27 nov. 2015

COLECŢII CU „BLAZON”: EMINESCIANA

                                  
                                                                                            Prof. univ. dr. Doina FLOREA
                                                                            Universitatea „Lucian Blaga” (Sibiu)
                                                                             Membru al Uniunii Scriitorilor din România
      
                                                                                         
 „Împlinise-va, oare, minunea atât timp râvnită, însă pe nedrept reclamată înainte de vreme? Le va fi dat, oare, celor din pragul veacului XXI să salute ediţia în foarte multe volume, integrală şi critică, a operei lui Eminescu? N-ar fi exclus. Cu condiţia, totuşi, să se pregătească încă de pe acum. Iar o dată ajunşi la liman, să recunoască franc că altcumva nu era cu putinţă, că tânguirile de până atunci fuseseră nejustificate, şi că editorii dinaintea lor pot să doarmă liniştiţi în linţoliile lor de veci. Pentru că fiecare dintr-înşii ne vom fi făcut, în felul său, datoria”.
           Perpessicius, Scrisoare către editorul eminescian, integral, din anul 2000
           Dintru început, ne dă târcoale – în chip firesc –  curiozitatea:
Cine a inventat colecţiile, când şi de ce? În urma unei metodice analize, întreprinse asupra “Bibliografiei Franţei” şi a cataloagelor editoriale, cercetătoarea Isabelle Olivero  semnalează apariţia noţiunii de colecţie în producţia editorială din secolul al XIX-lea.  Inventarea colecţiei este atribuită editorului parizian Gervais Charpentier, care, la începutul secolului, imaginează un format de carte compact, precum şi o copertă ilustrată specifică, de culoare galben-canar. Primele titluri ale colecţiei “Biblioteca Charpentier”?  Iată-le: Fiziologia mariajului a lui Balzac, Fiziologia gustului a lui Brillat-Savarin şi Corina a doamnei de Staël. Evoluţia colecţiilor este privită în contextul larg, ideologic al vremii, subliniindu-se că ele aveau să ilustreze un ideal de educaţie populară, inaugurând ediţiile pentru vulg şi slujind propagandei liberale, republicane sau catolice[1].
Formula editorială ideală, în căutarea căreia aleargă editorul şi autorul deopotrivă, se dovedeşte a fi un soi de Fata morgana... Ispita textului, canonul formei şi rigoarea normelor de tipărire sunt “piese” scumpe, care nu se lasă ghicite prea uşor şi scapă mereu printre degete. Dar talentul, flerul şi, desigur,  experienţa sunt cele ce reuşesc – în timp –  să descopere formula magică.
La mai bine de treizeci de ani după faimoasele colecţii de buzunar iniţiate de editori germani şi englezi (Tauschnitz, Penguin Books şi Rororo), se lansează în Franţa, în 1953, infailibila colecţie „Livre de poche”. Strategia comercială şi promoţională a editorului, împrumutată de aproape toate casele de editură, a  asigurat colecţiei un succes de râvnit.
Ideea editorului Schiffrin, de a prezenta scrierile clasicilor într-o haină elegantă, a fost reluată de Gaston Gallimard, înainte de al Doilea Război Mondial. Atrăgătoarea colecţie “La Pléiade”, imprimată pe hârtie fină şi rezistentă, s-a bucurat de succes, iar editorul a izbutit, prin constanţă, s-o consacre. Începând din anul 1979, ea va fi concurată de noua colecţie „Bouquins”, ce impune un tip de hârtie permiţând o broşare suplă.
Tendinţa de diversificare a catalogului editorial este prezentă în orice tratat de  editare. Spre exemplu, la NRF/Gallimard: în primele două decenii ale secolului XX (1911, 1919, 1920, 1920-1924), paleta tematică este extrem de variată şi ispititoare: se debutează cu numeroase titluri de beletristică; apoi apar cărţile pentru copii; ulterior, ies seriile din cadrul colecţiei “Peintres nouveaux” şi cărţi din domeniul economic; în cele din urmă, sunt tipărite lucrări de bibliofilie. În deceniile următoare, Gallimard va spori numărul colecţiilor, lansând totodată periodicele: „Détective”, „La Revue du cinéma”, “Voilà” şi “Marianne”.
