26 oct. 2015

Fani Tardini, o legendă a Galaţilor

                                                                                           Prof. dr. Zanfir Ilie
Fani Tardini, o legendă a Galaţilor, dar şi a
Teatrului Naţional… şi prietenia sa deosebită cu Eminescu
         -        File aproape uitate despre teatrul gălăţean –
     Precum marele Ion Creangă, pot şi eu spune, meditând însă la istoria oraşului meu, Galaţi, nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locurile unde am crescut, „stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau în părţile noastre”, poate prea puţin şi prea ne-bine cunoscuţi de toţi românii, dar mă mai înduioşez câteodată şi gândindu-mă ce oameni mari au trecut pe aici, dacă n-au şi stat pe aici mai mult…
     Recenta ediţie a Festivalului Naţional de Comedie de la Galaţi mi-a adus aminte de faptul incontestabil că atunci când a fost Eminescu în Galaţi – de două ori sigur -, inegalabilul nostru poet a venit ca om de teatru. Ucenic, dar oare cât de mult a contat pentru evoluţia sa vecinătatea marilor artişti?!
     La numai 17 ani, adolescentul plecat din Ipoteşti a poposit prima oară la Galaţi, mai întâi ca sufleor în trupa de teatru a lui Iorgu Caragiale, unchiul marelui dramaturg! Mereu mă minunez cum soarta a făcut ca toţi cei patru mari clasici ai noştri să se întâlnească, mai mult sau mai puţin semnificativ, legânduse chiar prietenii nemuritoare, precum a fost cea dintre Eminescu şi Creangă; Creangă, cel care are un personaj, Moş Nichifor Coţcariul, un harabagiu care obişnuia să mai strige, printre altele, şi „Hii! Opt-un cal, că nu-s departe Galaţii, hiii!!!”
     Sau, cum se găseşte în „Baltagul”, unde se spune că Galaţii sunt la capătul lumii!
     Ei bine, la acest capăt al lumii, Eminescu ajunsese după primul său turneu, acela făcut cu trupa celei care va deveni gălăţeancă de onoare, Fani Tardini, pornind de la Cernăuţi, unde era elev, prin Ardeal şi coborând de acolo spre sud, în Oltenia. Se povesteşte că Iorgu Caragiale l-ar fi găsit într-un port, citind din Schiller, într-o pauză în umila muncă de numărător de baniţe de grâu, pe care o făcea ca să se întreţină. Este sigur că îndeletnicirea de sufleor i se va fi părut cu mult mai nobilă şi ar fi acceptat-o cu entuziasm, după cum am arătat şi altădată, dar adevărul trebuie să fi fost altul, dragostea de teatru fiind mai veche: cel puţin cu trei ani mai veche, din 1864, când, la Cernăuţi, ca elev, a asistat la toate reprezentaţiile pe care le-a dat acolo trupa Tardini-Vlădicescu…
     A doua sosire a lui Eminescu la „capătul lumii” s-a petrecut în anul 1869, la începutul verii, cu trupa de teatru a lui Mihail Pascaly. Se zice că a stat două săptămâni, cazat, se pare, într-o căsuţă de pescar… De data aceasta nu a fost numai sufleor, ci a şi jucat pe scenă, o scenă improvizată, probabil în case ale protipendadei gălăţene, dacă nu cumva pe locul improvizat, aparţinând negustorului Iaconomu… Dacă nu în localul vechii Burse…
     Dar oare nu o fi fost şi altădată Eminescu la Galaţi? Cert este că pe Fani Tardini a cunoscut-o (probabil) destul de bine. În martie 1865, când trupa lui Fani Tardini se afla la Cernăuţi, spre finalul turneului, Mihai Eminescu îi ajunge din urmă şi îi însoţeşte spre Braşov, în calitate de sufleur.
     În anul următor, deja, Fani Tardini adresează o cerere municipalităţii gălăţene, prin care solicita o subvenţie necesară pentru construirea unui teatru. Cert este că Tardini se stabileşte definitiv în Galaţi, împreună cu Alexandru Vlădicescu, abia în anul 1872, dar faptul că cerea sprijin încă din anul 1866, arată că era aproape hotărâtă să se stabilească aici, dacă ar fi fost sprijinită.
