăciunarul  bibliotecii. Asta denotă că nesăţiosul cititor, însărcinat şi cu misiunea administrării cărţilor, a citit desigur cu mare atenţie tot  ce se publica în paginile acelei reviste, şi a fost deci la curent cu toate faptele, ideile, informaţiile, opiniile exprimate acolo. De acolo se va fi pus la curent cu stadiul literaturii române şi cu evenimentele vieţii literare din ţară care figurau la loc de cinste în paginile ei. Mai mult, acolo va fi  citit pentru prima dată notaţia poeziilor populare pe care apoi le-a copiat şi care i-au inspirat şi jalonat întrucâtva modelul primelor sale creaţii proprii. Dar nu numai atât, ştim că una dintre marile lui pasiuni ale vieţii a fost aceea a dobândirii culegerilor de  producte folclorice, că a avut asemenea culegeri, că a urmărit cu tenacitate pe toţi cei bănuiţi măcar ori pârâţi a poseda asemenea comori şi, spun contemporanii, (mărturii venind   dinspre Ştefan Cacovean, Vasile Conta ş.a.), nu se da bătut până nu le obţinea dorind să fie ale lui, cu pasiunea unui colecţionar împătimit care e fericit doar atunci când obiectul râvnit devine proprietatea sa. Pentru un om fără avere materială cum a fost el, aceasta pare a fi fost singura lui „manie” de colecţionar. A nu se uita că profesorul său de la Cernăuţi, membru marcant al S.C.L.R.B. şi redactor al Foii acesteia, I.G. Sbiera, era el însuşi culegător de folclor şi, mai ales, că îi îndemna asiduu pe elevi să culeagă şi ei, stimulându-le astfel apetenţa descoperirii şi preţuirii unor asemenea comori.
 Ca atare, roadele acestei pasiuni sunt vizibile şi în preţioasa lui moştenire documentară păstrată la Academia Română în care se găsesc şi asemenea creaţii populare numărând circa 8000 de versuri, poezii despre care nu se ştie de cine au fost culese, fiind adunate, de aceea, într-un document numit Caietul anonim. Intre manuscrisele sale de la Academie se păstrează tăieturi din paginile revistei Foaia Societăţii.... şi anume versuri populare din perioada noviciatului cernăuţean care, se vede, l-au interesat  de pe atunci: Câte flori pe iaz în sus, Frunză verde, baraboi, Câte flori îs pe pământ, Mămuţa m-a măritat  şi Câte paseri sînt pe lume.  Aşadar nu cred că greşesc afirmând că tot de acolo, din mediul cernăuţean, a pornit şi germenele acestei pasiuni, din lectura  poeziilor populare publicate în acea Foaie... pe care el o înseamnă şi din care copiază sau decupează asemenea texte, şi, mai ales, se iniţiază ca nimeni altul în aria folclorului naţional. Am găsit şi am avut posibilitatea de a valorifica un asemenea exemplu  şi anume, poezia populară Câte flori îs pe pământ, de fapt „libretul” unui cântec popular, cules mai târziu şi de către specialistul în muzică Alexandru Voevidca în monumentala  lui colecţie  folclorică bucovineană şi publicat în cartea editată de Mathias Friedwagner [1]. Acel text de cântec, unul dintre cele publicate în Foaia Societăţii, care a fost citit şi copiat de către poet, mi-a dat posibilitatea de a-l însera printre cele câteva cântece populare  pe care le-am reconstituit prin suprapunere cu Colecţia Voevidca, ca făcând parte  din categoria pieselor muzicale ce au fost interpetate de poet [2]. De aici avea să perceapă tânărul poet şi aura princiară cu care era încoronat Alecsandri, căci  persoane de greutate culturală, precum I.G.Sbiera şi alţii, îl numeau „poetul-rege”, drept care se poate presupune că de acolo  provine sursa de inspiraţie a sintagmei folosită de el în Epigonii: „şi-acel rege-al poeziei, veselul Alecsandri” ca şi atitudinea faţă de acesta,  mai ales că acea poezie cu iz polemic are mari legături cu mediul cernăuţean. 
