27 nov. 2015

COLECŢII CU „BLAZON”: EMINESCIANA

                                  
                                                                                            Prof. univ. dr. Doina FLOREA
                                                                            Universitatea „Lucian Blaga” (Sibiu)
                                                                             Membru al Uniunii Scriitorilor din România
      
                                                                                         
 „Împlinise-va, oare, minunea atât timp râvnită, însă pe nedrept reclamată înainte de vreme? Le va fi dat, oare, celor din pragul veacului XXI să salute ediţia în foarte multe volume, integrală şi critică, a operei lui Eminescu? N-ar fi exclus. Cu condiţia, totuşi, să se pregătească încă de pe acum. Iar o dată ajunşi la liman, să recunoască franc că altcumva nu era cu putinţă, că tânguirile de până atunci fuseseră nejustificate, şi că editorii dinaintea lor pot să doarmă liniştiţi în linţoliile lor de veci. Pentru că fiecare dintr-înşii ne vom fi făcut, în felul său, datoria”.
           Perpessicius, Scrisoare către editorul eminescian, integral, din anul 2000
           Dintru început, ne dă târcoale – în chip firesc –  curiozitatea:
Cine a inventat colecţiile, când şi de ce? În urma unei metodice analize, întreprinse asupra “Bibliografiei Franţei” şi a cataloagelor editoriale, cercetătoarea Isabelle Olivero  semnalează apariţia noţiunii de colecţie în producţia editorială din secolul al XIX-lea.  Inventarea colecţiei este atribuită editorului parizian Gervais Charpentier, care, la începutul secolului, imaginează un format de carte compact, precum şi o copertă ilustrată specifică, de culoare galben-canar. Primele titluri ale colecţiei “Biblioteca Charpentier”?  Iată-le: Fiziologia mariajului a lui Balzac, Fiziologia gustului a lui Brillat-Savarin şi Corina a doamnei de Staël. Evoluţia colecţiilor este privită în contextul larg, ideologic al vremii, subliniindu-se că ele aveau să ilustreze un ideal de educaţie populară, inaugurând ediţiile pentru vulg şi slujind propagandei liberale, republicane sau catolice[1].
Formula editorială ideală, în căutarea căreia aleargă editorul şi autorul deopotrivă, se dovedeşte a fi un soi de Fata morgana... Ispita textului, canonul formei şi rigoarea normelor de tipărire sunt “piese” scumpe, care nu se lasă ghicite prea uşor şi scapă mereu printre degete. Dar talentul, flerul şi, desigur,  experienţa sunt cele ce reuşesc – în timp –  să descopere formula magică.
La mai bine de treizeci de ani după faimoasele colecţii de buzunar iniţiate de editori germani şi englezi (Tauschnitz, Penguin Books şi Rororo), se lansează în Franţa, în 1953, infailibila colecţie „Livre de poche”. Strategia comercială şi promoţională a editorului, împrumutată de aproape toate casele de editură, a  asigurat colecţiei un succes de râvnit.
Ideea editorului Schiffrin, de a prezenta scrierile clasicilor într-o haină elegantă, a fost reluată de Gaston Gallimard, înainte de al Doilea Război Mondial. Atrăgătoarea colecţie “La Pléiade”, imprimată pe hârtie fină şi rezistentă, s-a bucurat de succes, iar editorul a izbutit, prin constanţă, s-o consacre. Începând din anul 1979, ea va fi concurată de noua colecţie „Bouquins”, ce impune un tip de hârtie permiţând o broşare suplă.
Tendinţa de diversificare a catalogului editorial este prezentă în orice tratat de  editare. Spre exemplu, la NRF/Gallimard: în primele două decenii ale secolului XX (1911, 1919, 1920, 1920-1924), paleta tematică este extrem de variată şi ispititoare: se debutează cu numeroase titluri de beletristică; apoi apar cărţile pentru copii; ulterior, ies seriile din cadrul colecţiei “Peintres nouveaux” şi cărţi din domeniul economic; în cele din urmă, sunt tipărite lucrări de bibliofilie. În deceniile următoare, Gallimard va spori numărul colecţiilor, lansând totodată periodicele: „Détective”, „La Revue du cinéma”, “Voilà” şi “Marianne”.
Urmând pilda celor dintâi tipografi-librari, fondatorii editurilor, în secolul al XIX-lea, vor apela, adeseori, la sloganuri: Je sème à tout vent e sloganul lui Pierre Larousse; Qui sème bien récolte bien – al lui Fernand Nathan; Labeur sans soin, labeur de rien – al lui Armand Colin; Fiat lux – al lui Guy le Prat; Rien de commun – al lui José Corti. Astăzi, sloganurile sunt mai curând apanajul colecţiilor[2].
Referitor la obiectivele imediate ale caselor de editură, Robert Laffont, unul dintre cei mai cunoscuţi editori francezi, face următoarea precizare: “Opţiunile editorului se îndreaptă mai puţin asupra manuscriselor, el fiind mai interesat de proiecte, alese în funcţie de capacitatea lor mediatică” („Le Monde”, 22.03.1996)[3].
Dar, în chip compensatoriu, semne efemere coexistă cu însemne editoriale perene. Casele de editură prestigioase se impun în plan cultural – naţional şi universal – prin colecţii cu „blazon”.
         La Iaşi, înfloritul oraş al Moldovei pe care G. Călinescu l-a supranumit „Florenţa României“, editura Junimea a ales însemnele calităţii: “Hotărând reeditarea ansamblului de articole şi studii pe care Tudor Vianu le-a dedicat poetului nostru reprezentativ – notează criticul literar Al. Dima –, editura care poartă numele glorios al “Junimii” a înţeles, desigur, să aducă un nou omagiu celei mai de seamă figuri a acesteia pe tărâmul poeziei naţionale”[4].
Începând din anul 1974, junimiştii lansează colecţia editorială Eminesciana – un veritabil monumentum aere perennius. Primul număr este dedicat volumului Poezii de Mihai Eminescu. Până în anul 1994, colecţia va înregistra 55 de numere.
Eminesciana are menirea de a releva modul în care a fost evaluată în trecut şi este receptată astăzi opera eminesciană. Se iniţiază reeditarea unor contribuţii fundamentale: G. Ibrăileanu – Eminescu (1974); Tudor Vianu – Mihai Eminescu (1974); G. Călinescu – Viaţa lui Mihai Eminescu (1977), Mihai Eminescu. Studii şi articole (1978), Avatarii faraonului Tlà (1979); Mihail Dragomirescu – Eminescu (1976); E. Lovinescu – Mite. Bălăuca (1980), Mihai Eminescu (1984); D. Caracostea – Arta cuvântului la Eminescu (1980), Creativitatea eminesciană (1987); Vladimir Streinu – Eminescu (1989).