Desigur, istoria teatrului gălăţean este mult mai veche: în 1837, la Hanul Ventura se dădeau reprezentaţii de către pârcălăbie, cum a fost cea din septembrie 1837, pentru suirea pe tron a noului domnitor. Pe 5 februarie 1848, în „Albina românească”, Gh. Asachi susţine că s-au făcut încercări de a se da reprezentaţii în stagiunea 1847-1848 de către o trupă de diletanţi ce alcătuiau Societatea Filarmonică. În 1851-1853, la Galaţi, iată, Fani Tardini a jucat alături de Mihail Pascaly, Matei Millo, I. Poni, în spectacolele „Puritanii Londrei” şi „Vorba din Paris”. În 1853, Luigi Ademollo, un profesor de canto, a înfiinţat în Galaţi „un mic teatru” pe locul Hanului Ventura, unde, pe lângă comedii, se jucau şi mici operete, cu o orchestră înjghebată din mai mulţi italieni ce lucrau în magaziile de la schelele din port. În anul 1858, în viaţa teatrală a Galaţiului are loc un eveniment deosebit prin montarea piesei lui Mihail Pascaly, „Viitorul României”, în premieră absolută, fapt ce a dus la pregătirea spiritelor pentru înfăptuirea Marii Uniri. În 1860, iarăşi, trupa condusă de Fani Tardini şi Alexandru Vlădicescu susţine două reprezentaţii într-un local de teatru improvizat pe Strada Domnească. În 1862, se întocmeşte un proiect pentru construirea unui teatru în Galaţi. Proiectul este aprobat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, dar nu s-a mai realizat, nefiind sprijinit de guvern. În 1863-1864, Teodor Burda informează în „Istoria teatrului în Moldova” că există la Galaţi o sală specială de teatru, când, prin contribuţia mai multor iubitori de teatru, s-a construit în localul vechii burse de pe malul Dunării o sală mare, cu o scenă şi cu un loc aparte pentru orchestră, în care s-au dat diferite reprezentaţii teatrale. În 1866, cum am mai spus, exista la Galaţi un teatru pe locul negustorului Iaconomu. Aici au jucat multe trupe româneşti şi străine, şi puţini ştiu că au fost la Galaţi şi glorii mondiale ca Sarah Bernhardt, Adelina Patti şi alţii. În anul 1870, Fani Tardini vine cu trupa sa în Galaţi şi dă o reprezentaţie în amfiteatrul din Via de la Filantoff situat pe Strada Domnească, cu piesa „Nebuna de la şapte turnuri”.
     Aceste veniri repetate au prilejuit cu siguranţă întâlniri memorabile cu gălăţenii, care au convins-o pe actriţă că aici sunt oameni deosebiţi, aproape sigur împrietenindu-se cu persoane influente, la sugestia cărora a luat decizia de a sprijini „de acasă” teatrul local. Şi sigur s-a implicat în dezvoltarea fenomenului.
Pe 21 martie 1880, trupa lui Fani Tardini dă prima reprezentaţie cu piesa „Idiotul”.
     În anul 1885, societatea dramatică prezintă pentru prima oară la Galaţi piesa „D’ale carnavalului”, anul acesta împlinindu-se o frumoasă cifră, 130 de ani de la această reprezentaţie.
Revenind la interesanta noastră ipoteză, conform căreia Fani Tardini şi Mihai Eminescu au fost buni prieteni, ca dovadă că a fost o relaţie specială între ei, cum veţi vedea şi mai jos, pe data de 8 decembrie 1887, „Curierul român” anunţa că poetul Mihai Eminescu va fi ajutat, în suferinţele-i materiale de către doamna Fani Tardini şi de către domnii Vlădiceşti, care s-au hotărât să dea o reprezentaţie în beneficiul poetului.
      În 1900, Fani Tardini a dat o reprezentaţie la Teatrul Papadopol din Galaţi, jucând pentru ultima oară piesa „Cocina”.
În anul 1908, Fani Tardini încetează din viaţă în casa ei din Strada Cuza Vodă, nr. 50. Din anul 2000, Teatrul Dramatic Galaţi, înfiinţat ca Teatru de Stat la 1 septembrie 1955, devine Teatrul Dramatic „Fani Tardini” Galaţi.