         * Tot la Cernăuţi, se produc primele contacte ale lui Eminescu cu teatrul, altă dominantă a existenţei sale. Aşa cum ştim, aici asistă la reprezentaţiile teatrale organizate sub egida S.C.L.R.B., aici încearcă primele tentative de-a scrie teatru, aici joacă teatru pentru prima dată, în casa lui Zirzec: „teatrul 1-am jucat prima dată în odaia din fund în care şedeam cu Armanul"; de-aici pleacă, adorând arta Thaliei, cu trupa Faniei Tardini în ţară, ca sufleur, apoi copist în cea a lui Iorgu Caragiale. Până şi sora sa, Aglaia, a jucat teatru cu mult talent în asemenea spectacole pe scenele din Cernăuţi şi Suceava.
         * Cât despre Aron Pumnul, acesta a fost  pentru Eminescu un adevărat părinte spiritual, un „guru", primul său maestru iniţiator în lumea spiritului ori, ceea ce în registrul tradiţional religios ortodox s-ar numi un AVVA, drept care moartea lui şi toate evenimentele aferente l-au  impresionat profund. Atunci, în ianuarie 1866, are loc o adunare a Societăţii culturale bucovinene,  sub preşedinţia lui George, cavaler de Hurmuzachi, la care participă, între alţii, şi Ioan Drogli, ce avea să-i devină viitorului poet cumnat, căsătorindu-se cu sora sa, Aglae. Pumnul, fiind membru de frunte al Societăţii, la moartea lui aceasta îşi întruneşte comitetul sub preşedinţia lui Gheorghe Hurmuzachi, spre a da ştire telegrafică despre „pierderea aceasta naţională, în toată ţara" şi pentru a propune, prin Alecu Hurmuzachi, să se ridice un „modest monument" lui Aron Pumnul şi să se înfiinţeze „o fundaţie de stipendii pentru studenţi" cu numele şi în spiritul lui Pumnul. Pe 25 ianuarie, Comitetul Societăţii a mers acasă la  Pumnul, unde preşedintele a exprimat văduvei nemângâiate, în numele Societăţii, cea mai profundã compătimire pentru „pierderea scumpului bărbat al naţiunii”. La mormântul lui Pumnul a vorbit tot Alecu Hurmuzachi, oratorul de frunte al acesteia, elogiind meritele dascălului pentru unitatea spirituală şi pentru conştiinţa naţională. După înmormântare, învăţăceii, dar şi bărbaţii marcanţi ai Societăţii participă la parastas în casa lui Pumnul, purtându-se aici discuţii în spiritul elevat şi luminat al Societăţii.
   Ca unul „de-al casei”, Eminescu va fi fost, desigur, acolo în toate aceste împrejurări, iar spiritul lui traumatizat de această precoce dramă puternică a vieţii sale inhalează avid tot ce se spune despre mentorul său, dar reţine şi cum se spune şi ideile care se vehiculează. Credem că acesta este momentul de salt constitutiv al conştiinţei lui Eminescu, şocul psihologic care-1 maturizează brusc, dar îi şi declanşează, cum se ştie, sub fertilizarea  şuvoiului suferinţei „dureros de dulce", eterna sa muză,  creativitatea poetică prin prima sa poezie La mormânul lui Aron Pumnul publicată tot atunci, în cunoscuta  broşură care este, fără drept de apel, adevăratul debut poetic al lui Eminescu. De altfel, cuvântul şi imaginea Luceafărului, care-i va deveni cognomen, apare premonitoriu în  chiar această primă poezie, în prima sa strofă, în versul final culminant, aşezat sub accentul logic dar şi tonic cel mai înalt: „Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină, se stinse-o dalbă stea", fapt simbolic şi prevestitor   prea puţin remarcat.  Şi plecarea poetului la Blaj se face tot  sub influenţa postumă a lui Pumnul, care cât a trăit a cultivat mitul acelui centru al românismului, de unde  venise el la  Cernăuţi.