26 nov. 2015

ISTORIA ÎNTRE NAȚIONAL ȘI UNIVERSAL ÎN REPREZENTAREA LUI MIHAI EMINESCU

 Prof. univ. dr. Gheorghe Calcan,
Universitatea Petrol – Gaze din Ploiești
Opera lui Mihai Eminescu ni-l prezintă pe acesta ca pe un titan al epocii sale: poet, filosof și gânditor, literat, jurnalist, conectat celor mai vii și profunde orientări ale timpului, în dialog cu marile personalități ale vremii lui, om al cetății. Personalitatea sa deși se conjugă și se pierde printre semenii săi, transcede epoca și timpul. Prin creație, mesaj și consistență, Mihai Eminescu rămâne un geniu al simplității și al profunzimii, al singularului și al totalității, un titan ale cărui dimensiuni se integrează în tiparele geniului universal deschis de perioada Renașterii.
            Acest fapt ne este conturat și prin aserțiunile sale cu caracter istoric. Viziunea sa asupra istoriei este profundă, filosofică. Curgerea timpului și a evenimentelor este procesualitate. În înțelegerea și descrierea trecutului colectiv, istoricul „va trebui să facă a se simți legea continuității”. Cercetătorul va trebui să-și fixeze punctele terminus ale investigației sale, cele, așa cum se exprima poetul, de „purcedere” și de „ajungere” a fiecărui fenomen istoric investigat. După statuarea acestor elemente va urma investigarea și explicarea devenirii, a etapelor „intermediare”.
Investigația trecutului presupune rigoare și un plan al cercetării bine elaborat: „Istoricul se va atașa de o idee și această idee el o va urma de la originea sa până la ultimul termin al dezvoltării sale”. Exprimându-se plastic, Eminescu arăta că procesul sau fenomenul istoric supus investigației trebuie să devină o țintă, care odată fixată de către cercetător, aceasta va deveni „personagiul și eroul cărții”, de fapt al cercetării care urma a se concretiza. Dacă se va respecta acest procedeu, rezultatul va fi o imagine integratoare, și nu una fragmentată „a cutărei sau cutărei fapte izolate”. Astfel, rezultatul cercetării nu va fi o înlănțuire de fapte singulare și se va putea ajunge la esența fenomenului, la „germenele său”, se va putea surprinde succesiunea, simultaneitatea, continuitatea „și toată dezvoltarea istorică”[1]. În fond Eminescu „privește istoria nu ca o simplă acumulare de date și fapte din trecut, ci are o viziune științifică asupra ei”[2].
În viziunea sa asupra scurgerii timpului, Eminescu consideră că fiecare epocă istorică are anumite principii generale după care se conduce, și care de fapt ghidează epoca respectivă. Aceste principii alcătuiesc în fond „monogramul în care se prezintă aspirațiunile generațiunei dintr-un popor”. Eminescu recunoaște atuurile dialogului ideatic al unei epoci, evidențiindu-i rolul în evoluția societății. În construcția sa ideatică, seva spirituală a unei societăți „este voința vie, care despicată în două, în trei – patru partide, se luptă ea însăși contra ei însăși. Rezultatul tuturor principiilor opuse” devenind într-un fel tabloul tuturor problemelor ori idealurilor unei societăți, ori „Cazuistica sau codul pe care-l urmează pasiunile puse în mișcare”[3].
Reflecțiile lui Eminescu ating și sfera relativității judecăților de valoare, el întrebându-se de ce „pe tărâm politic și moral, unul laudă un lucru, altul îl contestă”. Vinovatul acestei situații, considera Eminescu, îl constituie voința umană, nu intelectul, pentru că „Judecata intelectului pur e întotdeauna corectă”. Interesul imediat va cere o atitudine ori o rezoluție care e dorită, întrucât „oamenii demonstrează [ceva] nu pentru că rezultă de la sine [din natura lucrurilor], adică din limpedele interes pentru adevăr, ci pentru că vor să demonstreze”[4].
Voința umană, interesul cum am spune noi astăzi, determină curgerea istoriei. Odată ce am acceptat acest principiu, el va conduce la constatarea care numai în aparență trece drept consternantă, aceea că: „oamenii știu istorie fără să-nvețe nimic de la ea”. În atare situație „Inteligența  este condamnată a juca rolul de salahor  al voinței”, iar acest fapt se poate observa cu lejeritate „în jurnale și în opinia publică” a epocii. În această logică a desfășurării lucrurilor, voința devine „avocatul diavolului”. Astfel întreaga ideologie a unei epoci, nu este decât învelișul voinței sociale („Stat pro ratione voluntas”), ajungând astfel să fie, în mod explicit „de un timp zisă [acceptată – n. ns. – Gh. C.], de altul dezisă”. Lucrurile/înfăptuirile de valoare ale unei epoci istorice, adesea destul de rare, definite de Eminescu drept „nemuritoare, inocente”, se produc numai atunci când creierul „a paralizat sau cel puțin s-a eliberat de voință”. Într-o atare construcție filosofică, concluziile lui Eminescu nu puteau fi altfel decât pesimiste și din păcate extrem de realiste: „În van vei spune că istoria învață, că războaie, ură, nedreptăți, răutate nu duc decât la o rezistență efemeră”. Totul se va uita rapid, pentru că „într-un timp nemărginit, un secol e o clipă suspendată”[5].
Cu reflecții adânci și cu o viziune integratoare[6], Eminescu conturează o tematică a munților și a râurilor, a rolului acestora în istoria poporului român. Cum fiecare neam își are elementele lui de reper genetic și existențial, cum anumite „popoare s-au îndreptat în calea lor istorică după constelații luminătoare de stepă, poporul românesc au fost călăuzit de râuri”[7]. Iar râurile își au izvorul în Carpați care sunt și leagăn ocrotitor al poporului nostru: „muntele tată al râurilor și al poporului românesc”[8]. Dealtminteri, în mod generic Eminescu recunoaște munților valențe multiple în devenirea cosmologică: „Precum o piatră aruncată din vârful de munte cade cu pătratul repejunii și ajunge la o enormă accelerare, astfel și popoarele tinere și libere din munte coboară; din munte părinte de râuri și părinte de neamuri omenești”[9]. Referindu-se la aceste popoare tinere, evident poetul avea în vedere fapul că însuşi poporul român se integra din această categorie.