     Iată, aproape telegrafic, cum din „preistorie”, teatrul gălăţean a devenit istorie, Galaţiul având prin personalitatea puternică a lui Fani Tardini o adevărată Cleopatra a teatrului. De numele său se leagă şi primele începuturi ale teatrului românesc în Transilvania şi Bucovina.
    Dar pentru ea, Galaţiul era în primul şi în primul rând oraşul copilăriei sale. Deşi născută la Trieste, pe atunci în Imperiul Habsburgic, în anul 1823, vine destul de devreme la Galaţi, unde tatăl ei deschisese „o agenţie de vapoare”, după cum găsim menţionat într-o notă biografică realizată de I. Brezeanu.
Dar să ne întoarcem la frumoasa prietenie dintre gălăţeanca noastră, „cetăţeanul universal” Fani Tardini, fără a fi nedrepţi faţă de Alexandru Vlădicescu, partenerul legendei despre care o altă legendă, Aristizza Romanescu, care i-a fost elevă, discipolă dacă vreţi, a avut numai cuvinte de laudă…
     Aşadar, după cum spune plastic un Barbu Lăzăreanu, în 10 iunie 1923, într-un articol intitulat chiar „Eminescu şi Fanny Tardini”, „tovărăşia lui Eminescu cu trupa Tardini ar fi putut începe în anul 1863, cu data dispariţiei definitive a lui Eminescu de la liceul cernăuţean, care ar fi mai exact 16 aprilie”, după afirmaţiile lui Radu Sbiera, iar în anul 1864, după sfârşitul lui mai, când se încheia prima stagiune cernăuţeană a trupei Tardini, Eminescu dispărea din Cernăuţi, mai mult ca sigur plecat cu trupa de teatru.
     Apoi, când vine vremea rece, Eminescu este funcţionar la Botoşani (octombrie 1864 – martie 1865), apărând mai apoi iarăşi la Cernăuţi, unde tocmai se încheia a doua stagiune a Tardinesei, dispărând, „poate, iar cu dragii lui pribegi”…
Dacă în acest interval trupa lui Tardini a ajuns şi prin Galaţi, este foarte probabil ca Eminescu să mai fi fost în oraşul de la mila 80 a Dunării şi înainte de 1867.
    
Cert este că legăturile, şi cele sufleteşti, mai ales, s-au păstrat, ceea ce s-a întâmplat în anul 1887 fiind o dovadă emoţionantă, iar din punctul de vedere al gălăţenilor, pentru că deja Fani Tardini şi Alexandru Vlădicescu fuseseră adoptaţi de către gălăţeni, un prim punct de iradiere a dragostei gălăţenilor pentru poetul naţional, dragoste care va duce la apariţia primului monument în cinstea Luceafărului poeziei româneşti şi a unui volum omagial, la douăzeci de ani după moartea acestuia.
     Revenind la anul 1887, atunci Eminescu era grav bolnav la Botoşani. Din presa vremii, mai ales din „Curierul român” al lui Scipione I. Bădescu, numerele din 1 octombrie 1887, 17 octombrie şi 8 decembrie acelaşi an, aflăm următoarele:
     „Corpul său (al lui Eminescu, nota lui Lăzăreanu din articolul menţionat mai sus) e un adevărat putregai. Rănile ce-i acoperiseră mai tot corpul şi care au dispărut momentan sub influenţa curei suportate la Hall, s-au redeschis din nou şi încă cu mai multă furie ca mai înainte. Nenorocitul e în starea cea mai disperată, neputând părăsi patul de săptămâni întregi deja.
— Şi nici un ajutor de nicăiri! – Ce timpuri, ce societate, ce barbarie!”
Dar botoşănenii se vor mobiliza şi în numărul din „Curierul…” din 17 octombrie se va citi: „Pentru ajutorarea poetului Eminescu, un comitet este pe cale de a se forma în urbea noastră, cu nobilul scop de-a aranja, zilele aceste, o serată literară şi muzicală, în sala Teatrului, al cărei venit să fie afectat la alinarea suferinţelor materiale ale părăsitului de toţi în mizerie, cugetător şi poet. Lăudabila iniţiativă este luată, spre onoarea târgului, de către tineri militari şi civili, aceşti din urmă reprezentând toate nuanţele politice locale, prin urmare toată societatea botoşăneană.”