          *Dar şi declanşarea creativităţii (şi combativităţii!) sale publicistice, atât de prodigioase de-a lungul existenţei sale, s-a produs  graţie aceluiaşi resort. Primul său articol apărut într-o publicaţie şi intitulat  O scriere critică  apare în 7/19 ianuarie 1870 în Albina de la Pesta şi este, în esenţă, o pledoarie polemică în apărarea instituţiilor bucovinene, în speţă, a Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, a organului publicistic al acesteia: Foaia S.C.L.R.B. şi, nu în ultimul rând, a regretatului său mentor  Aron Pumnul.
            Acest articol este revelator pentru înţelegerea reală a locului pe care-l ocupa acesta în conştiinţa tânărului Eminescu, mult mai mare decât cel al unui profesor binemeritându-i recunoştinţa, ci o efigie, întruparea unui principiu, un model de conştiinţă existenţială, civică şi naţională. In acest articol se întrevede deja vehemenţa şi ironia  sarcastică a gazetarului temut de mai târziu: "Persoana asupra căreia aveţi bunătatea a face aluzii atât de delicate, domnul meu, a încetat de mult a mai fi o persoană simplă. Nu mai e muritorul slab, muritorul plin de defecte pământeşti (...) nu! el e personificarea unui principiu, sufletul - nemuritor neapărat - care a dat constanţă şi conştiinţă naţională maselor şi a făcut din ele o naţiune. (...) Geniul în zdrenţe sau în haine aurite, tot geniu rămâne." Pledoaria pentru personalitatea lui Pumnul îi stârneşte accente patetice şi vindicative pe care le vom reîntâlni în Epigonii: "Nu râdeţi domnilor, de Lepturariu  pentru că secăţiunea sa de pe alocurea  e oglinda domniilor voastre proprie (...). Dacă apoi Lepturariul  a esagerat în laude  asupra unor oameni  ce  nu mai sunt cel puţin aceia, mulţi din ei au fost pioniri perseverenţi ai naţionalităţii şi  ai românismului - pioniri, soldaţi gregari a căror inimă mare plătea poate mai mult decât mintea lor - e adevărat care însă de nu erau genii, erau cel puţin oameni de o erudiţiune vastă, aşa precum nu esistă în capetele junilor noştri dandy."
            Aceste cuvinte prefigurează şi o altă constantă eminesciană, acordarea unei preţuiri majore componentei morale şi a celei sufleteşti.  Mai târziu  va nota în caietele sale păstrate la Academie  că "orice cugetare generoasă, orice descoperire mare purcede de la inimă şi apelează la inimă (...) ea este singura care se mişcă în această lume eternă... este orologiul ei."Mai mult de atât, consideraţii mai noi relevă că prin această entitate - inima-, el operează, pornind de la existenţa noţiunii în concepţia kantiană,  o depăşire a impasului filozofiei moderne care nu putea trece graniţa dintre noumen şi fenomen; investind noţiunea de  inimă  cu greutate filozofică.