20 nov. 2015

EMINESCU – CTITORUL ȘI ZIDITORUL LIMBII ROMÂNE


Lucidul, întotdeauna cumpătatul și adesea ironicul Tudor Arghezi a consemnat, cu circa jumătate de veac în urmă: „Să se vorbească despre Eminescu mai des și cât mai des e o datorie. E doar unul din ctitorii și ziditori. De ce să fim reticenți?” Într-adevăr, de ce să fim reticenți, mai ales că însăși conștiința noastră, așa-zisă modernă sau postmodernă (dar aflată doar în intenția de a deveni astfel), face tentații disperate de a surprinde, în desăvârșire valorile noastre morale și spirituale, în baza cărora să ne definim ființa modernă sau postmodernă (facă-se după placul fiecărui). Și aici ar fi foarte indicat să vorbim despre modernul (sau postmodernul!) Eminescu, care, în același timp când „moda” și, nu arareori, vrerea, „mai marilor lumii” sau aroganța „atotștiutorilor” impuneau în circuitul oficial, anume în momentul oportun de dobândire a nivelului ei cultural și științific de limbă literară, o limbă „păsărească”, ce nu avea nimic din plastica și înțeleapta limbă românească, ziaristul și poetul Eminescu îi apară ființa neaoșă, demonstrând, pe viu și concret, că „Limba dezvoltă cugetarea” sau că „nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră” și de aici una singură ne e datoria ca moștenitori în drept ai celor care au plăsmuit-o și ne-au încredințat-o.
În acest sens, a avut dreptate Arghezi, Eminescu a fost un ctitor, dar și un ziditor al limbii române literare moderne, clipocind cu migală și har la acest „izvor de horum-harum” și plăsmuind-o în inconfundabilele sale opere, care postmodern fie spus, nu necesită o rescriere, precum ar fi în cazul multora de dată mai recentă. Și acest fapt s-a produs, în primul rând, pentru că Eminescu, din simțul datoriei de „fi al veacului copil”, a răspuns, prin tot ce a făcut, la așteptările timpului său, căutând cuvântul „ce exprimă adevărul”, trăind profund și sincer (precum adeveresc și contemporanii) soarta dramatică a poporului său, căruia i-a dorit o „țară de glorii, o țară de dor” și de prosperitate economică, fiind neîndurător cu obtuzii la nevoile țăranilor și a tinerii generații, , pe care o vedea angajată plenar în soarta țării, dar dintr-un acut sentiment al datoriei și responsabilității, transformându-și pana într-o armă de temut pentru toți „răii și famenii” timpului. În acest sens, poetul a impus și edificat în cultura civică un nou mod de a fi: intransingent și temerar, activ și documentat, așa cum se cere astăzi.
Se impune aici o observație a lui C. Noica: „nu numai poeți, ci și învățați, gânditori, oameni de știință, conștiințe pot naște și crește sub exemplul de pasiune pentru cultură a lui Eminescu”. Capitolul despre conceptul de cultură și valoarea lui în sens eminescian este unul aparte, diriguitor și, bineînțeles, actual fiind convingerea poetului că „Noi trebuie să fim o țară de cultură în partea aceasta înăsprită a lumii”. În acest plan, poetul este un întemeietor prin vocație și asumare, cunoașterea operei integrale a lui Eminescu fiind astăzi o necesitate, în special pentru tinerii studioși.
De aceea a vorbi astăzi despre Eminescu este o datorie, un semn al conștiinței noastre moderne și atunci când îl invocăm prin „acasă la dânsa limba română este o bună gospodină și are multe de toate”, și atunci când, pentru a ne revigora spiritul, ne zicem: „Trăind în cercul vostru strâmt, / Norocul vă petrece…”, amintindu-ne: „Patria noastră e numai prezentul”, să lucrăm deci în spiritul lui.
Tamara CRISTEI, doctor conferențiar universitar
        

19 nov. 2015

TOLEREAZĂ ŞI VEI FI TOLERAT

                 Dacă te supui fără voie, eşti sclav; dacă te supui cu voie, eşti servitor P.Syrus
Luna noiembrie este marcată de mai multe momente memorabile cum ar fi: Ziua Internaţională a Educaţiei Copiilor..., Ziua Internaţională pentru Toleranţă, iar din 16-23 octombrie a fost Săptămâna Internaţională a luptei cu traficul de fiinţe umane declarată de ONU şi 16 zile împotriva violenţei domestice. În contextul acestor manifestări de amploare organizate în republică, Centrul Academic Internaţional Eminescu şi-a propus să organizeze mai multe activităţi. În data de 11 noiembrie a avut loc o discuţie-dezbatere cu genericul: EDUCAŢIE: IUBIRE, EDIFICARE, DESĂVÂRŞIRE.  Educaţia, fiind factorul primordial în evoluţia şi formarea personalităţii, am zis că cea mai vizată persoană în domeniu este doamna Larisa CUZNEŢOV, doctor habilitat în pedagogie, profesor universitar la Catedra de Ştiinţe ale Educaţiei a Universităţii Pedagogice Ion Creangă. Doamna profesor a iniţiat o discuţie interactivă cu elevii claselor a IX-a de la Liceul Teoretic Liviu Rebreanu, însoţiţi de profesoarele lor, doamnele Parascovia VOLEAC, profesoară de limba şi literatura română şi Ina STOG, profesoară de matematică. Au discutat despre relaţiile părinţi-copii, părinţi- şcoală, axându-se în special pe problemele adolescenţilor, relaţiile de prietenie, prima dragoste, atracţie şi compatibilitate intelectuală; atracţie şi compatibilitate de caracter; atracţie şi compatibilitate sexuală. Elevii au manifestat un mare interes la tema pusă în discuţie.

 O altă activitate de amploare la care au participat mai mult de 90 de tineri şi tinere,  de la  liceul Teoretic Mihai Eminescu, însoţiţi de profesoara de istorie doamna Ana CĂPĂŢINĂ, grad superior. Elevii de la Liceul Teoretic Liviu Rebreanu împreună cu profesoara de engleză doamna  Aurora ŢURCANU, , grad didactic unu. A fost pusă în discuţie o problemă nu mai puţin importantă şi stringentă: TOLEREAZĂ ŞI VEI FI TOLERAT. Despre noţiunea de toleranţă, care poate fi socială, politică, religioasă, general umană şi intoleranţă, despre violenţă: fizică, sexuală, economică, dar şi spirituală; despre drepturile copiilor; despre contracararea traficului cu fiinţe umane... Despre aceste fenomene şi contracararea lor ne-a venit cu un suport informaţional, doamna Lidia Gorciag, pedagog-psiholog de la Centrul de Asistenţă şi Protecţie a Victimelor Traficului ilicit de persoane. Dumneaei este o persoană foarte bine iniţiată şi implicată în problemă. Doamna GORCIAG le-a vorbit copiilor despre acest centru şi menirea lui, despre multiplele probleme cu care se confruntă oamenii, fiind traficaţi, aducând şi exemple concrete de persoane cu care a lucrat şi mai lucrează, timp de 15 ani, încercând să-i ajute să-şi restabilească echilibrul interior şi psihic. Le-a adus exemple concrete ce ţin de traficul cu fiinţe umane, chiar la noi în republică. A specificat formele de trafic cu fiinţe umane, accentuând că de cele mai dese ori persoanele devin victime ale exploatării sexuale, a muncii forţate, cerşitului, sunt supuse violenţei fizice şi psihologice, în acelaşi timp lezaţi de orice drepturi elementare. S-a oprit în special la problema violenţei în familie, toleranţă şi intoleranţă, când şi în ce măsură trebuie să fim toleranţi. Despre iubire, adevăr, bunătate, omenie şi alte categorii general umane. Elevii au rămas profund impresionaţi, emoţionaţi, pe alocuri chiar stupefiaţi, de cele auzite. Nu le venea a crede că la noi, în satele Moldovei, înfloreşte agresivitatea sexuală printre minori şi mai ales i-a uimit, când doamna le-a vorbit despre agresivitatea sexuală incestuală (între rude, tată-copil,frate-soră, mamă...). Pe de-adreptul cutremurător. A fost o dezbatere interesantă, dar mai ales utilă. Cu regret, astăzi în societatea noastră violenţa, agresivitatea, intoleranţa, etc. nu mai sunt nişte fenomene sporadice ci pe alocuri au devenit chiar un mod de viaţă. Copiii au adresat o mulţime de întrebări: Dacă putem preveni aceste flagele? Cum îi pedepseşte legislaţia pe traficanţi, pe agresori, pe violatori? Care este destinul copiilor care trăiesc şi se educă în familii violente? Dacă violenţa poate fi tratată? Doamna a fost foarte explicită şi binevoitoare. Aproape toate flagelele puse în discuţie sunt pedepsite prin lege şi foarte drastic. Problema e că cei agresaţi nu se adresează la timp, s-au chiar deloc, reprezentanţilor legii, atunci crima rămâne nepedepsită. Cît privesc copiii crescuţi în violenţă, pe parcursul vieţii devin şi ei agresivi, neîncrezuţi în forţele proprii, nu pot lua decizii, îşi ascund frica, etc. De aceea orice act de violenţă trebuie oprit şi pedepsit la timp. Le-am avut ca oaspeţi şi pe doamnele Raisa RUSU, pedagog-organizator la CCCT ORIZONT; Svetlana POSAŞCOVA, pedagog-organizator la Centrul Comunitar ALBATROS şi Veronica LOZOVAN, pedagog-organizator la Centrul Comunitar SATELIT, care s-au implicat în discuţie, cerându-i doamnei anumite sfaturi. Lidia GORCIAG a rămas foarte satisfăcută în urma acestei discuţii-dezbateri. Interesul manifestat de copii a bucurat-o, aceasta demonstrează că le pasă, că tema discutată i-a sensibilizat. Doamna şi-a manifestat admiraţia şi pentru colaboratorii Centrului Eminescu, care familiarizează vizitatorii, utilizatorii nu numai cu literatura, dar şi cu tematici interesante şi utile pentru educaţia tinerii generaţii.