Urmând pilda celor dintâi tipografi-librari, fondatorii editurilor, în secolul al XIX-lea, vor apela, adeseori, la sloganuri: Je sème à tout vent e sloganul lui Pierre Larousse; Qui sème bien récolte bien – al lui Fernand Nathan; Labeur sans soin, labeur de rien – al lui Armand Colin; Fiat lux – al lui Guy le Prat; Rien de commun – al lui José Corti. Astăzi, sloganurile sunt mai curând apanajul colecţiilor[2].
Referitor la obiectivele imediate ale caselor de editură, Robert Laffont, unul dintre cei mai cunoscuţi editori francezi, face următoarea precizare: “Opţiunile editorului se îndreaptă mai puţin asupra manuscriselor, el fiind mai interesat de proiecte, alese în funcţie de capacitatea lor mediatică” („Le Monde”, 22.03.1996)[3].
Dar, în chip compensatoriu, semne efemere coexistă cu însemne editoriale perene. Casele de editură prestigioase se impun în plan cultural – naţional şi universal – prin colecţii cu „blazon”.
         La Iaşi, înfloritul oraş al Moldovei pe care G. Călinescu l-a supranumit „Florenţa României“, editura Junimea a ales însemnele calităţii: “Hotărând reeditarea ansamblului de articole şi studii pe care Tudor Vianu le-a dedicat poetului nostru reprezentativ – notează criticul literar Al. Dima –, editura care poartă numele glorios al “Junimii” a înţeles, desigur, să aducă un nou omagiu celei mai de seamă figuri a acesteia pe tărâmul poeziei naţionale”[4].
Începând din anul 1974, junimiştii lansează colecţia editorială Eminesciana – un veritabil monumentum aere perennius. Primul număr este dedicat volumului Poezii de Mihai Eminescu. Până în anul 1994, colecţia va înregistra 55 de numere.
Eminesciana are menirea de a releva modul în care a fost evaluată în trecut şi este receptată astăzi opera eminesciană. Se iniţiază reeditarea unor contribuţii fundamentale: G. Ibrăileanu – Eminescu (1974); Tudor Vianu – Mihai Eminescu (1974); G. Călinescu – Viaţa lui Mihai Eminescu (1977), Mihai Eminescu. Studii şi articole (1978), Avatarii faraonului Tlà (1979); Mihail Dragomirescu – Eminescu (1976); E. Lovinescu – Mite. Bălăuca (1980), Mihai Eminescu (1984); D. Caracostea – Arta cuvântului la Eminescu (1980), Creativitatea eminesciană (1987); Vladimir Streinu – Eminescu (1989).
 Sunt evidenţiate cercetări mai puţin cunoscute, semnate de autori români: Vasile Gherasim (Mihai Eminescu. Studii şi articole, 1977); Gr. Scorpan (M. Eminescu. Studii şi articole, 1977) şi străini: Alain Guillermou (Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu, 1977); Amita Bhose (Eminescu şi India, 1978); Iuri Kojevnikov (Mihai Eminescu şi problema romantismului în literatura română,  1979).
O atenţie specială e manifestată faţă de noile exegeze, aparţinând lui Edgar Papu (Poezia lui Eminescu, 1979); I. Negoiţescu (Poezia lui Eminescu, 1980); Constantin Ciopraga (Poezia lui Eminescu, 1990); Gh. Bulgăr (De la cuvânt la metaforă în variantele liricii eminesciene, 1975); M. Eminescu. Coordonate istorice şi stilistice ale creaţiei, 1980); D. Vatamaniuc ( Publicistica lui Eminescu. 1870-1877, 1985); Eugen Todoran (Epopeea română, 1981); Gavril Istrate (Studii eminesciene, 1987), Mihai Drăgan (Mihai Eminescu. Interpretări 1, 1982; Mihai Eminescu. Interpretări 2, 1986).  
După editarea a 3 volume din opera poetului: Poezii (1974), Scrieri  pedagogice (1977), Economia naţională (1983), sunt puse în circulaţie Amintiri despre Eminescu de Teodor Ştefanelli (1983) şi Mihai Eminescu de Gala Galaction (1987).