            * Se cuvine, de asemeni, subliniată adevărata empatie spirituală pe care o dobândeşte de tânăr Eminescu faţă de modelul uman reprezentat de fraţii Hurmuzachi, căci ne amintim de marea lucrare ziditoare pe care o iniţiază şi o întreprinde în cea mai mare măsură Eudoxiu Hurmuzachi prin acţiunea lui de culegere şi „scanare” avant la lettre a miilor de documente referitoare la istoria ţărilor române găsite în arhivele vieneze, care aveau să facă obiectul unei comisii naţionale însărcinată a conserva, valorifica şi a tipări aceste preţioase documente. Nu cred că este nesemnificativ ori întâmplător faptul că în vara anului 1878, Eminescu îşi amână, de fapt, lucrul la cercetarea doctorală care poate că, încheiată,  i-ar fi adus un alt statut social, pentru a folosi ocazia ce i se dăduse de a se odihni la moşia din Floreşti, Dolj, a junimistului Nicolae Mandrea  unde, în loc să urmeze sfatul doctorului Kremnitz de-a nu lucra o vreme,  el  traduce unul dintre volumele colecţiei Hurmuzachi tipărite  prin osârdia lui Ioan Slavici. Cine se apleacă asupra acestei transpuneri a volumului I din Fragmente zur Geschichte der Rumänen, cunoscând ambele limbi, o găseşte ca fiind încă una dintre marile performanţe creative ale lui Eminescu, aceea de a excela în atât de dificila acţiune de transpunere a unor sensuri dintr-o limbă în alta. Demers în care, şi aici ca şi în alte încercări, Eminescu a dovedit din nou calităţi excepţionale, (filologice, stilistice, literare etc.), animat fiind, fără îndoială, de acea căldură sufletească şi ataşament de conştiinţă pe care-l resimţea din copilărie faţă de modelul exemplar de personalitate al Hurmuzăcheştilor, faţă de curajul, vrednicia şi temeritatea lor pusă în slujba neamului (cum obişnuia el să numească fiinţa noastră naţională).
           * Aceloraşi puternice motivaţii de conştiinţă li se datorează şi o altă acţiune a sa extrem de temerară [3].  Este vorba despre faptul că, în anul 1875, anul sărbătoririi centenarului anexării Bucovinei, Eminescu, riscând enorm, trece în mod clandestin peste  graniţa dinspre Cernăuţi, într-un "ladoi de lemn" cu cărţi bisericeşti, cum ne informează T. V. Ştefanelli, câteva  sute de exemplare  ale  broşurii lui Kogălniceanu şi Slavici Răpirea Bucovinei după documente autentice, în care se  condamnă anexarea din 1775, cărţi pe care Eminescu le trimite apoi prin poştă personalităţilor marcante prezente la aniversare. Este de presupus că această adevărată insurgenţă i-a fost justificată înainte de orice, prin lectura directă a acelor fapte aflate în documentele culese de Hurmuzchi la Viena şi din care se înţelege limpede cum acea parte a Moldovei, numită apoi Bucovina, a fost răpită prin nişte acte de corupţie şi mituire a unor înalţi funcţionari imperiali, pe care el le-a condamnat cu indignare în articolele sale în care a deplâns jertfirea domnitorului Grigore Ghica, cel ce s-a opus prin toate mijloacele acelei răpiri. Prin această riscantă expunere a însăşi libertăţii sale, el optează a se integra, de fapt, într-o aceeaşi “echipă” cu Hurmuzăcheştii, preluând – simbolic - de la aceştia facla aceleiaşi ştafete de conştiinţă, şi cu ceilalţi căuzaşi animaţi de responsabilitatea faţă de interesul general naţional, aspect căruia nu cred că i se acordă atenţia meritată şi care constituie, credem, o determinantă majoră în portretul lui Eminescu, nefiind cu nimic mai prejos decât meritele lui creative pe plan literar ce au fost îndelung subliniate de-a lungul timpului.     
            Acestea sunt numai câteva dintre multele argumente ce pot servi la demonstrarea aserţiunii că  spiritul Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, atitudinea sa de conştiinţă,  tipul de gândire şi comportament al acelor oameni, chiar şi acel idealism şi altruism ireal, sau pe scurt, forma mentis, aveau să înrâurească în mod covârşitor formarea personalităţii, caracterului, atitudinii civice a lui Eminescu, acela care s-a aflat exact atunci la Cernăuţi, la vârsta maximei inhalări de informaţii şi direcţionări psihologice. Poate că ar merita ca în manuale şi studii numele acestei societăţi să-şi afle locul meritat în eminescologie.                                                                                                                        &
          In acest an se împlinesc 150 de ani de la înfiinţarea la Cernăuţi a Societăţii pentru Cultura şi Literatura  română  în Bucovina, eveniment a cărui sărbătorire a început deja la Rădăuţi printr-o reuşită  adunare aniversară a Societăţii de azi şi şi-a  continuat derularea şi la Cernăuţi.