Larisa Arseni. Colaboratoare la CAIE.
Maiestru în artă

18 nov. 2015

MIHAI CIMPOI PRIN EL ÎNSUȘI

  • „Cu Eminescu am obținut o demnitate estetică și etică, pe care nimeni și nimic n-o mai clintește din loc. Este firesc ca raportarea permanentă la el să ne impună și înnoirea paradigmelor și a instrumentelor (în cazul nostru a paradigmelor culturale și instrumentarelor critice), fără a renunța la ceea ce este viabil și eficient în vechile modele.”
  • „Când aud cuvântul „tânăr”, în ochi îmi apare astralul tânăr de nouăsprezece ani și veșnicul căutător de adevăr Eminescu din fotografia de la Praga.”
  • „Literatura nu are valoare, estetica de altădată fiind stingherită și de paraliteratura, antiliteratura, near literature (literatura de frontieră sau marginala), de textul postmodern sans rivages, de sub-literatura, non-literatura etc.”
  • „Pentru mine Călinescu a fost constant CRITICUL. El servindu-mi, cel puțin în anii formării, drept pattern. Statura și statuia lui creștea în ochii mei în raport cu criticii ruși ideologizați și incluși obligatoriu în programa școlar (…) Lectura operei călinesciene trezea în mine fascinația și tentația de a scrie frumos, generând complexul Călinescu, pe care l-am avut o perioadă bună de timp.”
  • „Critica e arta de a construi aripi cu care să poți ieși din labirintul sensurilor încifrate în operă.”
  • „Peste destinul criticii atârnă în permanență sabia lui Damocles, și asta fiindcă el, criticul, se consumă în probleme literare imediate, care sunt numai ale zilei de astăzi și care mâine-poimâine vor dispărea cu de la sine voire.”
  • „Cartea e un tămăduitor al sufletului, e izvorul unde-ți poți îneca durerea și amarul.”
  • „Literatura basarabeană s-a scris cu vaietul înfundat al suferinței, cu lacrima tremurândă a înstrăinării, cu sângele picurat de pe cuiele răstignirii, cu jeamătul surd al „jalei nestinsului dor”, cu duhul strămoșilor reînviat din mormintele trecutului dacic sau voievodal, cu respirația fierbinte a însăși istoriei.”
  • „Cultura (inclusiv limba) îți dă certitudinea împlinirii, certitudinea de a fi ca personalitate, ca popor făuritor de istorie (la nivel de comunicare). A fi om de cultură înseamnă deja a fi un om cu identitate, cu personalitate. Cultura instaurează suveran spiritul democratic și dă individualității devenite personalitate o liniște a acțiunilor care îndepărtează vanitatea și alte pasiuni josnice, distructive. În aceste condiții e bine să fii Aristarc, și nu Zoil.”
  • „Limba română este casa ființei românești. Ea ne dă conștiința identității noastre, unității noastre de neam românesc, indiferent de formațiunile statale în care locuim azi, ea ne dă sentimentul de mândrie pentru valorile pe care le-a creat poporul nostru de-a lungul milenilor, ea ne mijlocește dialogul cu lumea largă, de la egal la egal.”
  • „Prin durere și jertfă se participă la un Cosmos integrator și mântuitor. Trebuie să ai însă, ca la Eminescu, conștiința superioară a relațiilor cu el. Fiindcă, în mod contrar, „cazi” în istorie.”
  • „Universul ni se înfățișează și astăzi ca o carte pe care încercăm să o înțelegem în noul context al dialogului multicultural, al europenizării și mondializării.”
  • „Spiritul românului basarabean cunoaște o mișcare circulară, care este aceea a unui fatum asumat. În acest cerc identificarea cu Iisus îi asigură liniștea existenței, chiar dacă aceasta e pusă sub semnul tragicului.”
  • „Numai omul care se autoobservă și se întreabă asupra faptelor sale este un om deplin. Nevoia de a-ți examina faptele este un imperativ etic…”
  • „În lumea modernă există o singură șansă de a fi om întreg: a păstra universul de candori al copilăriei, a percepe logica copilului ca homo ludens.”
  • „Universul eminescian este unul sferic, însă constituit din cercuri concentrice, din forme dedublate, antinomice, din praguri diferite ale sentimentului – de la pragul jos al suferinței la cel de sus al seninătății istorice sau panteist-mioritice.