În acest impunător “corpus” au fost integrate şi alte pagini din bibliografia eminesciană: G. Bogdan-Duică (Eminescu. Studii şi articole, 1981); N. Iorga (Eminescu, 1981); Perpessicius (Eminesciana, 1983); Pompiliu Constantinescu (O catedră Eminescu, 1987).
S-a acordat spaţiul cuvenit studiilor ample propuse de critici şi istorici literari contemporani: I.D. Marin (Eminescu la Ipoteşti, 1979); Dumitru Irimia (Limbajul poetic eminescian, 1979); Ştefan Avădanei (Eminescu şi literatura engleză, 1982); George Popa (Spaţiul poetic eminescian, 1982; Prezentul etern eminescian, 1989); Nicolae Ciobanu (Eminescu. Structurile fantasticului narativ, 1984); Virgil Cuţitaru (Metamorfozele lui Hyperion. Studiu asupra poemei “Luceafărul”, 1983); Dumitru Tiutiuca (Creativitate şi ideal, 1984); Elena Loghinovski (Eminescu în limba lui Puşkin, 1987); Vasile C. Nechita (Meditaţii economice eminesciene, 1989); I.M. Ştefan (Eminescu şi universul ştiinţei. Studiu, 1989); Gheorghe Drăgan (Poetică eminesciană. I. Temeiuri folclorice, 1989); Marina Mureşanu Ionescu (Eminescu şi intertextul romantic, 1990); Mihai Cimpoi (Narcis şi Hyperion. Eminescu, Poet al fiinţei. Poem critic*. Volum îngrijit de dr. Doina Florea, 1994).                              Îngăduiţi-mi să zăbovesc puţin asupra acestui ultim tom* al colecţiei, purtând numărul – predestinat – 55! (În numerologie, 55 face parte dintre Numerele faste, denumite Maestre “de sus”, aşadar superioare)…
     Cu ani în urmă, la editura Junimea din Iaşi, mi-a fost hărăzit încântătorul travaliu de a pregăti pentru tipar cartea lui Mihai Cimpoi Narcis şi Hyperion. Spun „travaliu”, pentru că textul primei ediţii, apărut în travesti – adică în kiri(li)ţa”! –, a trebuit transcris în întregime. Spun „încântător”, fiindcă pe măsură ce frazele îmbrăcau, părând a învia, straiul firesc al scrierii latine, îmi dădeam seama că mă aflu în faţa unui exeget redutabil, unul din cei mai mari eminescologi pe care-i cunoscusem vreodată. Îndrumat pe trei căi convergente – surprinderea evoluţiei lui Eminescu de la narcisism la hyperionism, restituirea adevăratelor dimensiuni ale personalităţii poetului, concentrate în versul-cheie: „pe mine mie redă-mă”, şi relevarea modelului său ontologic, ţinând de albia gândirii filozofice moderne –, eseul lui Mihai Cimpoi era o construcţie estetică majoră, susceptibilă să producă îndelungi reverberaţii. „Omul eminescian – conchidea autorul –  întinde peste abis o punte muzicală, care instaurează Fiinţa în golurile pe care le presupune trecerea. El întinde în univers o arfă orfică (...), generând un Plin fiinţial”.
    Într-un faimos discurs, rostit la Ateneul Român, Tudor Arghezi spunea, omagiindu-l pe Eminescu: „A vorbi despre poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă... Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea”. Ei bine, cu siguranţă, cărţi ca Narcis şi Hyperion, Căderea în sus a Luceafărului sau Spre un nou Eminescu sunt acorduri în muzica ce împresoară acea astrală tăcere.
    Prin haloul generos al prieteniei, aveam să întrevăd, ulterior, şi alte faţete ale personalităţii bădiei Mihai: stenicul camarad, marele om de spirit, patriotul nedezminţit.
    Pentru toate aceste calităţi, academicianul Mihai Cimpoi şi-a câştigat, pe tot întinsul românesc, dreptul de a fi aşezat în casa mare, în odaia cu busuioc.