     Veştile bune sunt confirmate la 8 decembrie: „Poetul nostru Eminescu va fi în curând considerabil ajutat, în suferinţele-i materiale, din zi în zi mai resimţite. Aceasta, graţie excelentei noastre trupe dramatice, de sub direcţiunea doamnei Fany Tardini şi a domnilor Vlădiceşti, care s-au hotărât a consacra seara de marţea viitoare unei reprezentaţiuni în beneficiul suferindului poet, şi graţie, pe de altă parte, inteligentului public botoşenean, al cărui concurs nu ne îndoim că va fi la înălţimea nobilelor silinţi ce-şi dă trupa dramatică, spre a asigura seratei o completă reuşită. Se vor juca două comedii alese, şi între acte doamna Fany va recita una, iar domnul Al. Vlădicescu va cânta două din poeziile ilustrului nostru poet. Teatrul va fi iluminat de gală, în onoarea poetului, care va asista la această reprezentaţie. Nu ne îndoim că, anunţând aceasta, facem cea mai plăcută surpriză publicului nostru botoşănean.”
Reprezentaţia dată, în fine, a avut „o reţetă totală de 1233 lei”, cheltuielile urcându-se la 627 de lei, poetului revenindu-i 606 de lei, pus încă 40 de lei, sumă rezultată din biletele plătite în plus. Desigur, lui Eminescu nu i s-a încredinţat suma întreagă, chipurile ca să n-o cheltuiască dintr-odată.
     Printr-un miracol, s-a păstrat copia unei adeverinţe, dată de Eminescu în ziua de 17/29 decembrie 1887 la Botoşani, din care rezultă, totuşi, că i s-a dat toată suma, dar o parte din ea printr-un „cec”:
„Am primit, prin domnii A. Vlădicescu şi Scip. Bădescu, suma de şase sute patruzeci şi şase lei, dintre cari 246 în numerar şi patru sute în chitanţa casei de economie şi împrumut din Botoşani, ca produs al reprezentaţiunei de marţi, 15 decemvre, dată de trupa dramatică a doamnei Fany-Vlădicescu pentru folosul meu. – Botoşani, 17 dec. 1887. – M. Eminescu”
     Din nefericire şi pentru marea prietenă aproape necunoscută a lui Eminescu, sfârşitul a fost la fel de negru: moartă în sărăcie, fără gloria de altădată, şi Fani Tardini, ca multe personalităţi, a ajuns la cimitirul săracilor. Posteritatea, încetul cu încetul, a fost generoasă: rolul ei în dezvoltarea teatrului românesc a fost recunoscut, teatrul din Galaţi îi poartă numele, iar de curând un dramaturg gălăţean, Victor Cilincă, i-a dedicat o frumoasă piesă de teatru, nominalizată la premiile UNITER: „Catrafuse sau Fany”, o piesă despre care tot se aude că va fi montată, cândva, nu se mai ştie când, la teatrul care îi găzduieşte numele şi spiritul!
Bibliografie:
Paul Păltănea – Istoria oraşului Galaţi, vol. I-II, Ed.Porto-Franco, Galaţi, 1994.
Victor Cilincă – Catrafuse, Ed.Axis libri, Galaţi, 2010.
** - Corpusul receptării critice a operei lui Mihai Eminescu – Sec.XX, vol. XXX: martie – iunie 1923, Academia Română, Institutul de Istorie şi Teorie literară „George Călinescu”, p.123-144.
Ioan Brezeanu – Galaţi – Bibliografie spirituală, Galaţi, Ed. CCDJ, 2008.
Alis Niculică – Din istoria vieţii culturale a Bucovinei: Teatrul şi muzica, 1775-1940, Casa Editorială Floare Albastră, Bucureşti, 2009.
Zanfir Ilie – Dunărea, poveste şi adevăr, Ed. Ideea Europeană, Bucureşti, 2013.