16 nov. 2015

EMINESCU, poet național

                                                              Ion Druță

Moldovenii se nasc cu o nespusă patimă pentru muzicalitatea și frumusețea limbii materne, astfel încât nu e de mirare că, așa cum a zis cândva Alecsandri, la noi fiecare se naște poet. Astăzi patrimoniul poeziei noastre o fi trecut de o sută de volume, iar poeți avem cu nemiluita. Poeți academicieni, cu operă masivă, probată de vreme, poeți în floarea vârstei, plini de vervă și mușchi, poeți timizi și tineri, cu câte-o cărticică, cu câte-o poezioară la suflet, poeți anonimi, pierduți în iarba poporului, dar care la un moment dat, la un prag de vremuri, la o răscruce de destine, se ridică pentru a lansa o doină, o baladă, o cimilitură, o vorbă de duh ce va rămâne pururi în fașa limbii noastre, pe când el poetul anonim, se va întoarce înapoi în iarba poporului, devenind ceea ce fusese până atunci – un simplu fir de iarbă verde.
Acum se scriu multe versuri pretutindeni, în toate colțurile lumii. Totuși, în sânul unei culturi, oricât de mulți, oricât de mari poeți ar vi avut vatra acelei culturi, deasupra tuturor domnește unul, numai unul care se cheamă poet național. Ceilalți își fac de acum rând în urma lui. Se întâmplă ca și acolo, în umbră, să fie poeți mari, să fie opere care, puse alături de opera poetului național, poate ar fi chiar în câștig, dar nimeni nu va îndrăzni să facă o astfel de confruntare, lumea literelor întregului neam acceptând prioritatea și stema, și domnia acelui prim poet.
Orașele au frunțile lor turnate în bronz. Zi de zi, anul întreg, mănunchiuri de flori fac de strajă la temelia celor monumente, pentru a însemna locul unde a fost legată făclia unui talent de recunoștința unui popor. „Numele meu va străbate largul necuprins al Rusiei” – se poate citi în centrul Moscovei. Și, puternic, mă voi ridica în calea soarelui…” – e scris pe marmura ce poartă chipul lui Rainis. „Mai am un singur dor” – șoptește bătrânul tei de la marginea cimitirului Bellu.
Împreună cu măreața și strălucitoarea lor operă, poeții naționali ne aduc o sumedenie de legende, taine, rânduri nedescifrate, șoapte nedeslușite. Deseori legendele vin să întregească opera, iar opera vine să confirme legenda. Ne-am împăcat să le primim pe toate așa cum sunt, să ne bucurăm și să le credem pe toate, dar, pentru că trăim într-o epocă în care toate adevărurile sunt puse la îndoială, când tot ce se bănuiește a fi sfânt este săpat din temeliile sale, să vedem ce, adică, o fi însemnând „Poet Național” în cea de-a doua jumătate a secolului douăzeci.
Mai întâi de toate, firește popularitatea operei. Și nu e vorba de numărul edițiilor, de numărul tălmăcirilor în unele limbi străine, de cel al studiilor ce i-au fost consacrate, deși toate acestea își au și ele de spus cuvântul lor. Popularitatea poeților naționali e ploaia ceea de început de primăvară ce coboară până în adâncuri, găsește fiece sămânță și o îndeamnă să spargă cu colțul său firav scoarța întunericului, pentru a răzbate la soare și lumină.
Pana la Eminescu a avut marele dar de-a așterne pe hârtie versuri de-o muzicalitate, de-o frumusețe copleșitoare. „Ce te legeni, codrule”, „Pe lângă plopii fără soț” …O bună jumătate din versurile lui Eminescu au devenit cântece populare ce se cântă de ani de zile prin sate, în câmp, pe la nunți și șezători. Mulțime de oameni simpli, oameni care te-ai mira de-au frunzărit vreun volumaș de versuri eminesciene, poartă în suflet versuri de-ale lui. Le-au prins așa, din vânt, cum se prind ele deseori în lume, s-au minunat de frumusețea, de înțelepciunea lor și au rămas să le poarte ca pe-o minune, ca pe-o comoară, la descoperirea căreia, într-un anumit fel, au participat și ei.
Dacă ar fi să-l oprești în drum pe acest om simplu din popor și să-l întrebi – ale cui sunt aceste versuri, poate că nici n-ar fi în stare să-ți răspundă. De l-ai întreba pentru ce le tot poartă cu el o lungă viață de om, ar zice „D-apoi că, iaca, nici eu nu mai știu”. Dacă, însă, i-ai cere să se dezică, să se lase de acele vorbe frumoase, nu ar primi cu nici un preț, zicând că sunt ale sale, sunt roada sufletului său.
Pesemne, asta se și cheamă poet național.
 (fragment)           


13 nov. 2015

VERNISAJ DE PICTURĂ „MEDITAȚIE”

La Centrul Academic Internaţional Eminescua avut loc debutul pictoriţei în devenire Sofia PLANTUS cu Vernisajul de pictură „MEDITAŢIE”. Studentă la Colegiul de Pictură şi Arte Plastice „Alexandru Plămădeală” Sofia nu este la prima prezentare, participă cu diverse creaţii la nenumăratele expoziţii organizate în colegiiu, dar şi în colaborere cu alţi tineri pictori, această expoziţie, însă, este personală. Doamna Elena DABIJA, directoarea Centrului Eminescu, menţionează că la noi este o tradiţie  prin care biblioteca promovează tinerele talente. Am văzut în aceste tablouri motive eminesciene, inspirate din opera poetului. Cromatica multicoloră denotă tot zbucuimul şi
trăirile interioare ale tinerei pictoriţe. Profesoară de specialitate, doamna Diana ICHIM ne mărturiseşte că este foarte mândră de realizările Sofiei şi că fiecare om trebuie să-şi găsească locul său în spaţiu, ea şi l-a găsit urmându-şi pas cu pas calea. Felicitări şi o viaţă plină de realizări. Domnul Emil COJOCARU, profesor la colegi îşi aminteşte de prima expoziţie a Sofiei, în sala de clasă, care insera circa 100 de desene şi se numea „Omul-modelul lumii”. Astăzi tinerii au mult mai multe oportunităţi de a se afirma, nu există acea cenzură totalitaristă de altădată. Trebuie să creaţi ceea ce simţiţi. Sofia cântă la pian, aceasta o ajută să pună rimele şi ritmurile muzicii în picturile sale. Domnul Plantus, tatăl Sofiei povesteşte –este om de artă de când s-a născut. De mică îi plăcea să muncească, are dorinţă, ambiţie, dar şi dârzenie de a face ceva. Mobilizează întreaga familie, noi o numim în glumă, „poliţistul familiei”. Îi doresc mari performanţe, iar tinerilor din sală munciţi-vă talentul, fiţi mai toleranţi cu voi , dar şi cu cei din jur. Mama o felicită din suflet şi îi mulţumeşte pentru ceea ce este şi cum este. Colegii rând pe rând, o felicită, îi dăruiesc flori, o aplaudă. Se crează o atmosferă emoţionantă şi plăcută. Sofia le mulţumeşte tuturor pentru că au venit să-i admire creaţiile, mărturisind că în fiecare tablou este o părticică din sufletul ei. La sfârşit s-a aşezat la pian şi le-a dăruit tuturor variaţiuni şi meditaţii muzicale.
Larisa Arseni. Maestru în artă

Colaboratoare la CAIE.