      Dar să revenim la o temperatură “didactică”, după acest scurt intermezzo amical:
“Esenţiale rămân textul lui Eminescu, interpretarea lui pe cât ne este nouă cu putinţă şi invocarea, acolo unde ne va fi necesar pentru delimitare sau continuitate, şi a unor puncte de vedere şi judecăţi exprimate de acei exegeţi ai poetului cărora li se spune astăzi, cu o formulă nu prea fericită, eminescologii noştri mai vechi. Raportarea la aceste spirite, în primul rând la G. Călinescu, înseamnă continuarea organică a lucrării intelectuale a marilor noştri precursori, ale căror viziuni critice asupra valorii fenomenului Eminescu sunt încă departe de a fi perimate. Dacă putem vorbi azi de o cunoaştere critică a operei eminesciene, aceasta se datorează mai ales înaintaşilor, oricâte realizări importante, pe acest teren, ne-au adus ultimele două decenii. Această critică (…) şi-a asumat, la vremea ei, trecutul literar în integralitatea lui, dovedindu-se nu numai nouă, prin viziunea şi tehnicile folosite, dar şi de o modernitate şocantă, atunci, prin spiritul ei declarat anticonservator şi antiistorist. Acest spirit critic, nu o dată modern, trebuie continuat azi în forme corespunzătoare ale timpului” – iată un veritabil “program”, trasat în mod exemplar de criticul literar Mihai Drăgan, coordonatorul colecţiei[5].
Eminesciana a inclus, programatic, şi o serie de lucrări ce au avut menirea de a impune literatura română în perimetrul universal, delimitându-i locul şi cuantificându-i importanţa: Eminescu în critica italiană. Texte alese şi traduse de Radu Boureanu şi Titus Pârvulescu. Argument de Radu Boureanu. Prefaţă de Ştefan Cuciureanu (1977) este o  antologie de studii semnate de prestigioşi critici: Giulio Bertoni, Ramiro Ortiz, Carlo Tagliavini, Gino Lupi, Umberto Cianciolo, Mario Ruffini, Rosa del Conte. Autorii  analizează exhaustiv opera eminesciană, pentru a o aşeza, graţie profunzimii ei, între creaţiile celor mai mari poeţi ai lumii. Altă lucrare, intitulată Eminescu după Eminescu (1978), reuneşte cele mai semnificative comunicări prezentate de critici şi istorici literari în cadrul Congresului Internaţional de la Sorbona – Paris, din 12-15 martie 1975. Volumul are meritul de a prezenta atât imaginea liricii eminesciene, cât şi a poeziei româneşti în general, ca parte integrantă a literaturii europene din toate timpurile.
Aceeaşi colecţie a pus în circulaţie şi monografii de referinţă aparţinând unor autori străini, care s-au ocupat predilect de “fenomenul Eminescu”: Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu de Alain Guillermou (1977); Eminescu şi India de Amita Bhose (1978); Mihai Eminescu şi problema romantismului în literatura română de Iuri Kojevnikov (1979). Versiunea românească a impecabilelor exegeze ale lui Alain Guillermou s-a bucurat de o excelentă primire din partea specialiştilor eminescologi. Cartea scriitoarei indiene este cel dintâi studiu amplu care cercetează – comparativ –  creaţia marelui poet român, raportată la un însemnat motiv de apropiere şi afinitate electivă – filozofia şi literatura Indiei. Volumul criticului rus constituie o serioasă exegeză în legătură cu influenţa lui Eminescu asupra literaturii române din veacul nostru.
 Perpessicius, cărturarul de o erudiţie desăvârşită, a trăit trei decenii în intimitatea manuscriselor eminesciene, pentru împlinirea celor 6 volume ale ediţiei academice a poeziilor lui  Mihai Eminescu. Contribuţie fundamentală: primul tom apărea în 1939, iar al şaselea – în 1963. Niciun rând al marii ediţii nu trebuie uitat – îndemna, la vremea începutului ei, N. Iorga.