        In ce mă priveşte, destinul a vrut să am revelaţia acestei importante structuri foarte devreme, la vârsta când abia absolvisem facultatea de filologie şi nu în timpul studiului universitar când am învăţat despre, credeam eu, toate curentele, fenomenele  şi înfăptuirile importante din câmpul literar şi cultural naţional. Dar n-a fost aşa căci nimeni nu ne-a spus în toţi acei ani de studiu despre existenţa unei asemenea structuri  impresionante, ci am aflat singură, mai târziu, în 1973, pe când, fiind muzeografă la Ipoteşti şi cercetând în patru zări întru restaurarea aşezământului eminescian, am  redactat şi prezentat în aula Academiei o comunicare despre această societate la o sesiune dedicată premiselor înfiinţării Academiei Române. De menţionat că la vremea respectivă, despre astfel de lucruri nu se pomenea, mai ales fiind vorba de Bucovina. Reacţia entuziastă a publicului academic faţă de cele prezentate mi-a confirmat  prima impresie pe care mi-am format-o cercetându-i urmele în arhivă şi a exprimat aprecierea faţă de înalta valoare  şi importanţă pe care a avut-o acea societate ce funcţiona doar pe baza generozităţii absolut dezinteresate a membrilor săi, aşadar a unui idealism impresionant şi admirabil. Efectul acelei comunicări a fost primirea, ca un fel de premiu,  a publicaţiilor umaniste ale Academiei de la începuturi şi până în 1946, vreo 700 de volume cuprinzând Anale, ediţii princeps editate de Academie, inclusiv Documentele Hurmuzachi. Le-am dus, bineînţeles, la Ipoteşti de unde nu credeam că voi pleca vreodată, fără să păstrez măcar una ca amintire. Aşadar un anume tulburător spirit al simetriei care conferă istoricitate acestor fapte a făcut ca la Ipoteştii lui Eminescu să ajungă acele documente atât de preţuite şi apropriate de el, datorită unei comunicări pe care muzeografa de atunci a aşezământului său a susţinut-o în Academia Română despre acea Societate bucovineană care i-a marcat devenirea de conştiinţă.  
         In concluzie, acea Societate nu a fost una oarecare, înfiinţată pentru loisir şi petrecerea timpului, ci o reprezentanţă de excelenţă a spiritului şi dăinuirii identităţi naţionale în Bucovina, o entitate cu rol important în formarea şi devenirea lui Eminescu, un factor major în istoria culturală românească ce trebuie să-şi afle măcar acum locul meritat în manualul acestei discipline şi care, prin reluarea de după ’89, îşi continuă misiunea, chiar dacă diferită azi.
        Prin cele  de mai sus am intenţionat să conturez ideea că aniversarea a 150 de ani de la înfiinţarea acelei „Academii a Nordului” este un eveniment de majoră importanţă şi semnificaţie, nu numai pentru bucovineni, ci pentru toată viaţa culturală naţională, aşişderea pentru istoria literară românească şi, nu în ultimul rând, chiar pentru instituţia  fundamentală a naţiunii, Academia Română, a cărei membră fondatoare a fost Societatea bucovineană.
         
                                                                                                          




[1] Mathias Friedwagner,  Rumänische volkslieder aus der Bukowina I. Band Liebeslieder mit 380  von Alex Voievidca aufgezeichneten melodien, herausgegeben von dr. Matthias Friedwagner, 1940, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg.
[2]  Lucia Olaru Nenati, Eminescu.De la muzica poezei la poezia muzicii. Prefaţată de acad. D. Vatamaniuc şi prof. univ. dr. Viorel Cosma, Editura Geea 2000 şi 2002 şi anexa cărţii, albumul muzical Cântecele lui Eminescu.
[3] Pe care am expus-o într-un articol ce s-a numit Contrabandistul Eminescu şi care a fost preluat în lanţ de peste 20 de publicaţii on-line.