EDUCAȚIE: IUBIRE, EDIFICARE, DESĂVÂRȘIRE

13 noiembrie este marcată Ziua Internaţională a Educaţiei Copiilor... Centrul Academic Internaţional Eminescu este receptiv la astfel de evenimente şi întotdeauna organizează activităţi pe măsură. De această dată ne-am propus  să organizăm o discuţie-dezbatere cu genericul : Educaţie: iubire, edificare, desăvârşire. Educaţia, fiind factorul primordial în evoluţia şi formarea personalităţii, am zis că cea mai vizată persoană în domeniu este doamna Larisa
CUZNEŢOV, doctor habilitat în pedagogie, profesor universitar la Catedra de Ştiinţe ale Educaţiei a Universităţii Pedagogice Ion Creangă. Doamna profesor a iniţiat o discuţie interactivă cu elevii claselor a IX-a de la Liceul Teoretic Liviu Rebreanu, însoţiţi de profesoarele lor, doamnele  Parascovia VOLEAC, profesoară de limba şi  literatura română, grad didactic doi şi Ina STOG, profesoară de matematică, grad didactic doi. Cultura umană este de neconceput fără de cele două instituţii sociale: familia şi învăţământul. Doamna le-a vorbit despre relaţiile părinţi-copii, părinţi-şcoală, axându-se în special pe problemele adolescenţilor, relaţiile de prietenie, prima dragoste, atracţie şi compatibilitate intelectuală; atracţie şi compatibilitate de caracter; atracţie şi compatibilitate sexuală. Elevii au ascultat cu multă atenţie, au intrat în discuţie şi i-au adresat întrebări. Doamna profesor le-a răspuns, explicându-le într-un limbaj accesibil. Apoi le-a făcut un test de cunoaştere a personalităţii, propunându-le să deseneze  timp de un minut o pisică. Comentând fiecare imagine copiii au putut afla cum sunt. A fost interesant şi util. Cu aplauze, urări de bine, mulţumiţi ne-am despărţit în speranţa de noi întâlniri. Colaboratorii Centrului au constatat că astfel de teme sunt binevenite pentru utilizatorii noştri.
Larisa Arseni. Maestru în artă

Colaboratoare la CAIE.

12 nov. 2015

EVENIMENTUL ZILEI: 12 NOIEMBRIE


1877
  • În Timpul, apare o cronică teatrală despre Visul Dochiei și Oștenii noștri, scrisă de Eminescu. Aceasta este, se pare, prima contribuție eminesciană la Timpul, după venirea poetului de la Iași pentru a se stabili în București. În cronica dramatic se găsesc și două versuri conținute în MS. 2880:

                               Și cine oare-n lume să poată sta pereche
                               Cu –al geniilor geniu, cu Popovici-Ureche?
  • În aceeași zi, F. Dame îi trimite lui Eminescu o scrisoare, supărat de critica pieselor: ”ura este totdeaunacea mai rea povățuitoare. Dar vă întreb, ce vas ă zică ura în contra unui om care nu vă cunoaște, pe care nu-l cunoașteți și care nu va făcut nimic „Venit cu chirie de la Iași, Emninescu luase cu chirie o căscioară cu pridvor, care azi nu mai există. Se afla-n strada Speranței, cam unde azi se află casele artistului Dinicu, și avea două încăperi, pe care Eminescu le mobilase, ici masa de brad, colo rafturle cu cărți, un pat din topor, cîteva scaune, un cuier și drept dulap o ladă mare. Stăteam pînă seara de vorbă în localul redacțiunii, apoi ne duceam acasă la Eminescu, unde nu ne mai supăra băietul din zețărie. Eminescu aprindea spirtul la mașina de cafea, care nu-I lipsia de pe masă, și fumam, luam cafele și puneam lumea la cale – cîteodată pînă-n cîntatul cocoșilor". (Slavici, Amintiri).
  • Eminescu pleacă la București, iar Vasile Pogor , cu perfect spirit frigid, îi comunică lui Maiorescu. "Am încasat pentru Timpul suma de 716 lei și 50 bani, din care scăzînd 16 dați la plecarea lui Eminescu, restul de 529 lei 50 bani îi trimit astăzi rugîndu-te a-mi da quintața pentru totala sumă de 716 franci…". 

 Sursa:Vintilă, Petru. Eminescu: Roman cronologic. - București: Cartea Românească, 1974. - 810 p.    