În 1971, sub auspiciile Minervei, apărea culegerea de articole alcătuită de Perpessicius şi intitulată – premonitoriu – Eminesciana. Iată tulburătoarea mărturisire pe care o face, la încheierea cărţii, autorul ei: “Îmi va fi dat, oare, şi mie să îngroş coloana acelor dezgropători nenorocoşi ai mormintelor de regi din valea Nilului, pe care-i evocam în prefaţa celui de-al treilea volum, din 1944, şi pe care-i asemuiam coloanei editorilor eminescieni, ce – toţi – visaseră ediţii integrale, fără ca vreunul din ei s-o dea? Este ceea ce repetam şi în 1964, cu prilejul celor trei sferturi de veac de la moartea poetului, când adresam o scrisoare deschisă editorului din anul 2000, fericit, poate, să-şi vadă visul împlinit (...). În ce mă priveşte, încerc să mă consolez cu satisfacţiile pe care cei treizeci de ani petrecuţi în labirintul manuscriselor eminesciene mi le-au putut oferi. Imaginea insului nepăsător la anotimpuri e prea vie ca să nu mă revăd şi astăzi prezent, în aceeaşi sală, în faţă cu aceleaşi manuscripte şi cu aceleaşi interogaţii, chiar dacă, dintr-o pricină sau alta, firul – pierdut – al Ariadnei a coborât, pe neaşteptate, o pretimpurie cortină” (Un fir, pierdut, al Ariadnei)[6].
Et in Arcadia ego! – o spun din toată inima.
Şi eu fac parte dintre editorii fericiţi ai anului 2000: am editat cărţi cu heraldică unică –   Eminesciana.
A cuteza să cuprinzi fremătătoarea viaţă între filele unei cărţi – iată un semn de nemăsurat orgoliu. Numai marile opere aspiră la această glorie. Editorii de vocaţie au grijă să le includă, cel mai ades, în serii şi colecţii faimoase.
Arthur Schopenhauer, în cartea sa intitulată  Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă, tradusă de Titu Maiorescu, ne învaţă care anume sunt căile ce conduc spre glorie: “La onoare pretinde oricine, la glorie – numai excepţiile, căci numai prin lucrări excepţionale se dobândeşte. Aceste lucrări sunt sau fapte sau opere, şi de aceea sunt şi două căi care conduc la glorie. Pentru calea faptelor ne face destoinici un suflet mare, pentru aceea a operelor – o mare capacitate. Fiecare din ele are părţile ei bune şi rele. Deosebirea cea fundamentală este că faptele sunt trecătoare, pe când operele rămân. Cea mai nobilă faptă nu are decât o înrâurire vremelnică; opera genială însă trăieşte şi lucrează statornic, ca o binefacere şi îmbărbătare pentru toate anotimpurile. Din fapte nu rămâne decât amintirea (…). Operele, din contra, sunt prin ele însele nemuritoare şi pot, mai ales cele scrise, să-şi continue viaţa prin toate timpurile. Alexandru cel Mare trăieşte numai cu numele şi în aducerea aminte; dar Platon şi Aristotel, Homer şi Horaţiu trăiesc ei înşişi, sunt faţă şi lucrează de-a dreptul prin scrierile lor. Vedele cu Upanişadele sunt prezente; însă despre faptele petrecute în vremea lor nu ne-a rămas nicio ştire”[7].                                                                                                                   


[1]  In “Bulletin d’informations”. ABF, Paris,  nr. 187/2000, p. 126.
[2]  Philippe Schuwer. Tratat practic de editare. Timişoara, Amarcord, 1999, p. 20.
[3]  Ibidem, p. 21.
[4]  Tudor Vianu. Mihai Eminescu. Prefaţă de Al. Dima. Iaşi, Junimea, 1974, p. 5.
[5]  Mihai Drăgan. Mihai Eminescu. Interpretări 1. Iaşi, Junimea, 1982, pp. 34-35.
[6]  Perpessicius. Eminesciana. Tabel cronologic de Dumitru D. Panaitescu. Colecţia “B.P.T.”  Bucureşti, Editura Minerva, 1971, p. 428.
[7] Arthur Schopenhauer. Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă. Chişinău, Editura Enciclopedică „Gh. Asachi”, 1994, p. 113.