6 nov. 2015

EMINESCU ÎN OGLINZI MEDICALE

NICOLAE GEORGESCU, prof. universitar dr. (România)
13 autori semnează cartea Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor, ieşită la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi artă în 2015 (prima carte despre Eminescu din acest an) – iar lansarea ei la Biblioteca Academiei Române a fost prezentată în mass-media ca un eveniment cultural. Cel de-al patrusprezecelea (paisprezecilea, mai pe româneasca vorbită) autor semnează „viziunea grafică” a ei, care o înscrie în seria Caietelor Eminescu. Este vorba, desigur, de Mircia Dumitrescu, deja un bibliolog cunoscut. Cartea nu are un redactor de carte, astfel că n-ar avea cine trage la răspundere corectura pentru sutele de greşeli tipografice, de limbă (acord mai ales), de informaţie elementară – ori pentru omisiunea ghilimelelor dintr-un text ştiinţific – care omisiune, dacă autorul ar fi ministeriabil, i-ar aduce un frumos scandal de „plagiat” (pun ghilimelele pentru că folosesc termenul în modul grosolan în care se discută la noi azi de către presa politizată).
Nu numai trecerea forţată prin acest baraj de sârmă ghimpată al textului mă face să fiu cinic, dar mai ales Argumentul care prezintă conţinutul şi motivează titlul cărţii. Ca să nu supăr pe nimeni peste limita tăcerii, voi discuta numai textele, autorii putând fi găsiţi în carte de către cei care şi-au procurat-o. De ce iau cuvântul? – Mă obligă mai întâi tema, iar apoi mă intrigă maniera editorială. Chiar aşa, nici o coordonare, fiecare scrie în felul său, nici o revizuire finală a textului, nici un cap limpede, parcă ar fi vorba de un maculator dat spre editare cosmetică unui grafician?! Dl. Mircia Dumitrescu a îmbinat nişte note – şi doar două sau trei, poate, texte  elaborate  ca pentru un public ales, politikos.
ARGUMENTUL ne anunţă că un grup de savanţi în ştiinţe medicale au ţinut un symposion pe tema bolii şi morţii lui Eminescu, stabilind cu instrumentele moderne, actuale, ale medicinii, adevărul,  adică diagnosticul corect, actual, al bolii poetului şi cauza morţii sale. Eminescu n-a murit de sifilis (sau paralizie generală progresivă). Argumentator-ul adaugă, însă: „El şi-a încheiat opera majoră la 33 de ani şi a dispărut, tragic, la 39 de ani, nu omorât de un nebun care i-a dat cu o piatră în cap şi nici răpus de lues.” S-avem iertare, dar niciunul dintre medicii care scriu negru pe alb în această carte nu vorbeşte despre cum a murit Eminescu, despre decesul subit. E de la sine înţeles că poţi suferi de orice, de la cancer la SIDA, dar când te împuşcă cineva mori de glonţ iar când îţi sparge cineva capul cu un bolovan – de bolovan. În plus, niciunul dintre medicii aici adunaţi nu spun că Eminescu şi-a încheiat opera majoră la 33 de ani. Autorul introduce temele sale în argumentaţie, ceea ce nu e corect. Ar putea fi luată în consideraţie ipoteza, dacă am avea de-a face cu o autoritate în eminescologie, dar iată cum crede dânsul că scria Eminescu (temă comună, tratată de Caracostea, Ibrăileanu, Perpessicius, etc.): „…dar nu reţinusem amănuntul că Slavici însuşi era o gazdă dificilă. Când Eminescu face zgomot noaptea, fâşiind hârtiile în cameră, greoiul prozator se trezeşte  din somn şi bate, enervat, în perete pentru a potoli agitaţia gazetarului care, pregătind articolul de a doua zi, aruncă pe jos foile ratate…”
Numai că amintirea, bine cunoscută, spune invers: Eminescu bătea cu pumnul în masă, se plimba prin cameră, îşi recita cu voce tare poeziile. Cum să-şi arunce pe jos ciornele articolului de a doua zi?!…E vorba de anii 1882-1883, când poetul îşi elabora febril volumul de Poesii, recitarea şi tactul în lemnul mesei nu sunt dovadă de nebunie, ci arată preocuparea sa pentru ritm, eufonie, etc. Cine e obişnuit cu manuscrisele sale zâmbeşte la afirmaţiile de mai sus.
Este, oare, corect – logic vorbind – modul în care ARGUMENTUL îl apără pe G. Călinescu? – „S-a înşelat, în schimb, biograful cel mai mare al poetului, G. Călinescu, pornind de la diagnosticul dat de medicii din epocă. Eroare scuzabilă. Greu de scuzat este însă mania eminescologilor care descoperă, cu frenezie, conspiraţii infernale şi dau ca sigură asasinarea lui Eminescu de către adversarii săi ideologici, instigaţi, dirijaţi, de serviciile secrete străine, în complicitate, am putut constata cu stupefacţie, cu Maiorescu, marele inchizitor.” Cum vine asta – ceva scuzabil opunându-se la ceva mai puţin scuzabil? Undeva mai sus autorul face cuvântul categorial „iraţionalitate”. Se poate localiza iraţionalul – ca să poată fi, apoi, şi delimitat?! Jocuri de cuvinte – şi atât. (Sau poate mai puţin: joacă de cuvinte). Adică: îl scuzăm pe Călinescu pentru că a instituit imaginea cutare – dar nu-i scuzăm pe cei care vor alte imagini? Dacă e să scuzăm, atunci să scuzăm totul – iar dacă e să judecăm, cum cred că trebuie, atunci să judecăm totul. Viaţa lui Mihai Eminescu de G. Călinescu se publică, la noi, într-o veselie, chiar autorul ARGUMENTULUI a girat câteva ediţii (după 1989 sunt peste 10 reeditări ale – atenţie! – ediţiei din 1964, aceea fără capitolele politice incomode). Cred că cel mai bun este, aici, îndemnul lui C. Noica: Să ieşim din G. Călinescu, dar cu G. Călinescu cu tot, adică să-l înţelegem în context. Să-l apărăm pe Titu Maiorescu, desigur, este părintele criticii estetice la noi, este întemeietor de şcoală, de direcţie literară şi culturală, dar să-l apărăm „în limitele adevărului”, cu argumente – iar nu cu vorbe. Acest ARGUMENT are prea multe vorbe. Şi unele dintre ele lipsesc, precum aici: „Biograful a citit documentele, relatările (unele foarte contradictorii /sic!/) din epocă despre comportamentul poetului după 1883, a consultat portretele făcute de ziariştii adversari (unele de-osticul citat mai sus. Recitesc aceste pagini triste…” Am citat exact: paranteza se deschide, vine ciudata vorbă de-osticul, apoi frază nouă. O simplă privire de corector începător observa (ca şi mai jos: „fratele Matei se grăbeşte, în aceste condiţii, să Probabil exacte”: textul e încurcat rău).
CUVÂNT ÎNAINTE. Toată stima pentru un text (printre puţinele) fără greşeli tipografice, limpede şi concis. Remarc ţinuta etică: „Poate chiar singura interpretare pe care am putea s-o discutăm este aceea că demnitatea fiinţei umane, în general, (deci cu atât mai puţin a unui geniu ca Mihai Eminescu) nu poate fi ştirbită cu nimic de prezenţa unei maladii sau alteia. Faptul că din concluziile specialiştilor care participă la acest demers patografic rezultă că, foarte probabil, Eminescu a suferit de tulburare afectivă bipolară şi nu de sifilis, înseamnă pentru noi doar restabilirea unui adevăr medical şi nu reabilitarea unei imagini de care Eminescu nu are nevoie sub nici o formă…” În aceşti termeni nu se poate discuta, din păcate, şi pe terenul criticii; ar trebui totuşi, pentru demnitatea fiinţei umane, să fie acceptaţi şi cei bolnavi de „teoriile conspiraţiei” pe lângă zelatorii (e tot o boală, nu?) lui Maiorescu sau G. Călinescu.
Autorul ne mai spune că mercurul „nu este exclus să fi contribuit chiar la decesul poetului”. Se bazează pe un studiu din interiorul cărţii, unde se avansează ipoteza, dar numai ipoteza, că moartea subită a lui Eminescu putea surveni după o injecţie (sau frecţie) cu mercur. Totuşi, ipoteza se lansează cu această marjă de siguranţă: dr. Şuţu, care trata, era convins că poetul va mai trăi în această stare, cu acest tratament, câţiva ani cel puţin. Nu se poate spune, cred, că acum, seara, i s-a făcut poetului injecţia – iar apoi, pe la orele 2 din noapte, el s-a sculat, a cerut un pahar de lapte sau de apă, l-a băut şi dimineaţa l-au găsit mort. Aceasta este versiunea oficială, a stabilimentului doctorului Şuţu, privind decesul.
Ne permitem un scurt comentariu. În buzunarul poetului (probabil, de la un halat) s-au găsit două poezii (Stelele-n cer şi Viaţa), care se vor publica în „Fântâna Blandusiei” la o lună de la moartea lui, cu această menţiune că s-au găsit acolo. Cine le-a luat – sau: cine n-a avut destulă grijă să fie ascunse / distruse? Nu ţine de patografie, dar informaţiile se leagă aşa: poetul a fost lovit cu bolovanul după ceafă pe la orele amiezii, a căzut în braţele prietenului său D. Cosmănescu, iar acesta i-a simţit sângele cald şiroindu-i, apoi tot poetul i-a spus să cheme medicul că asta l-a omorât, apoi vine medicul, şi apoi, într-o jumătate de oră poetul moare – doctorul Şuţu spunându-le tuturor să tacă din gură că se complică lucrurile. Oricâtă teorie medicală ar desfăşura medicina – şi ei îi trebuie un lucru: cauza morţii subite. Că e o cauzalitate mai largă, o interconexiune (cafea, ţigări, mercur etc.) – dar moartea subită?... Or, întrebarea mea este dacă nu cumva prietenii i-au luat hârtiile din buzunar. Pentru că, după acte, cei care semnează ca martori constatarea decesului sunt analfabeţi, adică pun degetul. Întrebare suplimentară: de ce participă la autopsia publică Primul Procuror al Judeţului Ilfov? Procuratura, nu ea anchetează crimele?
Din acest punct de vedere domnii medici ne rămân datori. Trebuie rugaţi să citească şi asemenea informaţii despre moartea subită a lui Eminescu – şi, mai ales, trebuiesc rugaţi să nu plece urechea la vorbele „argumentatorului”, care va încerca din răsputeri să le ia de sub ochi aceste informaţii.

5 nov. 2015

Mihail Sadoveanu despre Mihai Eminescu


  Mihail Sadoveanu (n. 5 noiembrie 1880, Pașcani - d. 19 octombrie 1961, București) a fost un scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician și om politic român.
 Vă propunem un fragment din lucrarea „Eminescu” de Mihail Sadoveanu:
„ Să ne aducem pururi aminte de Mihai Eminescu, cel mai ales între toţi scriitorii acestui neam, apărut pe neaşteptate în literatura lâncedă şi convenţională a epocii, în viaţa lui scurtă a dus arta poeziei la înălţimi neîntrecute până astăzi , îmbogăţind ritmul, rima şi expresia artistică, a dat cuvintelor simple valori nouă şi armonii surprinzătoare, sentimentelor adâncime unică, viziunilor orizont nemărginit.
   Pe lângă acest progres al artei scrisului, Eminescu a îmbogăţit limba şi a legat poezia cultă de producţiile din veac ale cântăreţilor anonimi ai neamului.
   Acest monument măreţ al literaturii poporului nostru a fost clădit în mai puţin de douăzeci de ani în care se numără şi anii de suferinţă când poetul a fost copleşit de o boală necruţătoare, care la 1889 i-a întrerupt brusc cursul vieţii.
   Acest monument măreţ al literaturii, "mai durabil decât arma", a fost clădit între chinuri morale într-o epocă de nepăsare şi neînţelegere a geniului său, în neliniştea crâncenă a vieţii cotidiene, a lipsei umilitoare de haine şi pâine, în exploatarea unei societăţi literare şi a unui club politic.”

2 nov. 2015

Mihai Cimpoi, eminescolog şi filosof al culturii


La finele anului 2014, Academia de Ştiinţe a Moldovei, Institutul de Filologie, prin Editura Profesional Service, Chişinău, a publicat volumul „Mihai Cimpoi, eminescolog şi filosof al culturii” (coordonator şi selecţie, redactor şi responsabil de ediţie, academician Mihail Dolgan, decedat între timp), cu sprijinul Primăriei Dumbrăveni, judeţul Suceava. Ediţia este structurată pe următoarele capitole: Opere cronologice, Viaţa şi opera, Sinteze, Disocieri, Portrete de creaţie, Eseuri literare, Cronici literare şi recenzii, Ecouri din străinătate, Dedicaţii poetice; partea a doua – „Mihai Cimpoi, prin el însuşi” – texte alese de Mihai Cimpoi, Capitole din studii monografice, Eseuri contributive şi analize aplicate, Intervenţii publicistice şi discursuri de rezonanţă, Fascinaţia dialogului socratic, Addenda; partea a treia – „Viaţa şi activitatea criticului în imagini”.
      Semnatarii textelor: o lume a culturii şi civilizaţiei universale, de la academicieni, doctori, critici şi istorici literari, la traducători, universitari, artişti, muzicieni, blagologi, eminescologi, care nu încap într-o simplă enumerare, noi îndrăznind să subliniem doar numele câtorva dintre ei: academicienii Gheorghe Duca, Eugen Simion, Constantin Ciopraga, Valeriu Matei, Vasile Tărâţeanu, Grigore Vieru, Nicolae Dabija, dar şi profesori doctori, printre care: Gheor­ghe Glodeanu, Cornel Munteanu, Theodor Codreanu, Dan Mănucă, Adrian Dinu Rachieru, Alexandru Burlan, Dumitru Micu, Aurel Sasu, Ion Rotaru, Tudor Nedelcea, Mircea Anghelescu, de asemenea scriitori, poeţi, critici literari precum: Daniel Corbu, Miroslava Metlaeva, Ion Vatamanu, Ion Hădârcă, Giuseppe Manitta, Kopi Kyckyku, Constantin Cubleşan, Iulian Filip, Leonida Lari, Constantin Rusneac, Renata Verejanu şi mulţi alţii din Republica Moldova, România şi alte ţări ale lumii. Monografia – acesta e cuvântul cel mai potrivit – este, de fapt, lungul drum al lui Mihai Cimpoi spre el însuşi, în care portretul lui de om al culturii, de eminescolog şi filosof al culturii se bulgăreşte încet, apoi năvalnic cu segmente de durabilitate, de respiraţie a limbii române în universalitate, de esenţă a celor peste 60 de volume şi circa 3000 de articole, cronici, recenzii, prefeţe, studii introductive, monografii, panorame, sinteze, care cuprind perioade întregi sau opera şi personalitatea celor mai importanţi scriitori, oameni de cultură şi filosofi din toate timpurile. Monografia de autor este expresia vivacităţii, pariului academicianului Mihai Cimpoi cu el însuşi şi, mai presus de toate, cu frumuseţea limbii române, ce se regăsesc într-o tulburătoare, liniştitoare şi nepieritoare sintagmă – „O dreaptă cumpănă” – a judecăţii, moralităţii şi verticalităţii, a devotamentului constant manifestat faţă de valori, cum remarca academicianul Gheorghe Duca, preşedintele Academiei de Ştiinţe a Moldovei.
     A prezenta în premieră acest volum în cotidianul Unirea înseamnă apartenenţa noastră la promovarea acestor valori, dar şi felul de a-l felicita pe prietenul nostru de dincolo de Prut, Mihai Cimpoi, Omul acesta blând, sprijinindu-se mereu de un surâs precum de toiagul lui Moise, ce merge întotdeauna până la capătul unei idei, a unui lucru, ducând povara dulce a preafrumoasei limbi române. De ziua lui Eminescu, la cei 165 de ani de la naştere, această lucrare este un buchet mare de flori, o lecţie de reciprocitate a recunoştinţei, pe care Mihai Cimpoi ne-a dăruit-o, cu următoarea dedicaţie: „Maestrului Ion Mărgineanu, fiului limbii române, cu preţuirea lui Mihai Cimpoi”, Alba Iulia – Zlatna, decembrie 2014, Congresul Spiritualităţii Româneşti.
Mihai Cimpoi, prin volumele dedicate lui Eminescu, prin Congresul eminescologilor, pe care l-a iniţiat cu 3 ani în urmă, s-a topit încet-încet în flăcările demiurgului, şi bine a făcut, spre cinstea limbii române, a poporului român!
Preluat: ziarul Unirea